Pentru Onoare

Câţi dintre voi, dacă vedeţi o altercaţie pe stradă, în care un om nevinovat este agresat de altcineva, aţi avea curajul să interveniţi? "Lasă, bă, ce, e treaba mea?" Da boule, e treaba ta, pentru că dacă ai fi tu în locul celui agresat cu siguranţă ţi-ai dori ca cineva să intervină pentru tine. "Şi ăla, de o fost împuşcat în centru, mai bine nu se băga". Atunci când n-ai şi tu calităţile şi principiile morale ale altcuiva, cauţi să acuzi şi să pui în umbră persoana care chiar le deţine. Gheorghe Dumitru Lala a fost un om care deţinea astfel de calităţi. A văzut cum doi oameni au fost împuşcaţi şi nu putea să se comporte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. A fugit după bastardul care a comis acea crimă pentru a-l opri, şi a sfârşit prin a fi şi el împuşcat. În inimă. A tras de aproape, nenorocitul, ca să fie sigur că glonţul poate perfora o inima atât de curajoasă. Gheorghe Dumitru Lala este un erou! şi înainte de a fi acuzat de patetism şi aprecieri false gândiţi-vă la cum aţi reacţionat voi, atunci când, aţi văzut un străin aflat la ananghie...

Ecaterina Teodoroiu versus Ioana d'Arc

Cum se face că aproape tot globul o cunoaşte pe eroina francezilor, Ioana d'Arc, în timp ce Ecaterina Teodoroiu nu e cunoscută nici măcar de întreaga Românie? Zău că mă enervează la culme acest fapt. N-am pretenţia ca întreg mapamondul să înveţe despre "Eroina de pe Jii", dar măcar noi, românii, să ne cunoaştem valorile şi adevăraţii eroi.
Ecaterina Teodoroiu s-a născut pe 14 ianuarie 1894 în satul Vădeni din Târgu Jiu. În octombrie 1916 aceasta se înrolează în Armata Română, pentru a duce mai departe lupta începută de fratele ei, Nicolae, căzut la datorie. În Prima Bătălie de la Jiu, trupele române conduse de generalul Ion Drăgălina reuşesc să respingă puternica ofensivă inamică, iar Ecaterina Teodoroiu se află în prima linie. Ziua de 22 august ar trebui sărbătorită cu foarte mult fast în România, întru-cât la acea dată, în 1917, în timpul luptelor de la Mărăşeşti, Ecaterina Teodoroiu intră de pe câmpul de luptă direct în legendă. "Înainte, băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!". Acestea au fost ultimele ei cuvinte înainte de a fi mitraliată de armata germană. A fost citată prin ordin de zi, pe Armată, pentru curajul şi sacrificiul de care a dat dovadă:
"Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai ţării sale, pe care i-a trecut prin puterea cu care îşi înfrângea slăbiciunea femeiască, ştiind să dovedească vigoarea bărbăţiei de trup şi suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş îndrăzneţ, neobosit şi plin de entuziasmul de a se face folositor cu orice preţ.
Aceea care în vitejia-i comunicativă a murit în clipa în care se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele "Înainte, băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine" are drept din clipa aceasta la cinstirea veşnică a tuturor românilor." 22 august 1917, Ordiunul de zi al Regimentului 43/59 infanterie


Un clip de Andrei Popete Pătraşcu

Bunicul meu, eroul meu

S-a numit Beraru Neculai şi era din oraşul Fălticeni, judeţul Suceava. Amintirile mele cu el sunt foarte puţine şi înceţoşate întru-cât eu aveam 5 ani şi jumătate atunci când el a murit în vara lui '96. Ţin minte că mă iubea foarte mult şi mereu se bucura când venea în vizită "nepotul de la Braşov". Iar pentru mine orice vizită era o adevărată incursiune în trecut. Bunicul meu avea un talent extraordinar de a povesti amintirile sale de pe vremea "răsboiului cel mare", iar eu, bineînţeles, mă imaginam fiind în locul lui, în linia întâi la Odessa sau eliberând Ardealul. Eram fascinat pur şi simplu! Pe atunci nu priveam moartea ca pe ceva urât, ci ca pe ceva de care doar eroii au parte. Aşa gândeam la momentul acela, la 5 ani, fără să realizez că stăteam lângă un veritabil erou. "Am fost şi eu la Odessa, apoi la Cotul Donului şi la Stalingrad". Pentru el erau monumente ale durerii şi atrocităţilor războiului, în timp ce, pentru mine erau doar nişte nume cu rezonanţă simpatică, şi nu înţelegeam de ce ochii i se înlăcrimau atunci când îmi vorbea despre ele. "O să înţelegi tu, Ioane, când ai fi mai mare". L-am întrebat dacă a omorât mulţi ruşi: "câţi am putut, şi eu, Ioane". Aşa îmi spunea el, Ioane, zicea că mă cheamă "ca pe mareşalul României, Ion Antonescu". "Am omorât şi ruşi, măi Ioane dragă, dar i-am salvat şi viaţa unui neamţ, atunci, când noi luptam cu ruşii împotriva nemţilor. Am luat câţiva nemţi prizonieri şi ruşii vroiau să-i omoare pe dânşii, atunci, eu şi cu-n alt soldat român am sărit să-i apărăm, pentru că nu era voie să-i omori pe ăia de-i luai prizonieri pe front. Am pus mâna în faţa la puşcă şi uite aşa mi-a retezat degetul". Mereu îmi spunea povestea asta râzând, iar eu când mă întorceam la Braşov, de la ţară, le povesteam copiilor din faţa blocului cum tătuca (aşa îi ziceam eu)l-a salvat pe un neamţ. "Din Rusia, am venit pe jos în ţară, am luat Ardealul şi-apăi tocmai din Cehoslovacia iar m-am întors pe jos acasă". Mai ţin minte cum îmi povestea că după ce s-a terminat războiul, avea un bar în sat. Ruşii, care bineînţeles au spus la revedere dar au uitat să plece, veneau la barul bunicului meu. El, cum n-a uitat "că ruşii au făcut prăpăd mare pe oriunde au trecut", aştepta să se ivească doar "sămânţă de scandal" pentru a-i fugări pe rusnaci, cu puşca, pe uliţa satului. "Îi fugăream pe dânşii până dincolo de Unceşti (un sat vecin), ca să ştie altă dată că n-au ce căuta AICI!"
În vara lui '96, aşa cum ziceam la început, s-a dus să-şi revadă foştii camarazi de pe front.
Dumnezeu să te odihnească, bunicule!



