Nu se mai plânge

Când aţi plâns ultima oară după un meci al Naţionalei de fotbal? Pun pariu că răspunsul suporterilor mai sentimentali va fi "după meciul cu Danemarca". Tot atunci am plâns şi eu ultima dată. După acel oniric 2-2 de la Copenhaga se vorbea de naşterea unei noi generaţii de aur a fotbalului românesc. Fotbaliştii de atunci s-au autointitulat "Generaţia de Argint". Frumos nume, şi chiar visam cu ochii larg deschişi la următoarea campanie de calificări. Eu cred însă că spiritul fotbalistului român de naţională, mai degrabă, a murit în acea seară de octombrie 2003. Nu s-a tipărit "actul de naştere" al vreunei noi generaţii menită a ne aduce bucurii. Am asistat la decesul unei stări de spirit. Ratările alor noştri din acel meci au avut acelaşi efect ca pumnalele înfipte în inimă iar lacrimile lui Dorinel din final au fost ale părintelui care nu a apucat să-şi vadă "copiii" crescuţi mari şi împliniţi în viaţă. S-a murit dureros de frumos în acea seară în ţara lui Hamlet. Odată cu acea echipă am murit şi noi. Nici nu mai suferim atât de tare la vreo înfrângere, ba chiar găsim puterea de a glumi şi a râde, totuşi, amar. Nici la victorii nu mai simţim acea starea de euforie prelungită. Pare ciudat ce am să scriu în continuare, dar îmi doresc să sufăr din nou alături de cei 11 băieţi îmbrăcaţi în galben. Vă mai aminţiţi de lacrimile lui Contra după meciul de la Bucureşti cu Slovenia? Dar de cele ale lui Hagi, din august '98 când îşi anunţa retragerea? Aveam şapte ani în 1998 când Hagi ne anunţa că părăseşte echipa României şi eu, alături de mii poate chiar milioane de români, am plâns împreună cu Hagi. Se prea poate să ne fi maturizat sau poate am conştientizat că fotbalul este, într-adevăr, doar un sport şi că ocazii se vor ivi tot timpul. Totuşi, în 2001, am văzut bărbaţi în toată firea vărsând râuri de lacrimi alături de Contra. Deci nu ţine de maturizare, ţine de sentiment şi nici fotbalul nu e doar un sport, pentru că dacă ar fi aşa, mă îndoiesc că am mai plânge sau că ne-am mai întrista la vreo înfrângere. Şi totuşi, de ce nu se mai plânge? Ne-am obişnuit să pierdem. Nici măcar dramatic nu mai pierdem. Serile triste ne fac să zâmbim. Câţi dintre voi aţi plâns după meciul cu Serbia? Eu nu.

O completare la ce zice în final Emil Grădinescu: mereu contează!

Premiere "stegare"

Cu ceva timp în urmă am ajuns accidental pe site-ul clubului englez Everton în momentul în care se desfăşura "săptămâna istorică" a clubului (Everton F.C. history week). Printre alte informaţii interesante cu iz de fotbal dominat de romantism şi gentlemeni era şi o listă cu premiere legate de clubul de pe râul Mersey. Şi credeţi-mă, lista nu era scurtă. Lucrul acesta m-a determinat să caut prin istoria clubului de sub Tâmpa şi să descopăr premierele Steagului în fotbalul românesc. Că sunt multe, că sunt puţine, important e că noi le-am făcut primii.

• Steagul Roşu Braşov este prima echipă românească de fotbal ce cucereşte un trofeu internaţional, Cupa Balcanică Intercluburi. Această performanţă se realiza la 15 noiembrie 1961 după victoria cu 4-2, în deplasare, la Levski Sofia.
  
  Gheorghe Fusulan primind trofeul Cupei Balcanice Intercluburi din partea organizatorilor

• Steagul Roşu Braşov este prima echipă românească de fotbal care, după cel de-al Doilea Război Mondial mergea în Basarabia pentru a efectua un turneu de pregătire. Acest eveniment se întâmpla în 1955, iar fotbaliştii braşoveni au fost întâmpinaţi în gara din Chişinău, la ora trei dimineaţa, de sute de români basarabeni.

• "Stegarul" Emanoil Haşoti este primul fotbalist născut în afara graniţelor României (14 septembrie 1932, Kavarna, Bulgaria) care a evoluat pentru echipa Naţională a ţării noastre. Pe 8 noiembrie 1959 acesta debuta în Naţională contra Bulgariei, victoria revenind României cu 1-0.

Emanoil Haşoti

• Silviu Ploeşteanu este primul antrenor care a antrenat concomitent o echipă de club, Steagul Roşu, şi echipa Naţională a României. În anul 1966 termina cu Steagul pe locul cinci în campionat şi ducea România pe locul cinci în turneul olimpic de fotbal de la Tokio, cea mai bună performanţă a Naţionalei noastre la Jocurile Olimpice.

• Tot de numele lui Silviu Ploeşteanu se leagă şi următoarea premieră. Acesta este primul antrenor din fotbalul Românesc ce atinge borna a zece ani consecutivi (1957-1967) de Primă Divizie pe banca aceleiaşi echipe, Steagul Roşu Braşov.

• Acelaşi Silviu Ploeşteanu, omul care se suprapune cu istoria clubului nostru, este primul antrenor din România care rămâne timp de 20 de ani consecutivi pe banca aceleiaşi echipe (1948-1968).

Silviu Ploeşteanu

• Primul portar străin care a evoluat în România este albanezul Ilir Bozhiqi. Acesta a jucat pentru F.C. Braşov timp de patru sezoane (1991-1995). "Perioada petrecută în România a fost cea mai frumoasă a carierei mele. Nu pot să uit Braşovul şi colegii pe care i-am avut, pornind de la Şanta şi Ene, şi până la Săvoiu şi Marian Ivan."

Ilir Bozhiqi, în prezent este directorul tehnic al clubului albanez Dinamo Tirana

Acum să facem cunoştinţă cu cea mai nefericită premieră din istoria clubului nostru.

