S-a numit Beraru Neculai şi era din oraşul Fălticeni, judeţul Suceava. Amintirile mele cu el sunt foarte puţine şi înceţoşate întru-cât eu aveam 5 ani şi jumătate atunci când el a murit în vara lui '96. Ţin minte că mă iubea foarte mult şi mereu se bucura când venea în vizită "nepotul de la Braşov". Iar pentru mine orice vizită era o adevărată incursiune în trecut. Bunicul meu avea un talent extraordinar de a povesti amintirile sale de pe vremea "răsboiului cel mare", iar eu, bineînţeles, mă imaginam fiind în locul lui, în linia întâi la Odessa sau eliberând Ardealul. Eram fascinat pur şi simplu! Pe atunci nu priveam moartea ca pe ceva urât, ci ca pe ceva de care doar eroii au parte. Aşa gândeam la momentul acela, la 5 ani, fără să realizez că stăteam lângă un veritabil erou. "Am fost şi eu la Odessa, apoi la Cotul Donului şi la Stalingrad". Pentru el erau monumente ale durerii şi atrocităţilor războiului, în timp ce, pentru mine erau doar nişte nume cu rezonanţă simpatică, şi nu înţelegeam de ce ochii i se înlăcrimau atunci când îmi vorbea despre ele. "O să înţelegi tu, Ioane, când ai fi mai mare". L-am întrebat dacă a omorât mulţi ruşi: "câţi am putut, şi eu, Ioane". Aşa îmi spunea el, Ioane, zicea că mă cheamă "ca pe mareşalul României, Ion Antonescu". "Am omorât şi ruşi, măi Ioane dragă, dar i-am salvat şi viaţa unui neamţ, atunci, când noi luptam cu ruşii împotriva nemţilor. Am luat câţiva nemţi prizonieri şi ruşii vroiau să-i omoare pe dânşii, atunci, eu şi cu-n alt soldat român am sărit să-i apărăm, pentru că nu era voie să-i omori pe ăia de-i luai prizonieri pe front. Am pus mâna în faţa la puşcă şi uite aşa mi-a retezat degetul". Mereu îmi spunea povestea asta râzând, iar eu când mă întorceam la Braşov, de la ţară, le povesteam copiilor din faţa blocului cum tătuca (aşa îi ziceam eu)l-a salvat pe un neamţ. "Din Rusia, am venit pe jos în ţară, am luat Ardealul şi-apăi tocmai din Cehoslovacia iar m-am întors pe jos acasă". Mai ţin minte cum îmi povestea că după ce s-a terminat războiul, avea un bar în sat. Ruşii, care bineînţeles au spus la revedere dar au uitat să plece, veneau la barul bunicului meu. El, cum n-a uitat "că ruşii au făcut prăpăd mare pe oriunde au trecut", aştepta să se ivească doar "sămânţă de scandal" pentru a-i fugări pe rusnaci, cu puşca, pe uliţa satului. "Îi fugăream pe dânşii până dincolo de Unceşti (un sat vecin), ca să ştie altă dată că n-au ce căuta AICI!"
În vara lui '96, aşa cum ziceam la început, s-a dus să-şi revadă foştii camarazi de pe front.
Dumnezeu să te odihnească, bunicule!
Poză de la botezul meu, din ianuarie '90.
Troiţă din satul Hreaţca, închinată soldaţilor din comună, care nu s-au mai întors de pe front.
În final, o melodie a celor de la S.D.S.T.
S.D.S.T. - Scrisoare de pe front
Asculta mai multe audio Muzica »
muzica e superba
RăspundețiȘtergereprea faina