Poză de la botezul meu, din ianuarie '90.


Troiţă din satul Hreaţca, închinată soldaţilor din comună, care nu s-au mai întors de pe front.
În final, o melodie a celor de la S.D.S.T.


S.D.S.T. - Scrisoare de pe front
Asculta mai multe audio Muzica »

Gând în gând cu bucurie

Iată peste ce am dat pe ediţia electronică a ziarului englez "The Times" : http://www.timesonline.co.uk/tol/sport/football/premier_league/article5589815.ece
Vă recomand să citiţi, mânca-v-aş gura, că se merită!

La stadion, pe vremuri...

La stadion, pe vremuri, stăteai pe gradene, scaune de plastic sau în picioare, dar nu conta, erai acolo pentru echipa ta şi asta era cel mai important.
La stadion, pe vremuri, nu îţi puteai cumpăra ciocolată caldă, bere fără alcool şi sandwich-uri. Mâncai ceva în fugă acasă, beai bere pe săturate (îţi făceai şi un pic de curaj) ,într-o bodegă, înainte de meci şi valea la stadion unde erai lângă echipa ta şi asta conta cel mai mult.
La stadion, pe vremuri, te înghesuiai în tribună alături alte câteva mii de necunoscuţi şi cântaţi împreună. Eraţi lângă echipa voastră şi asta conta cel mai mult.
La stadion, pe vremuri, nu te controlau 5 filtre de jandarmi până intrai pe stadion.
La stadion, pe vremuri, aprindeai torţe, fumigene şi fluturai steaguri mari fără ca cineva să spună "lasă steagul ăla jos că nu văd meciul" şi fără să-ţi iei bătaie şi amendă de la jandarm pentru că ai încalcat nu ştiu ce lege.
La stadion, pe vremuri, îţi luai biletul ce consta într-o hârtie colorată pe care scria meciul şi data şi te ajezai oriunde vroiai tu.
La stadion, pe vremuri, puteai să sari pe gard după gol şi să te bucuri împreună cu jucătorii fără grija de a simţi "mângâieiri" de baston pe picioare sau spate.
La stadion, în ziua de azi, stai pe scaune confortabile, în pauza meciului poţi servi prânzul, sau cina dacă meciul e în nocturnă, la restaurantul din incinta stadionului unde eşti servit de ospătari profesionişti; ai spaţiu despărţitor între tine şi ceilalţi participanţi la meci; jandarmii de protejează de elementele "anti-sociale" care îndrăznesc să-ţi polueze atmosfera din jurul nasului cu fumigene sau îţi obturează câmpul vizual flutuând "ostenativ" un steag; biletul conţine numele tău, c.n.p.-ul tău, tribuna, sectorul şi locul scaunului precum şi un număr de telefon la care poţi suna dacă ai vreo reclamaţie; iar la gol te poţi bucura ascultând la boxele stadionului ultimul mega-hit al anului în timp ce tu baţi ritmat din palme. Echipa câştiga sau pierde, e mai puţin important, tu tocmai ai asistat la un "spectacol sportiv" şi ai câştigat la tombola din pauza meciului un tricou original al clubului tău pe care scrie "nambăr uan fen". Felicitări şi te mai aşteptăm pe la "meci"!

0-1 cu Wisla Cracovia, primul duş rece

"Stegarii" noştri au pierdut în cursul zilei de azi amicalul numarul 3 jucat în Spania contra echipei poloneze Wisla Cracovia cu scorul de 0 la 1. Golul polonezilor a fost înscris în ultimul minut al primei reprize fapt ce poate denota lipsa de concentrare a braşovenilor pe final de repriză. Întru-cât n-am văzut meciul, acesta nefiind televizat precum precedentul meci cu Levante, mă opresc aici cu comentariile pentru că nu se cade să-mi dau cu părerea despre ceva ce n-am văzut.
Ultimul amical al "stegarilor" din Spania va avea loc sâmbătă, când echipa antrenată de Răzvan Lucescu se va duela cu echipa antrenată de tatăl acestuia, Mircea Lucescu, Şahtior Doneţk. Baftă "stegarilor"!

Românii uitaţi din Bulgaria!