• Steagul Roşu Braşov este primul club din România ce retrogradează având golaveraj pozitiv. Contraperformanţa se întâmpla în sezonul 1974-1975 când, cu 39 de goluri marcate şi 3o primite (cea mai bună apărare a Diviziei !) în 34 de meciuri, Steagul termina pe locul 16 din 18 echipe. De remarcat că toate echipele de la locul 9 şi până la locul 15, cu excepţia Jiului (locul 14 cu 41-36) aveau golaveraj negativ, chiar şi echipa de pe locul patru de atunci, Sportul Studenţesc, deţinea un golaveraj deloc de invidiat, 48 la 49, dar ei s-au menţinut, iar noi cădeam în Divizia B, la doar un punct distanţă de ultima salvată, CFR Cluj, golaveraj 26 la 34. Ăsta da ghinion!

• F.C. Braşov este primul club de fotbal din România care a avut un site de internet. Steagu.ro se numeşte acesta şi a luat fiinţă în 1998. Pe lângă informaţii, reportaje, fotografii şi date statistice administratorul de la Steagu.ro se ocupă şi cu diferve acţiuni de marketing menite a da un plus de culoare vieţii suporterilor "stegari". Fularele, ecusoanele şi fanioanele fiind printre articolele promovate de acest site. De asemenea, tot pe Steagu.ro, din luna aprilie, se poate citi şi o revistă on-line dedicată echipei de sub Tâmpa. Aceasta este lunară şi tind să cred că şi cea din urmă inovaţie constituie o premieră în fotbalul românesc.
  

Acestea sunt premierele clubului braşovean pe care eu am reuşit să le descopăr. Se prea poate ca ele să fie mai numeroase dar, aşa cum spuneam şi la început, multe, puţine, "stegarii" le-au făcut primii.

Piatra Mare văzută din parcarea Carrefour-ului

Cred că dacă cei care ies de la cumpărături din Carrefour, Selgros, Metro etc. ar arunca o privire spre munte nu i-ar mai durea aşa de tare inima pentru milioanele pe care le-au cheltuit, şi-aşa în mare parte pentru nimicuri. (poza a fost făcută joi, 25 martie)

Căpitanul Dan Vizanti

"Camaradul şi fostul meu subaltern, căpitanul Dan Vizanti a scos din luptă 12 avioane cu aproximativ 120 de zburători inamici. Într-o singură dimineaţă, într-un singur atac a doborât trei avioane Liberator - în ziua de 5 aprilie - în apropiere de Ploieşti. Numele său, ca şi al tuturor camarazilor din unitatea sa şi din altele, cari în condiţiuni excepţional de grele, împuţinează de fiecare dată numărul avioanelor şi al zburătorilor duşmani, trebuie gravate în memoria noastră cu tot respectul şi cu toată admiraţia pentru un efort şi o bravură ce nu pot fi descrise..." Fragment din articolul comandorului Alexandru Demetrescu intitulat "Adevăraţii Liberatori" , publicat în ziarul Cotidianul de luni, 22 mai 1944.

"Am fost prieten cu Dan Vizanti şi l-am cunoscut bine. Se trăgea dintr-o familie de boieri moldoveni, era un băiat foarte cult, fin, manierat, foarte bun comandant şi aviator. Nu prea ştiu ce a făcut pe la Odessa, dar în Bucureşti, împotriva americanilor, în vara lui '44, am luptat împreună, eu fiind atunci comandantul Escadrilei 58 din Grupul 7 Vânătoare, de pe Pipera. În ziua aceea din iunie 1944, când Vizanti a raportat acea extraordinară victorie împotriva Liberatoarelor americane, am primit ordin de la comandorul Romanescu să iau un camarad şi să plec în recunoaştere, să văd dacă este adevărat. Şi, într-adevăr, spre Olteniţa, unde luptase Grupul 6 Vânătoare , al lui Vizanti, am văzut multe avioane americane doborâte. Ţin minte că am numărat vreo 20. Mult mai târziu, când chiar la mine în casă s-a pus problema scrierii Istoriei Aviaţiei, formându-se şi colectivul de autori şi împărţindu-se sarcinile, Dan Vizanti şi generalul Aurel Răican, comandantul TAROM-ului, au primit misiunea să meargă în Franţa şi să documenteze capitolul referitor la colaborarea română-franceză din Primul Război Mondial. Dan Vizanti şi-a făcut datoria, dar a rămas acolo, ceea ce a avut unele repercusiuni asupra generalului Răican care garantase pentru el, dar aceasta este o altă problemă. Important este că "Istoria Aviaţiei" s-a finalizat şi că marele boier care a fost Dan Vizanti şi-a făcut datoria pînă la capăt."
Slt. av. (r) Ioan Dicezare, Cavaler al Oridinului "Mihai Viteazul"


La Paris (Fontainebleau), vara anului 1990, împreună cu fiica sa, Ana Maria Vizanti

sursa: www.presamil.ro

10 iunie 1944... ziua de glorie
A fost ultima mare zi a IAR-iştilor şi a Grupului 6 Vânătoare. Forţa a 15-a Americană a decis să încerce un nou atac la joasă înălţime asupra rafinăriilor, similar atacului de la 1 august 1943, dar de această dată cu escortă din partea Grupului 82 şi 1 Vânătoare. Grupul 6 Vânătoare a ridicat 23 de IAR-uri 81C, la ora 12,30. La aproximativ 2500 de metri, staţia radio de la sol a semnalat că "doi indieni cu pene" (numele de cod pentru P-38) atacă aerodromul. Căpitan aviatorul Dan Vizanti a dat apoi ordinul: "Paris către Paris unu, doi, trei. Atacăm! Urmaţi-mă!" Întregul grup s-a năpustit asupra Escadrilei 71 a Grupului 1. Lupta s-a dat la o altitudine de câteva sute de metri şi a durat patru minute. IAR-ul s-a dovedit un adversar redutabil pentru Lightning-uri la o astfel de altitudine. În acest interval scurt de timp au fost doborâte 14 P-38-uri. Piloţii români au declarat 23, dar asta se explică prin condiţiile mai mult decât confuze în care s-a dat lupta. Grupul 6 a pierdut patru oameni, doi din cauza unei coliziuni în aer. Căpitanul aviator Dan Vizanti şi-a adăugat două P-38-uri în palmares. Iată mai jos avionul IAR-81C, numărul 344 la bordul căruia "boierul" reuşea această performanţă.