1935, 1936, 1937, 1938 sau 1939?

În ce an s-a înfiinţat mai exact echipa pe care noi, braşovenii(mă rog, o parte din noi), o iubim atât de mult? Păi după cum vedeţi avem vreo 5(!) opţiuni, iar eu consider că este important să ştim cu exactitate anul în care F.C. Braşov a fost fondat pentru a înlătura odată şi pentru totdeauna hazardul şi "datul cu impresia". Multe cluburi din România îşi cunosc şi data înfiinţării iar pentru suporterii cluburilor respective acea dată este o zi de sărbătoare, pe când noi încă ne lovim de bariera anului.
După cum ştiţi F.C. Braşov fost înfiinţat de muncitori ai fabricii Uzinele Astra Braşov, aceasta fiind şi prima denumire a echipei, U.A.B.. Fabrica a fost înfiinţată în anul 1933 şi era prima fabrică românească de motoare şi vagoane. În perioada interbelică au fost fondate o mulţime de cluburi de fotbal, unele au avut o existenţă de câteva luni sau până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce alte echipe înfiinţate în acea perioadă au reuşit să reziste probei timpului, activând şi în ziele noastre. Bineînţeles că Braşovul nu a putut rămâne imun la acest curent fotbalistic şi pe lângă deja existentele echipe de fotbal, Braşovia(1911), Colţea Braşov (1920) şi Aripile Braşov(1927), în octombrie 1936 este semnat actul de fondare al echipei Uzinele Astra Braşov. Deci, oameni buni, în luna OCTOMBRIE a anului de graţie 1936 a fost înfiinţat F.C. Braşov. De unde cunosc informaţia asta? Într-un săptămânal sportiv local de acum câţiva ani, era un articol despre un domn, în care, printre alte subiecte legate de Steagu', se vorbea şi despre acest lucru. Domnul cu pricina(din păcate nu-i mai reţin numele) vroia să scrie o carte despre istoria echipei noastre, "O istorie în galben-negru" s-ar fi numit cartea, însă din diferite motive, lansarea respectivei cărţi s-a tot amânat. Am tot văzut pe diferite site-uri o sumedenie de ani atribuiţi ca fiind anul înfiinţării clubului, lucru ce nu e tocmai frumos, ţinând cont cât de mândri ardeleni ne pretindem a fi.
F.C. BRAŞOV 1936

Silviu Ploeşteanu(28. I. 1913 - 13. IV. 1969)

Articolul de azi este despre domnul Silviu Ploeşteanu, cel mai mare antrenor din istoria clubului F.C. Braşov, club care îşi identifică perioada sa de glorie de la sfârşitul anilor '50 şi începutul anilor '60 cu numele lui Silviu Ploeşteanu.
Înainte de a scrie despre perioada sa de antrenorat voi scrie scrie despre cariera sa de jucător, întru-cât Silviu Ploeşteanu a fost unul dintre marii atacanţi ai fotbalului românesc activând la echipe de mare tradiţie precum U.D. Reşiţa(1930-1932), Universitatea Cluj(1932-1937) şi Venus Bucureşti(1937-1946). În palmaresul de jucător se înscriu un titlu de campion obţinut în 1931 cu Reşiţa şi o finală de campionat naţional în anul următor pierdută contra Venusului, şi 3 titluri de campion cucerite cu "Negrii din Splai"(porecla echipei Venus) în anii 1937, 1939 şi 1940. În campionatul românesc Silviu Ploeşteanu a jucat 169 de meciuri marcând 46 de goluri. Şi la echipa Naţională a României Silviu Ploeşteanu a fost unul din jucătorii de bază, fiind selecţionat de 11 ori şi reuşind să înscrie un gol. După finalul celui de-al Doilea Război Mondial Silviu Ploeşteanu îşi pune ghetele în cui şi se dedică meseriei de antrenor, meserie în care va dovedi un talent remarcabil, impunându-se ca unul dintre cei mai buni antrenori români din istorie. În 1948 preia comanda echipei Steagul Roşu Braşov. La poalele Tâmpei, Silviu Ploeşteanu, va petrece 20 de ani ca antrenor al acestei echipe, ridicându-i pe "stegari" din Campionatul Regional până pe podiumul Diviziei A. În 1950 are loc promovarea în Dizivia B, în 1957 în Divizia în A, pentru ca în sezonul 1959-1960 "stegarii" să se lupte pentru adjudecarea primului titlu de campioni din istorie. Din păcate vor eşua în această luptă terminând sezonul pe locul 2 în spatele C.C.A-ului(actuala Steaua). Apogeul va fi atins în anul 1961 când Steagul, condus excelent de pe bancă de antrenorul Silviu Ploeşteanu, cucereşte Cupa Balcanică Intercluburi, devenind astfel prima echipă de club din România ce cucereşte un trofeu internaţional. Datorită performanţelor remarcabile obţinute cu echipa braşoveană, Silviu Ploeşteanu este numit şi antrenor la echipa Naţională a României, pe care o va califica la Jocurile Olimpice de la Tokio din 1964, unde obţine un onorabil loc 5. După aventura japoneză Silviu Ploeşteanu renunţă la Naţională pentru a se dedica exclusiv Steagului. "Stegarii" reprezentau una dintre cele mai în vogă echipe în acei ani, dar cum tot ce este frumos nu poate dura o eternitate, după alte câteva sezoane bune în campionat şi două semi-finale de Cupa României, vine sezonul 1967-1968 când Steagul termină pe ultima poziţie în campionat şi retrogradează. Silviu Ploeşteanu este demis imediat, total injust, uitându-se mult prea uşor tot ceea ce el a făcut în trecut pentru acest club. Şocul demiterii a fost mult prea mare, şi la puţin timp după această decizie pripită a conducerii echipei, la 13 aprilie 1969 Silviu Ploeşteanu moare, însă moştenirea pe care acesta a lăsat-o în urma sa, oraşului Braşov şi suporterilor "stegari", este una ce îl face să intre în legendă. Astăzi, stadionul pe care F.C. Braşov îşi dispută meciurile de acasă îi poartă numele, acesta fiind un semn de apreciere pentru toţi cei 20 de ani petrecuţi la echipa pe care, cu multă răbdare şi atenţie,a transformat-o într-una dintre cele mai importante echipe de club din fotbalul românesc.

Despre artă

Pun pariu că în acest moment vă puneţi următoarea întrebare:"ăsta scrie şi despre artă?". Da, mânca-v-aş gura, scriu şi despre artă. Când eram mai mic adoram pur şi simplu să desenez şi chiar să şi pictez. N-aveam talentul într-atât de dezvoltat încât să fac filme de animaţii, ci doar cât să reproduc pe foaie lumea mea, lucru ce pentru mine era suficient. Pierdeam ore întregi creionând orice îmi trecea prin minte. De la dinozauri până la soldaţi, de la castele până la oraşe ale viitorului inspirate din desenele The Jetsons (aşa cred că se scrie). Desenam în cameră, pe balcon printre murături (care pentru mine reprezentau o veritabilă sursă de inspiraţie la 8 ani), în faţa blocului. Desenam oriunde, oricând şi orice. Caiete întregi de dictando şi de matematică au căzut pradă virtuţilor mele artistice. Din păcate acum vreo 2 ani, într-un proces de curăţenie, am aruncat mare parte din respectivele caiete, însă, ceea ce a supravieţuit acelei "crime" împotriva amintirilor unei copilării artistice voi posta pe acest blog pentru că ar fi păcat să ţin doar pentru mine lumile create în acei ani. Din picturi nu prea voi avea ce să postez întru-cât unele din ele se află fie la sediul British Council din Braşov, fie în cancelaria şi pe holurile Şcolii Generale nr. 29, fie în colecţia personală a unor profesori de gimnaziu şi liceu (n-am vrut să para că-mi ridic singur statuie, dar se pare că mi-am ridicat o alee de statui). Ştiu că "operele" mele n-au ajuns chiar la Luvru, dar mă mulţumesc şi cu această faimă de pictor anonim de care mă bucur pe plan local. Chiar sunt curios să revăd ce-a putut să-mi coacă mintea în trecut. Dacă aş vedea acum acele picturi probabil ele mi-ar părea rudimentare, însă, eu fiind un sentimental incurabile (na că am recunoscut), mai mult ca sigur le voi privi cu sufletul şi mai deloc cu mintea pentru a "nu strivi corola de minuni a lumii" creată chiar de mine.
Ce îmi pare foarte rău este că în ziua de azi nu mai desenez deloc. Nu pentru că n-aş avea timp, timp ar fi slavă Domnului, dar îmi pare că am pierdut acea bucurie sinceră de a desena. Lumile pe care le-aş crea cu mâna şi sufletul meu ar fi puse în umbră de lumea televiziunii şi a internetului, lumi, în mare parte, fără un suflet al lor. Aşadar, ce rămâne de făcut? Să ma retrag în gloria ce i se cuvine unui artist anonim de talie locală? Sau să duc o ultimă bătălie, epică, între lumea mea şi a lor? Până a rezolva această dilemă de Hamlet modern vă las mai jos câteva frânturi dintr-o lume de mult apusă.

Adi Ilie deschide scorul contra Ungariei, fantastică reuşită


Acelaşi Adi Ilie marcând contra Columbiei la Coupe du Monde '98


Golul lui Vascko contra Stelei din foarfecă


Dacă priviţi cu atenţie îl puteţi vedea pe Bogdan Stelea mestecând celebra sa gumă.


Generaţia de Aur


Aici deja deprindeam arta de a desena din diferite unghiuri fapt ce mi-a permis să vă ofer această "frescă" a meciului Petrolul - F.C. Braşov 0-1 din 2001.


România calificându-se pentru EURO 2000.


Această schiţă este de natură simbolistă, ea simbolizând faptul că majoritatea poliţistilor sunt aerieni.


Braşovul prin 21şiceva. Întreg Centrul Vechi s-ar afla pe o platformă d'asta plutitoare.

1-0 cu Levante, felicitări "stegarilor"!