sursa: www.worldwar2.ro

Vânătorul Dan Vizanti ocupă locul patru în clasamentul "vânătorilor" români, cu 43 de puncte (16 victorii confirmate), în urma sistemului de punctare românesc iniţiat la începutul anului 1944. Se acordau trei puncte pentru doborârea unui avion cu patru sau şase motoare, două puncte pentru un bimotor sau trimotor şi un punct pentru un monomotor. Până atunci, fiecare avion doborât se credita cu un punct. Aici aveţi lista completă.


GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !

Emblemele "vânătorilor"

Americanii n-au "dat" doar bombe peste Bucureşti, Braşov şi Ploieşti, tot ei au dat mascotele şi emblemele unor grupuri româneşti de vânătoare aviatică sau de bombardament. Fie că unele grupuri au adoptat caractere de peste ocean, fie că şi-au inventat propriile însemne de luptă, toate aceste embleme fac parte (sau cel puţin aşa ar trebui) din patrimoniul nostru istoric şi cultural.

Grupul 1 Vânătoare

Emblema Grupului 1 formată prin combinarea literelor E şi V cu cifra 1. Escadrila 1 Vânători. Mai jos aveşi o poză cu această emblemă color pe un IAR-80.


Grupul 5 Vânătoare

Goofy era cel ce reprezenta vânătorii Grupului 5

Grupul 6 Vânătoare

Cu Bambi spre cer. Mai jos aveţi avionul pilotat de Tache Baciu şi căprioara Bambi desenată pe motor.


Grupul 7 Vânătoare

Asta este una din embleme mele preferate. Aviatorii români au ştiut că pentru a le putea face faţă americanilor trebuie să le vorbească pe limba lor... aşa că pac! pardon, MACK!

Grupul 8 Vânătoare
Acest grup era format exclusiv din avioane IAR, iar embelma trebuia, bineînţeles, să evidenţieze această caracteristică.


Grupul 9 Vânătoare
Acesta grup era, dacă mi se permite afirmaţia, grupul vedetă al aviaţiei româneşti. Mascota Grupului 9 era şi ea una pe măsura celebrităţii vânătorilor ei.

Mickey Mouse călare, asemeni Sfântului Gheorghe, pregătit de lupta cu balaurul. Jos este avionul braşoveanului Ion Milu cu mascota lui Mickey pictată.

În perioada în care Grupul 9 era compus din avioane IAR, emblema acestei unităţi era triofiul cu patru foi.

IAR-ul sergentului Casian Teodorescu, pe care acesta a zburat în 1942.



Un articol despre restul însemnelor aviaţiei militare româneşti din al Doilea Război Mondial în curând.

Trăiască România !

Comuniştii din Republica Moldova au vrut să împiedice românii de-a dreapta şi de-a stânga Purtului să-şi dea mâna pentru a celebra aşa cum se cuvine Unirea Basarabiei cu România de la 27 martie 1918. N-au reuşit. Deşi mulţi români au fost opriţi la graniţă şi întorşi din drum pe motive total neîntemeiate, în centrul Chişinăului tot a fost prezent un număr mare de cetăţeni români care, împreună cu fraţii basarabeni au dansat Hora Unirii, au cântat imnul şi au manifestat împotriva autorităţilor comuniste. De pe Jurnaltv.md via romanianultras.net vă las mai jos câteva clipuri care vin să demonstreze că românismul nu a murit.





TRĂIASCĂ ROMÂNIA !

Ziua Clopotului... ghinion

Da fraţilor, ghinion! O coadă ce se întindea din faţa Liceului Honterus până în Strada Mureşenilor plus un un seminar care îmi sufla rece în ceafă. De la 12 şi până la 16,40 am aştept în speranţa că voi urca în turnul Bisericii Negre dar în final m-am mulţumit cu pliantul ştampilat care îmi oferă şansa de vizita turnul vinerea viitoare. Toţi cei care au stat la coadă până aproape de ora închiderii turului au primit un astfel de pliant. Un gest frumos din partea organizatorilor care, aşa cum au şi spus, nu vor să se îmbogăţească de pe urma acestui eveniment ci doar să facă o bucurie braşovenilor şi nu numai. În timpul cât am stat la coadă am avut ocazia să observ mai îndeaproape ca niciodată Biserica Neagră şi vă las mai jos câteva poze din exterior, urmând ca vinerea viitoare să observ îndeaproape şi interiorul.

De pe Republicii

Nea' Pescaru... o viaţă ca "stegar"

Pe lângă aniversarea a 150 de ani de existenţă a clopotului mare din Biserica Neagră şi a 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, mai avem un motiv de sărbătoare, cel puţin noi, braşovenii. Nicolae Pescaru, legenda vie a clubului F.C. Braşov, împlineşte astăzi frumoasa vârstă de 66 de ani. Din aceştia, 19 şi ia petrecut ca jucător pentru Steagu', îmbrăcând de peste 500 de ori tricoul galben-negru (311 numai în Prima Liga) şi marcând peste 70 de goluri (62 numai în Prima Ligă). După retragerea de pe teren a rămas alături de "stegari" ca antrenor principal iar apoi a pregătit o perioadă centrul de copii şi juniori. Originar din Breaza, judeţul Prahova, domnul Nicolae Pescaru şi-a înscris numele în cartea de legende a clubului de sub Tâmpa prin devotamentul şi loialitate cu care a servit acest club mai bine de două decenii. Noi, suporterii "stegari", vă felcităm pe dumneavoastră domnule Pescaru pentru activitatea din întraga carieră şi vă mulţumim că aţi ales clubul nostru pentru a vă clădi această carieră.