Meciul în sine a fost unul a agreabil, fără fragmentări excesive ale jocului, atacantul Sabrin Sburlea reuşind să aducă victoria pentru echipa braşoveană cu un gol marcat în minutul 80, beneficiind şi de o uşoară deviere a mingii de către un fundaş spaniol. Alte ocazii notabile din partea stegarilor ar mai fi şuturile din prima repriză expediate de Buga, din marginea careului şi apărat de portarul spaniol, al lui Hadnagy peste poartă şi şutul lui Paolo Adriano de la 20 de metri parat şi el de goalkeeper-ul advers. Din a doua repriză reţinem şutul slab al lui Roman şi foarfeca lui Dedu, ambele execuţii fiind reţinute cu siguranţă de acelaşi portar spaniol. De remarcat reflexul de senzaţie al lui Bogdan Stelea la o acţiune fulger a spaniolilor, din debutul primei reprize, încheiată cu un şut violent din 6-7 metri respins de Stelea, care dovedeşte, încă o dată că pasiunea pentru fotbal nu are vârstă.
Următorul meci de pregătire al "stegarilor" va avea loc joi, contra polonezilor de la Wisla Cracovia.Mult succes băieţilor şi pentru acest meci!
Mai jos aveţi golul înscris de Sburlea în acest amical precum şi prima reuşită al lui Cristescu din meciul cu F.C. Zurich.

Tranşeea Morţii de la Bartolomeu versus "300"

Pun pariu că majoritatea dintre voi nu ştiţi despre ce este vorba în titlu, nu vă învinuiesc. Filmul "300 - Eroii de la Termopile" cred că mulţi l-aţi văzut, sau dacă nu l-aţi văzut măcar aţi auzit de el şi despre ce este vorba în el sau dacă nici una şi nici alta sigur ştiţi de la istorie sau de pe Discovery despre bătălia de la Termopile. Dacă niciuna din variantele de mai sus nu se aplică, atunci problema voastră, pentru că n-o să-mi ostenesc degetele scriind despre un subiect ce a fost întors pe toate feţele, despre care s-au făcut zeci de documentare şi chiar şi un film. O să-mi ostenesc însă degetele scriind cu drag şi cu mândrie despre "Tranşeea Morţii de la Bartolomeu"(dacă ar afla vreun regizor de la Hollywood despre povestea asta sigur "ar turna" şi un film pe măsură), un episod prea puţin cunoscut din istoria României, pe care eu, prin toate mijloacele de care dispun, încerc să-l scot cât se poate de mult la lumină. Aşadar, după cum ştiţi, în strâmtoarea Termopile, 300 de soldaţi spartani conduşi de către regele Leonidas ţin în loc marea armată persană timp de 3 zile pentru a oferi timpul necesar Greciei de a-şi pregăti forţele pentru o luptă decisivă de mari proporţii. Acest lucru se întâmpla în august 480 î.Hr.. La 8 octombrie 1916, 250 de soldaţi români conduşi, se pare, de căpitanul Sava Cristescu, apărau zona gării Bartolomeu de trupele maghiare şi germane. Timp de două zile, soldaţii românii au opus o rezistenţă dârză inamicului care era superior atât din punct de vedere numeric cât şi a puterii de foc. Trupele române aveau în dotare o singură matrialieră şi mai multe puşti, cu care, însă, au reuşit să-şi menţină poziţia şi le-a oferit răgăzul necesar unor alte unităţi să-şi continue retragerea. După două zile de lupte intense, a sosit fatidicul 8 octombrie. Soldaţii români rămăseseră deja fără muniţie, fapt ce i-a permis inamicului să ocupe poziţii de încercuire şi să-şi descarce mitralierele în toţi cei aflaţi de-a lungul liniei ferate. Din 250 de soldaţi români nu a scăpat nici unul. Au fost ucişi cu cruzime, şi ca un act de răzbunare pentru faptul că au îndrăznit, ca timp de două zile să ţină piept forţelor invadatoare, deşi erau conştienţi de faptul că sunt dezavantajaţi din toate punctele de vedere ( strategic, numeric, armament). Azi, pe locul unde s-a dat bătălia se află un monument dedicat acestor eroi, la inaugurarea căruia a participat şi regele Ferdinand I. Din păcate autorităţile locale, manifestă un interes de la scăzut spre zero absolut faţă de jertfa pe care acei 250 de bravi eroi au adus-o pentru România.
GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI!

Un ganez la poalele Tâmpei

Vreau să vă spun povestea unui mare om, care s-a făcut iubit de oameni chiar şi la mii de kilometrii depărtare de locul său natal.
Povestea începe acum 9 ani când Ibrahim Dossey venea pentru prima dată în România şi semna cu echipa F.C. Braşov. Începutul a fost anevoios, ca orice început de altfel, şi toţi îl priveau ca fiind doar "pata de culoare" a echipei şi nimic mai mult. În primăvara lui 2001 venise timpul ca acea "pată de culoare" să se întindă, la propriu (!), căci nu vă vine să credeţi de ce era în stare acest portar să facă. Putea să zboare, din bară-n bară, de pe linia porţii la vinclu. Prima dată când l-am văzut apărând a fost în acea primăvară contra celor de la Gaz Metan Mediaş. Am stat la tribuna I cu taică-miu şi eram fascinat de acest portar. În primul rând pentru că era prima dată când vedeam un om de altă culoare şi în al doilea rând priveam cu admiraţie mingile pe care el le degaja foarte înalt. Ibrahim Dossey i-a cucerit pe toţi prin paradele sale şi stegarii au câştigat cu 2-0, iar a doua zi nu se vorbea decât de "africanul, ăla, de la Steagu' din poartă". Meciurile treceau şi Dossey nu contenea să ne uimească cu veritabilele sale "zboruri". Şi vine o zi mohorâtă de aprilie 2001, când, sub Tâmpa, poposesc cei de la F.C.M. Bacău. Cu o victorie în acest meci braşovenii ar fi făcut un pas important spre Cupa U.E.F.A. după o aşteptare de 27 de ani. Dar spectatorii de pe stadionul, pe atunci, Tineretului, privesc înmărmuriţi cum fotbaliştii braşoveni se calcă pe picioare pur şi simplu în careul moldovenilor, refuzând practic să marcheze. Dar şi mai mare le este stupefacţia când îi văd pe băcăuani scăpaţi în atacuri supranumerice spre poarta stegară, dar incapabili să înscrie. De ce? Răspunsul este Ibrahim Dossey! Termenul " a lăsa bariera peste poartă" nu căpătase niciodată mai multă însemnatate. Băcăuanii sunt pe culmile disperării, suporterii braşoveni sunt încercaţi de stări ce îmbină nervii şi sentimentul de trădare cu optimismul pe care Ibrahim Dossey îl împărtăşea fără rezerve. Când meciul atingea deja cote paroxistice, intră în teren Sandu Andraşi, un alt mare stegar, care vine în ajutorul greu încercatului portar ganez, ornamentând "coliva moldovenească" cu două "boabe" de toată frumuseţea. Meciul acesta a însemnat permisul de acces pentru Ibrahim Dossey în galeria marilor portari ai acestei echipe alături de Constantin Ghiţă, Stere Adamache (Dumnezeu să-i odihnească) şi Andrei Şanta. Cum ajungi un om cu adevărat mare şi iubit de toţi cei din jurul tău? Netrădându-i pe cei care-şi pun speranţe în tine. Dossey asta a făcut, iar faptul că noi, suporterii braşoveni, îl vom iubi toată viaţa noastră şi mereu îi vom cinsti memoria aşa cum se cuvine este, cred eu, o dovadă în plus a faptului că el a fost cu adevărat unul dintre noi! Pe 9 decembrie 2008 a plecat din această lume, lăsând în urma sa, pentru poporul său, medalia de bronz cucerită în 1992 la Jocurile Olimpice cu Naţionala ţării sale, iar pentru noi, nişte străini pe care i-a cunoscut într-un oraş aflat la poalele unui munte, a lăsat amintirea unui om integru, de mare caracter şi de un altruism ieşit din comun. Acest OM a fost mai român decât mulţi dintre românii noştri...
Dumnezeu să te odihnească în pace!

Noi şi restu' lumii...

Este ceva ce mă enervează foarte tare, şi anume faptul că noi, românii, simţim parcă o nevoie, de fapt o simţim ca pe o datorie să apreciem ceea ce fac străinii. Să le apreciem istoria, să le apreciem cultura şi tradiţiile. Bineînţeles că facem toate astea desconsiderând propria noastră istorie şi propriile noastre valori. Ne place mai mult ce fac ăia "de afară", ne plac mai mult oraşele lor, ne place mai mult cum arată drapelul lor, e mai stilizat, e mai trendi decât al nostru. Ca să n-o mai lălăiesc atât vreau să spun că efectiv mă disperaţi pupincuriştilor! De unde şi până unde atâtă ignoranţă şi dispreţ faţă de propria voastră ţară? Bunici sau străbunici de-ai voştri au murit pentru pământul ăsta pentru că-l iubeau, pentru că era singurul lucru despre care ştiau sigur că le aparţine cu adevărat, că este al lor. Voi, cei care vă dispreţuiţi propria ţară, ce puteţi spune că vă aparţine cu adevărat? Cum vă permiteţi voi să afirmaţi că "România e de căcat!"? Ce vă dă dreptul să afirmaţi aşa ceva? Democraţia? Deschiderea voastră spre Occident? Ţara asta nu are nimic urât dragii moşului, ţineţi minte asta, problema sunteţi voi!

2-1 cu campionii Elveţiei, deloc rău!

Scorul ăsta de 2-1 mă duce mereu cu gândul la o caniculară zi de august din 2007, când, la margine de Bucureşti, stegarii mei învingeau pe Inter Gaz cu scorul de 2-1 Cristescu marcând atunci un gol de-a dreptul fantastic. Acelaşi Marian Cristescu a adus şi astăzi victoria stegarilor în amicalul jucat în Spania contra liderului la zi din campionatul elveţian, F.C. Zurich, marcând ambele goluri pentru Braşov. Habar n-am cum s-au marcat golurile, însă sunt sigur că au fost frumoase, pentru că orice gol care te face fericit este un gol frumos. Marian Cristescu este unul dintre acei jucători pentru care chiar merită să mergi pe stadion, se vede că pune suflet pentru echipă, chiar dacă el nu este braşovean, se vede că pune interesul echipei mai presus de interesul personal. Îmi vin acum în minte două momente care m-au făcut să-l includ pe Marian Cristescu în panoplia stegarilor adevăraţi. Primul este finalul unui meci din sezonul trecut câştigat cu 1-0 contra Petrolului din Ploieşti. La finalul respectivului meci, Cristescu este sus pe gardul din faţa peluzei cântând laolaltă cu suporterii. Cel de-al doilea moment este meciul din Cupa României de sezonul trecut cu Oţelul Galaţi disputat chiar în ziua de Sfântul Nicolae la Ploieşti. În acel meci Cristescu a dat startul cursei de urmărire, înscriind cu capul dintr-un corner. În cele din urmă s-a ajuns la penalty-uri. Şansa calificării Braşovului în sferturile de finală stă în bocancul drept al lui Cristescu, dar şutul lui este parat de portarul gălăţean. Expresia de pe faţa lu Cristescu după acea ratare se putea traduce în ceva de genul: "Am belit-o! Şi asta din cauza mea!" Din fericire Nae a salvat penalty-ul decisiv şi ne-am calificat mai departe. Pe gardul stadionului "Astra" din Ploieşti, era un adevărat carnaval al bucuriei. Jucători şi suporteri laolaltă printre care şi Marian Cristescu cu ochii în lacrimi. N-o să uit în viaţa mea acel moment. Eu mă sprijineam pe un picior, în pragul unei comoţii şi îi priveam pe jucători. Când l-am văzut pe Cristescu tot ce-am mai putut face a fost să zâmbesc şi să dau din cap. Îmi place să cred că Marian Cristescu mi-a întors gestul din acea seară de la Ploieşti când a "dat din cap" în minge pentru a deschide scorul contra lui Dinamo.
Aşadar, Marian Cristescu, jucătorul cu numărul 18 de la Steagul, cel de care, noi, suporterii, ne legăm mari speranţe în acest retur de sezon. Începutul este cât se poate promiţător, nu rămâne decât să confirme forma bună în care se află, atât el dar şi echipa, şi în meciurile următoare.
Mult succes stegarilor în meciul de marţi contra celor de la Levante!