O vorbă de suflet a domnului Pescaru, adresată acum câţiva ani mai tinerilor fotbalişti braşoveni: "Aveţi de apărat onoarea de a fi stegari!"




În final, un articol din Monitorul de Braşov semnat de Adi Marica

„Aici, la Braşov, am cunoscut cele mai mari satisfacţii şi am cunoscut oameni adevăraţi”, spune fosta mare glorie a Braşovului

Meciuri memorabile, bucurii, victorii, decepţii. Peste 600 de meciuri jucate în tricoul lui FC Brasov. 313 meciuri jucate în prima ligă. 67 de goluri marcate în primul eşalon. Totul pentru Steagu’. Nu se bate cu pumnul în piept cu aceste cifre şi nici nu cere să i se facă statuie.
Nicolae Pescaru este simbolul fotbalului braşovean. „Cînd eram mic şi jucam fotbal pe stradă, tatăl meu, care jucase fotbal la Dinamo Braşov, mi-a spus: Dacă o să ajungi fotbalist, să joci la Steagu’. Peste cîţiva ani am ajuns la FC Braşov, însă, din păcate, tatăl meu nu a mai apucat să mă vadă jucînd nici măcar un minut, pentru că a murit atunci cînd eu aveam doar 15 ani. Acesta este cel mai mare regret al meu. Am jucat fotbal la FC Braşov şi sînt mîndru de acest lucru. Echipa asta înseamnă totul pentru mine. Nu am trîntit un meci în viaţa mea. Jur! Nu merit şi nu vreau să mi se facă statuie pentru acest lucru. Statuie merită poate Hagi. Aici, la Braşov, am cunoscut cele mai mari satisfacţii şi am cunoscut oameni adevăraţi. Unii s-au dus… Alţi mai sînt în viaţă. Păcat că timpul trece foarte repede”, spune, vizibil emoţionat, Pescaru.

66 de ani!

Astăzi, 27 martie, Nae Pescaru împlineşte 66 de ani. „De ziua mea îmi doresc doar să fiu sănătos. Nu ştiu cînd au trecut aceşti ani. Fotbalul a însemnat totul pentru mine. Nu regret nimic. Nici faptul că nu am plecat de la FC Braşov cînd aveam oferte de la cluburile mari din Bucureşti. La Braşov am fost iubit şi respectat. Acest lucru înseamnă şi acum foarte mult pentru mine. Un regret ar fi poate faptul că nu am jucat măcar un minut la Mondialul din Mexic. Lui Angelo Niculescu nu -i plăcea de mine. Eu, Dobrin, Ivăncescu şi Tufan ne pregăteam separat de restul echipei, iar la meciurile de la Mondiale stăteam în tribună”, îşi aminteşte fosta mare glorie a Braşovului.

Probleme medicale

De cîţiva ani, nea Nae se confruntă cu grave probleme medicale. „Am probleme cu spatele, mă supără piciorul drept, iar la ochiul stîng am făcut trei operaţii şi văd destul de slab. Acum trebuie să mă operez cît mai rapid de prostată. Toate trec însă atunci cînd mă joc cu nepoţelul meu, Alex, care are patru ani şi bate toată ziua mingea. Are talent puştiul, loveşte bine mingea cu ambele picioare. Abia aştept să mai crească să-l duc la o grupă de copii de la FC Braşov. Din cauza problemelor medicale, nu am mai mers nici la stadion. Urmăresc însă la televizor toate meciurile echipei pregătite de Răzvan Lucescu. Echipa are rezultate bune şi este pe un drum bun. Dacă mă voi simţi mai bine o să-i susţin pe băieţi din tribună la meciul cu Gaz Metan Mediaş”, spune Pescaru.

„Nicolae Pescaru este simbolul acestei echipe, un nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare“
Răzvan Lucescu, antrenor FC Braşov

„Cine nu l-a văzut jucînd pe Nae Pescaru are ce regreta. Un fotbalist de excepţie, care a dat totul pe teren pentru FC Braşov. Sînt mîndru că am putut juca alături de el. De departe este cel mai bun jucător al Braşovului” Ioan Naghi, fost jucător şi antrenor FC Braşov

„Pescaru a fost un fotbalist de excepţie. Poate doar Năftănăilă să se fi ridicat la nivelul lui. Un fotbalist complet, lovea mingea perfect cu ambele picioare, dar avea şi un joc bun de cap. Cîte goluri a încasat Rică Răducanu de la Pescaru… Şi ce goluri! “
Csaba Gyorffi, fost jucător şi antrenor FC Braşov

„Un fotbalist deosebit. A dat totul pentru FC Braşov. Păcat că nu a avut puterea atunci cînd era mai tînăr să fie preşedinte la acest club. Pescaru este un nume pe care nimeni din fotbalul braşovean nu poate să-l treacă cu vederea. Niciodată”
Marin Barbu, fost jucător şi antrenor FC Braşov

La Mulţi Ani, Nicolae Pescaru !

Nici Sibiul nu a uitat

"Vineri, 27 martie, începând cu ora 11:30 va avea loc la Sibiu aniversarea împlinirii a 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu România.
Evenimentul este organizat de către Liga Jurnaliştilor din Sibiu în colaborare cu Asociaţia “Pro Basarabia şi Bucovina” şi are sprijinul Facultăţilor de Litere şi Arte, Istorie şi Patrimoniu “Nicolae Lupu” şi Ştiinţe Politice din Sibiu.