Mândria aeronauticii româneşti vine de la Braşov

Braşovean să fii că ai cu ce te mândri fără doar şi poate. Vi l-am prezentat pe asul numarul 3 al "vânătorilor" români, braşoveanul Ion Milu, acum o să vă prezint şi avionul care le-a băgat frica-n oase sovieticilor şi americanilor. Este vorba despre I.A.R. ( Industria Aeronautică Română) 80 şi I.A.R. 81 fabricat la Braşov. În anul 1940, avionul de vânătoare I.A.R. 80 era al 4-lea avion de acest tip din lume din punct de vedere al performanţelor. La începutul războiului, I.A.R. 80 se lupta de la egal la egal cu orice alt avion de vânătoare acest lucru datorându-se atât excelentelor calităţi ale avionului dar şi talentului aviatorilor români. În campania pentru eliberarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, escadrilele de vânătoare româneşti compuse din Messerschmitt-uri, Hurricanes şi I.A.R-uri 80 distrug 242 de avioane sovietice pierzând doar 43 dintr-un efectiv de 223. În bătălia pentru Odessa "vânătorii" români doboară 215 de aparate sovietice şi pierd 40 din 349. Pe frontul din ţară, în special în încercare de a apăra zona petroliferă din Ploieşti, I.A.R-urile şi-au făcut din nou datoria, deşi, în acel an 1944, aceste avioane începeau să facă cu greu faţă raidurilor tot mai susţinute ale aviaţiei anglo-americane. Tehnica deja depăşita a "vănătorului" românesc era compensată acum doar prin talentul şi spiritul de sacrificiu al piloţilor români. În aceste condiţii aviaţia românească pierde un număr de 225 de avioane, dar, la rândul lor, doboară de 4 ori mai multe (!) avioane inamice, însă pagubele produse de bombardamentele americane îşi fac simţite efectul, Forţele Aeriene Române diminuându-se tot mai mult.

Avionul I.A.R. 80 a fost într-adevăr o capodoperă a ingineriei româneşti fiind practic singurul avion de vânătoare ce a zburat în toţi anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Când cerul era al Românilor...

"Scriu despre aviatorii români nu dintr-o obsesie faţă de temă, dar din dorinţa ca să se ştie cât de măreaţă, zguduitoare, surprinzătoare e istoria neamului din care facem parte şi că nu alde Kojedub, Pokrîşkin, Pstîgo, Evstigneiev trebuie să fie cetăţeni de onoare şi să le poarte numele unele străzi de prin oraşele noastre, dar Şerbănescu, Greceanu, Cantacuzino, care au intrat în tabelul mondial al rangurilor de aşi aerieni şi care luptau pentru o cauză dreaptă. Campania militară din Est s-a numit oficial „Războiul dezrobirii” şi avea ca scop dezrobirea moşiei răpite la 28 iunie 1940. Reamintesc aci cuvintele bătrânului caporal Ştefan Grigoriu din satul Zorile, raionul Orhei, despre care am scris recent: „Acum 68 de ani, se cânta “Zaraza” şi se zbura cu “Henkelul”, se cânta “Frumoasa mea cu ochii verzi” şi se elibera Basarabia şi Bucovina. Se murea sus-sus, iar cerul era al românului..."

Aceasta este introducerea unui articol pe care-l găsiţi aici, şi în care sunt descrise emoţiile trăite de zburătorii români în zorii zilei de 22 iunie 1941 atunci când Armata Română a intrat în "Războiul dezrobirii".

Horia Agarici...a plecat la vânătoare ca să vâneze bolşevici

"Vânătorul" Horia Agarici este ultimul pilot pe care îl prezint în această primă parte de "maraton aviatic", urmând ca în scurt timp să revin cu partea a 2-a şi cu alţi piloţi care au făcut ca Aviaţia Românească să fie una dintre cele mai de temut din lume.
Revenind la domnul Horia Agarici doresc să menţionz faptul că acesta a fost un exemplu de curaj, netemându-se nici o clipă să-şi pună în pericol propria viaţa pentru a-şi apăra ţara. Evenimentul ce l-a făcut celebru pe Horia Agarici s-a consumat la 21 iunie 1941 pe malul mării. Revenit la sol în urma unei scurgeri de combustibil, în apropiere de ora pânzului se dă alarma: o formaţiune de 6 bombardiere sovietice se îndreptau spre Constanţa având misiunea de a bombarda portul. Ce a făcut Horia Agarici, singurul pilot de vânătoare rămas la bază aflaţi aici.

Ion Milu

Următorul pilot de vânătoare român pe care o să vi-l prezint se numeşte Ion Milu, braşoveanul nostru care se clasează pe locul 3 în topul "vânătorilor" români cu ale sale 45 de victorii confirmate şi 6 probabile.

Ion Milu s-a născut în anul 1902 în oraşul de sub Tâmpa şi a decedat în 1980 în acelaşi oraş fiind înmormântat la cimitirul Sfânta Treime din Şchei.
De cariera aviatică a lui Ion Milu se leagă două momente cu adevărat deosebite. Domnul Milu este cel care a efectuat primul zbor cu prototipul lui IAR-80. Cel de-al doilea moment care face măsura talentului său de zburător îl constituie data de 16 august 1943 când Ion Milu doboară 5 avioane inamice stabilind astfel recordul românesc la număr de avioane doborâte într-o singură zi.
Concluzionând, despre Ion Milu se ştie că a fost cel mai bun prieten al lui Şerbănescu, veşnic concurent la titlul naţional de acrobaţie şi dascăl de neînlocuit pentru câteva generaţii de piloţi militari. Pentru mai multe detalii următorul site vă stă la dispoziţie.

Alexandru Şerbănescu

În continuarea acestui maraton aviatic, vă aduc spre cunoştinţă aviatorul ce se situează pe locul 2 în topul piloţilor de vânătoare români, domnul Alexandru Şerbănescu deţinător a 47 de victorii confirmate şi 8 probabile. Originar din Coloneşti, judeţul Olt, acesta şi-a găsit sfârşitul la 18 august 1944 apărându-şi ţara pe care atât de mult a iubit-o.
"Nu înţeleg ca un inamic, oricât de mare şi puternic ar fi, să intre în ţara mea ca-n sat fără câini şi s-o pustiască!" Căpitan aviator Alexandru Şerbănescu, 18 august 1944(căzut la datorie în luptă cu Mustang-urile Forţelor Aeriene Americane)
Vă recomand din toată inima să citiţi acest articol dedicat lui Alecu Şerbănescu care este imposibil să nu vă emoţieneze câtuşi de puţin.

Prinţul "Bâzu" Cantacuzino

Îmi place să ma pierd prin trecut. Îmi place să aflu despre acei oameni care au făcut lucruri cu adevărat măreţe şi cărora nu le-a stat niciodată gândul la cum să ajungă mari ci pur şi simplu prin faptele lor au ajuns mari. Primul astfel de om despre care am plăcerea să vă povestesc este Constantin "Bâzu" Cantacuzino. Dintre toţi piloţi români participanţi la cel de-al Doilea Război Mondial, Cantacuzino s-a distins prin faptul că deţine recordul românesc la număr de victorii aeriene (56 de victorii confirmate şi 13 probabile) fapt ce se datorează în primul rând excelentelor sale calităţi de zburător şi manevrier.
Mai departe vă las cu un articol de pe acest site în care autorul, domnul Mihai Athanasie Petrescu, scrie despre Constantin "Bâzu" Cantacuzino mult mai bine decât aş face-o eu vreodată. Ţin să precizez că voi face deseori trimiteri la acest site(aşa ca de la braşovean la braşovean), foarte bine documentat, şi care mi-a furnizat informaţiile necesare creării clipului de mai jos.

INTRO

Prima postare de pe acest blog a fost un fel de mostră a ceea ce vă voi servi. Aici o să scriu despre Alexandru Şerbănesu şi Prinţul "Bâzu" Cantacuzino(nu-s actori de telenovele sau manelişti), dar şi despre Ion Milu, Agarici şi Dobran. O să scriu despre EROI ADEVĂRAŢI(da, mânca-v-aş gura, avem şi noi românii "d'ăştia"). O să scriu despre cum, odinioară, cerul era al Românului, despre cum duşmanii intrau în ţara noastră cu pieptul înainte şi o părăseau cu coada-ntre picioare şi o sabie ca suvenir înfiptă-n coaste(nu sunt deloc cul şi trendi pentru că voi ridica în slăvi istoria poporului Român, aşa-i?). O să scriu despre Racoviţă, Vuia, Coandă, Cuza şi Blaga dar şi despre mult iubita mea echipă F.C. Braşov. O să scriu şi despre "cum a fost când eram mici şi proşti" dar al naibii de fericiţi. Prieteni, o să scriu despre ceea ce merită a fi scris şi despre ceea ce simt. O să vă servesc atât cultură şi mândrie naţională dar vă şi garantez că o să râdeţi cum n-aţi mai râs de mult.
Baftă tuturor!

Doamne, vino Doamne

Clipul a fost făcut iniţial pentru a susţine un proiect la facultate. În cele din urmă am decis să-l postez pentru a informa cât mai multă lume despre ororile comise de "forţele democratice" în decembrie '89 şi în iunie '90. EROII NU MOR!!!