În deschidere va avea loc vernisajul expoziţiei foto ”Basarabia azi” realizată de membrii Ligii Jurnaliştilor din Sibiu şi de studenţii din Basarabia.
Iar la ora 12:00 va avea loc în cadrul Facultăţii de Litere şi Istorie dezbaterea publică “27 Martie 1918 – 27 Martie 2009” ocazionată de împlinirea a 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, moderată de cadre didactice din România şi Republica Moldova."

sursa: www.ne-cenzurat-ro

Şi totuşi nu rămânem indiferenţi

Azi, la orele 15, la Casa Armatei, va avea loc un spectacol dedicat aniversării a 91 de ani de la Unirea Basrabiei cu România. Redau mai jos stirea completă preluată din Transilvania Expres.

"Cei 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria Mama - Romania vor fi sarbatoriti, astazi, incepand cu ora 15.00, la Cercul Militar Brasov. Pentru a marca acest eveniment, mai multe asociatii si fundatii brasovene au organizat un program la care vor participa deopotriva profesori, elevi si istorici. Astfel, dupa evocarea "Basarabia - trecut, prezent si viitor" si prezentarea unui film cu titlu omonim, elevii de la Colegiul National "Mesota", Scoala Generala din Sacele, Colegiul National de Informatica "Grigore Moisil" vor sustine un program artistic, iar formatia "Romanasul" va dansa pentru public. Moderatorul programului va fi prof. Maria Stati Goran. Intrarea este libera. (O. A.) "


TRĂIASCĂ ROMÂNIA !

27 Martie acum 91 de ani

Mi-aş fi dorit să pot începe articolul pe tema aniversării a 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu România astfel: "am rămas plăcut surprins de drapelurile tricolore arborate azi pe stâlpii din centru... " Dar nu pot să-l încep aşa cum îmi doream pentru că nu e nici un steag pus în centru. Probabil Primăria are probleme mult mai serioase şi îndatoriri mult mai importante decât a ţine minte să marcheze actul Unirii de la 27 martie prin simpla arborare a tricolorului. Sau poate că steagurile vor fi puse în cursul zilei de azi sau în seara asta. Probabil că acum vă întrebaţi "da' ce legătură are Braşovul sau orice alt oraş din ţară cu Unirea Basarabiei?" Legătura constă în faptul că şi cei de la dreapta Prutului sunt români şi, contrar a ceea ce mulţi dintre voi credeţi, şi acolo există grupuri care militează pentru Unirea Republicii Moldova cu România. O simplă arborare a drapelului, care reprezintă identitatea unei naţiuni, ar fi fost suficientă pentru a exprima faptul că nu ne-am abandonat fraţii.

Cât despre mine, voi arbora tricolorul şi sper că şi voi, cei care aveţi acasă un steag al României, cât de mic, să îl afişaţi mâine cu mândrie, pentru că a fi român este, înainte de toate, o mare onoare şi pe noi nu ne reprezintă politicienii corupţi şi ticăloşii acestei ţări ci faptele de bravură ale înaintaşilor noştri.



Galerie foto

Actul Unirii de la 27 martie 1918


Sfatul Ţării


Ecourile Unirii în presa vremii


Sfatul Ţării


Timbru poştal dedicat Unirii Basarabiei


Timbru poştal dedicat Sfatului Ţării care a hotărât Unirea


Mareşalul Ion Antonescu şi Armata Română în Chişinău


Intrarea în Basarabia, 1941

TRĂIASCĂ ROMÂNIA !

Ziua clopotului

Aşa se va numi ziua de vineri, 27 martie. Informaţia am aflat-o de pe iubescbraşovul. Detaliile privind evenimentul le găsiţi la link-ul cu pricina. Eu atât am de zis: nu rataţi evenimentul! cine ştie când o să mai aveţi ocazia să urcaţi în turnul Bisericii Negre?... peste încă 150 de ani poate...

Ioan Gâlea

Despre pilotul hunedorean Ioan Gâlea informaţiile nu sunt atât de detaliate ca şi în cazul celorlalţi vânători prezentaţi până acum.

Ştim despre locotenent aviatorul Ioan Gâlea că s-a născut pe 30 martie 1920 în comuna Pui din judeţul Hunedoara, după Tiberiu Vinca, un alt demn reprezentat al dinastiei corvineştilor. Între mai 1942 şi august 1944 a făcut parte din Escadrila 52 Vânătoare, iar după 23 august şi până la finalul războiului, 12 mai 1945, a fost membru al Grupului 9 Vânătoare.

Din numărul incert, dar cu siguranţă foarte mare, de misiuni la care a participat, se distinge misiunea din ziua de 18 mai 1944. Escadrila 52 care deservea zona de coastă a României a fost solicitată să intervină în lupta disperată pentru a apăra teritoriul de Forţa a 15-a Americană. Aceştia au ajuns mai târziu în focul luptei datorită distanţei aerodromului din Mamaia, unde îşi aveau baza, faţă de Ploieşti. Ceilalţi vânători se angajaseră deja în lupte contra americanilor. Patrula condusă de Gâlea a dat peste câteva bombardiere şi le-a atacat. Ioan Gâlea a tras într-un bombardier, apoi, împreună cu coechipierul său, adjutantul aviator Bucholtzer, au atacat aceeaşi aeronavă. Au fost însă angajaţi de patru P-38-uri. Aviatorii românii au virat dreapta şi au ajuns în spatele Lightning-urilor, dar nu au reuşit să se apropie de ele. Lumina roşie ce indica nivelul scăzut de combustbil s-a aprins. Au fost nevoiţi să revină la bază. Pe drumul de întoarcere au dat peste o escadrilă întreagă de P-38, dar din fericire nu au fost observaţi. Dar au apărut alte trei P-38, care probabil au rămas în urma escadrilei. Având de partea lor avantajul altitudinii dar şi elementul surprizei, lt. av. Ioan Gâlea a decis să atace. Au intrat în picaj şi au tras, dar mitraliera adj. av. Bucholtzer s-a blocat. Lightning-ul angajat de Gâlea a luat incendiu şi s-a prăbuşit. Celelalte două s-au luat după români dar aceştia au reuşit să le piardă, aterizând pe Mamaia cu rezervoarele aproape goale.

Un aspect foarte interesant legat de lt. av. Ioan Gâlea este acela că în timpul a 47 de misiuni a avut alături de el, în carliga avionului Messerschmitt 109E, un camarad de nădejde. Este vorba de căţelul Gill, pe care în mod cert nu greşim dacă îl considerăm şi pe el un veritabil erou al aerului.

Gill, în partea dreaptă, alături probabil de un alt căţel "aviator"



GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !

Teodor Greceanu... asul uitat

Cum a început totul?
S-a născut pe 13 mai 1917 la Bucureşti. În 1939, a absolvit al doilea Şcoala de Ofiţer Navigator iar în 1940 şi-a primit licenţa de instrucor în următoarele categorii: vânătoare, zbor pe vizibilitatea scăzută, pilot pe bimotor, instructor, acrobaţie şi zbor de noapte. A fost licenţiat şi ca observator din balon şi pilot de planor.

Pe cerul Odessei
În 1940, sublocotenetul aviator Teodor Greceanu a fost detaşat la Grupul 5 Vânătoare iar apoi a fost ales să facă parte din nou formatul Grup 7, ce deţinea mult mai performantele avioane Bf-109E. În această unitate şi pe acest tip de avion Teodor Greceanu a luptat în 1941 şi 1942. Deşi a luat parte la multe misiuni începând cu 22 iunie 1941, a obţinut prima victorie deasupra Odessei în august. Până la 16 octombrie, când a căzut Odessa, obţinuse două victorii.

În campanie din 1942 din Staingrad nu a reuşit să obţină nici o victorie. Totuşi, a luat parte la epica evadare din încercuirea de pe aerodromul din Karpovka, din noiembrie, luând cu el un pilot în loc de aparatul radio.

Campania din 1943
Anul 1943 s-a dovedit mult mai prolific pentru locotenentul Greceanu (a fost promovat între timp). În martie, Grupul 7 a făcut trecerea pe noile Bf-109G. Până pe 6 mai ajunsese deja la numărul de cinci victorii. Aerodromul de la Kramatorskaya era atacat de o formaţiune sovietică numeroasă (18 avioane Il-2 şi 20 La-5). Lt. av. Greceanu, slt. av. Naghirneac şi adj. av. Chirvăsuţă au decolat imediat. În timp ce luau altitudine au fost atacaţi de vânători sovietici şi au rupt formaţia. Naghirneac a angajat avioanele Il-2, în timp ce Milu şi adj. av. Firu, care erau deja în aer, au atacat La-5-urile. Greceanu li s-a alăturat reuşind să doboare unul.

De la 11 mai a făcut parte din Escadrila 57, aflată sub comanda lui Alexandru Şerbănescu. A luat parte la bătălia aeriană din 18 iulie, din care au rezultat 15 avioane sovietice doborâte şi alte cinci victorii probabile. Ziua următoare a doborât un La-3 iar pe 23 iulie a mai doborât unul.

Pe 28 iulie, Greceanu a doorât un avion sovietic în timp ce proteja o formaţie de bombardiere. Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, era în patrulă cu Şerbănescu şi alţi doi coechipieri. Au angajat patru vânători sovietici. Cpt. av. Şerbănescu a doborât unul, dar au apărut alte avioane sovietice. Greceanu a prins o poziţie favorabilă şi a tras în inamic. Sovieticul a intrat în picaj, dar l-a urmărit şi a tras din nou. Fum alb începuse să iasă din aripa dreaptă. După încă un rând de focuri, avionul sovietic a explodat. Pentru că erau surclasaţi numeric, Şerbănescu a ordonat retragerea.

Pe 4 august 1943, lt. av. Teodor Greceanu a doborât un Il-2 iar pe 13 august a mai adăugat unul palmaresului său. Astfel, pe 30 august era unul dintre cei cinci piloţi români decoraţi cu Ordinul "Mihai Viteazul" Clasa a III-a, cel mai înalt ordin militar românesc acordat ofiţerilor.

În octombrie, Grupul 9 a înlocuit epuizatul Grup 7, dar câţiva piloţi, printre care şi Greceanu au rămas pe front. Pe 13 februarie 1944 a fost numit comandorul Escadrilei 48, din Grupul 9 Vânătoare, ce era comandat de Cpt. av. Alexandru Şerbănescu. Pe 10 martie a doborât un Yak iar pe 25 aprilie un P-39, după un angajament între cinci Bf-109E româneşti şi opt La-5-uri sovietice şi patru Aircobras.

La sovietici şi la americani
Armata Roşie ajunsese pe pământul românesc, frontul practic fiind acum teritoriul naţional. Pe 20 mai, 12 avioane Bf-109G aflate sub comanda cpt. av. Gh. Popescu-Ciocănel se aflau în patrulă. Au trecut dincolo de liniile inamice la 5000 de metri altitudine iar Greceanu a semnalat faptul că avioanele sovietice se aflau sub ei, în partea dreaptă. Cpt. av. Ciocănel a atacat primul şi a doborât un Yak. Greceanu a atacat şi el dar a ratat. Curând s-a ivit din nou ocazia de a ataca şi nu a mai dat greş, Yak-ul prăbuşindu-se în flăcări. Restul Yak-urilot au scăpat.

Pe 23 iunie, o formaţie de aproximativ 500 de bombardiere USAAF, au atacat Ploieştiul. În încleştarea cu Mustangurile şi Lightningurile americane Greceanu a fost doborât. A aterizat forţat la vreo 13 km de Găeşti. A fost internat în spital unde a stat peste două luni. După aceea s-a întors la unitatea sa chiar înainte de a se declanşa campania contra Germaniei şi Ungariei. Nu a mai reuşit să obţină vreo victorie până la finalul războiului. Lt. av. Teodor Greceanu avea 20 de victorii confirmate şi peste 1000 de ore de luptă aeriană.

După război
A luat parte, împreună cu alţi piloţi români, la un imens spectacol aviatic organizar la Wiener-Neustadt de Aliaţi. A participat la miting cu un Bf-109G6 produs la IAR Braşov şi la prezenztat atât în zbor cât şi la sol.

În 1947 a fost concediat, pentru că noile autorităţi comuniste aveau nevoie de oameni cu un trecut "sănătos" (iar luptele de pe frontul de Est nu erau). În 1949 a fost arestat. Până în 1964 văzuse aproape toate închisorile comuniste şi lagărele de muncă forţată. A evadat o dată, dar a fost prins. A fost condamnat la moarte de două ori, dar sentinţa i-a fost schimbată în închisoare pe viată. În 1964 a fost eliberat, ca toţi ceilalţi deţinuţi politic. A murit în decembrie 1995, în Bucureşti.



GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !

Blestemul Cupei României - Partea a III-a

Anii '80... anii '90
După semifinala din '79 a urmat o perioadă de recul nemaiîntâlnită în istoria participării noastre în Cupă. Abia în sezonul 1980-1981 mai ajungem în faza principală a Cupei dar după ce îi scoatem la pensie pe "minerii" din Şuncuiuş cu 5-0, Râmnicu Vâlcea ne barează din nou drumul cu un 1-0. În următorii 2 ani, faza optimilor reprezintă din nou capăt de linie. După 3-1 cu S.C. Bacău, Corvinul ne învinge cu... 2-1, batem cu 2-0 pe Şoimii Lipova dar Petrolul merge mai departe cu... 2-1, asta după ce am condus la pauză cu 1-0. Lispim un sezon de pe panoul principal dar la revenire aceeaşi fază a optimilor se dovedeşte a fi "ghilotina" braşovenilor. Trecem de Cimentul Medgidia cu 4-3 după penalty, dar Craiova îşi continuă drumul spre finalul acelei ediţii expediindu-ne un 1-0 scurt. Anul următor, echipa anonimă Metalul Bocşa ne arată că nu-ţi trebe un nume mare pentru a te califica.

Ultimul tango
Sezonul 1986-1987 este ultimul în care echipa noastră mai ajunge în penultima fază a Cupei României. Pe 11 decembrie 1986 învingem una din echipele regimului, Flacăra Moreni, cu 2-1, chiar la ea acasă. Pe 27 mai 1987, la Târgu Secuiesc, ne întâlnim din nou cu S.C. Bacău pe care nu îi iertăm nici de această dată, 2-0. Meciul din sferturi, de la 16 iunie a propus o întâlnire foarte grea pentru băieţii antrenaţi de Costică Ştefănescu, F.C. Argeş era echipa de care F.C.M. Braşov trebuia să treacă pentru a se califica pentru a cincea oară în semifinalele Cupei României. A fost un 2-1 dramatic obţinut de "stegari" după prelungiri, iar pe 23 iunie, la Piteşti, aceştia aveau să întâlnească deţinătoarea Cupei Campionilor Europeni din 1986, Steaua. Meciul e fără istoric, 4-0 pentru "militari", care aveau să câştige şi finala cu Dinamo.

Revenirea la "normalitate"
Reşiţa ne bate în şaisprezecimi cu 3-1 în 1988. În sezonul 1988-1989 urma să se joace prima finală de Cupă din istorie într-un oraş de provincie... Braşovul. Era motivaţia ideală pentru fotbaliştii braşoveni de a lupta să ajungă în finală şi chiar să o cucerească. La 26 februarie 1989 trecem greu de Automatica Bucureşti cu 6-5 după penalty, pentru ca în optimi să dăm peste coşmarul nostru din Cupă, Steaua Bucureşti. Meciul s-a jucat pe 8 iunie 1989, la o lună după ce steliştii jucau finala Cupei Campionilor cu A.C. Milan. Braşovenii au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a învinge formaţia din Ghencea, însă nivelul de experienţă mult superior în favorea steliştilor şi-a spus cuvântul, aceştia câştigând cu 6-3 după ce au condus şi la pauză cu 4-2.

Anii '90
Perioada de strălucire din viaţa echipei dispăruse definitv. Alternând prezenţele în Divizia A cu cele din Divizia B, soarta echipei în Cupă nu avea cum să fie nici ea alta. În prima Cupă de după Revoluţie ajungem în sferturi, după ce învingem Corvinul cu 3-2 şi pierdem în faţa Petrolului cu deja celebrul 2-1.

Tot cu 2-1 ne învinge şi Unirea Alba Iulia ăn 1/16 anul următor, iar un an mai târziu hunedorenii îşi iau revanşa cu 3-2 în aceeaşi fază a şaisprezecimilor.

Sezonul 1993 a fost unul mai benefic pentru noi. Trecem de Severnav Turnu Severin cu 1-0 şi apoi de Selena Bacău (F.C.M Bacău) cu 4-2 după penalty, după ce a fost 1-1 în prelungiri. Meciurile din sferturi s-au disputat atunci, pentru prima dată, în sistemul dublei manşe. Adversarii noştri s-au numit Dacia Unirea Brăila care ne-au învins la 21 aprilie 1993, în tur cu 1-0. La Braşov, scorul de 1-1 consfinţea calificarea brăilenilor care aveau să joace finala în acel an.

Repetăm isprava de a junge în sferturi şi în anul următor. Trecem de aceiaşi Severanv Turnu Severin cu 1-0, învingem pe Inter Sibiu cu 3-1 după prelungiri, dar Universitatea Cluj ne elimină la penalty cu 6-5, după ce scorul fusese 0-0.

În următorii doi ani "călăii" noştri s-au numit Unirea Dej şi Farul Constanţa, iar scorurile cu care am fost eliminaţi sunt aceleaşi, 1-0.

Sezonul 1996-1997 a adus aminte un pic de gloria de cândva. Pe 30 noiembrie 1996 Sportul Studenţesc ne cad victime cu 3-0. Pe 7 mai, la Alba Iulia, nimicim efectiv Poli Timişoara cu 4-0 calificându-ne pentru a treia oară în cursul anilor '90 în sferturile Cupei. Însă în meciul jucat la Piteşti pe 14 mai 1997, Universitatea Craiova s-a dovedit un adversar prea puternic pentru noi, scor 2-0 pentru olteni.

În următorii doi ani nu mai reuşim să ajungem nici măcar în 1/16. În ultima Cupă a deceniului 9, batem pe F.C. Oneşti cu 4-1, dar ne oprim în optimi. F.C. Naţional reuşeste să întoarcă scorul de 2-1 pe care îl aveam la pauză şi ne înving cu 4-2.

Acestea au fost rezultatele înregistrate de "stegari" în Cupa României de-a lungul a peste 50 de ani de participare. Unele rezultate ne-au adus faimă, altele ne-au făcut să ţinem capul în pământ, toate constitie însă o mai mare sau mică povestire din "romanul" scris de atâţia şi atâţia "stegari".

Despre partidele de Cupă din ultimii ani, o să vă povestesc mai pe larg pe viitor, întrucât martor fiind, ele vor necesita o abordare mai detaliată, însă fiţi siguri că nici îl ultimii ani Braşovul nostru nu a dus lipsă de episoade mai mult sau mai puţin plăcute şi deopotrivă dramatice.

Blestemul Cupei României - Partea a II-a

Anii '70
În ultimul sezon de Cupa României a deceniului şase, "stegarii" erau răpuşi de Universitatea Cluj, în optimi, printr-un 3-0 cât se poate de ardelenesc ţinând cont de faptul că meciul s-a jucat şi la Sibiu. După decesul lui Silviu Ploeşteanu, un alt mare antrenor îi lua locul pe banca tehnică a echipei, Valentin Stănescu.

Înapoi în top
În 1968 Nea' Tinel readuce Steagul în elită iar în sezonul 1970 al Cupei avea loc marea revenire a "stegarilor". Victoria Moreni este îngenuncheată cu 4-0. Meciul din optimi a fost reediatarea partidei din sezonul trecut. Aceiaşi "stegari" şi aceiaşi "studenţi" clujeni faţă-n faţă pe stadionul din Sibiu. Scorul de 2-1 a fost de această dată de partea braşovenilor care se califică în sferturi unde, la 18 iunie, aveau să întâlnească Petrolul. Un meci fantastic încheiat cu victoria Steagului, 4-2, şi din nou în semifinale, pentru a treia oară, după o pauză de opt ani. Pe stadionul din Câmpina, Dinamo frânge din nou visul braşovenilor de a se vedea în finala de pe "23 august". A fost 3-1 atunci.

Trei sezoane rele
Cum Steagul este... Steagul, după ce "flutură" trufaş urmează un moment în care stă liniştit pe catarg. În 1971, coşmarul nostru se numea Politehnica Timişoara care ne spulberă încă din şaisprezecimi cu 3-0. Anul lui 1972 nu s-a arătat nici el mai blând cu "stegarii" pierzând tot în 1/16, cu 1-0, în faţa Metalului Bucureşti. Sezonul 1972-1973 continua seria neagră începută pe 7 martie la Timişoara, de această dată Chimia Râmnicu Vâlcea fiind cea care ne trimitea la plimbare prea devreme.

Şocul penalty-urilor
În ultimele trei ediţii ale Cupei F.C. Braşov înregistrase un record deloc de invidiat: eliminare în şaisprezecimi fără a marca vreun gol.
Urma sezonul 1973-1974, iar adversari erau cei de la S.C. Bacău. În meciul jucat la Piatra-Neamţ pe 21 noiembrie 1973, scorul de 2-0 înregistrat la pauză în favoarea moldovenilor părea să prelungească agonia "stegară" în Cupă. Dar iată că vine miracolul şi braşovenii antrenaţi de Nicolae Proca reuşesc să marcheze în Cupa României primul gol după doi ani şi jumătate. Dar nu se opresc aici. Egalarea la doi trimite meciul în prelungiri unde se menţine acel 2-2 stabilit în 90 de minute. Se ajunge la pentalty-uri. Consemnăm aşadar prima serie de lovituri de la 11 metri ale Steagului în istoria Cupei. Din păcate nu putem consemna şi primul succes în Cupă la penalty-uri, băcăuanii dovedindu-se mai stăpâni pe situaţie şi impunându-se cu 3-2. Cele două goluri din timpul regulamentar erau totuşi imboldul de care "stegarii" aveau nevoie.

Valsul unei retrogradări
Sezonul 1974-1975 avea să consemneze a doua retrogradare din Divizia A, însă, cum ardeleanul este orgolios în tot ce face, fotbaliştii de sub Tâmpa au făcut tot posbilul să cadă cu fruntea sus. În campionat au terminat cu golaveraj pozitiv, situaţie unică în Europa în cazul unei prim-divizionare care retrogradează, iar în Cupa României nu i-a putut opri decât Steaua în sferturi, cu 5-4 după prelungiri (!) . În prealabil, ai noştri au dispus de I.S.C.T. cu 5-4 după penalty şi de C.F.R. Cluj cu 2-0.

Semifinala numărul patru sau aproape de a atinge visul
În următoarele trei ediţii "stegarii" n-au mai făcut cunoştinţă cu faza şaisprezecimilor Cupei. Abia în 1979 îi mai regăsim pe braşoveni pe scena principală a Cupei. Şi, aşa cum ne-au obişnuit, după o pauză îndelungată îşi fac (re)debutul cu un marş viguros. UTA, 1-0, Dinamo Slatina, 2-1 după ce am fost conduşi cu 1-0 şi Universitatea Craiova, 4-3 după penalty, au fost "victimele" din acel an ale Braşovului. În 1979 am fost poate cel mai aproape nu doar de a ne califica pentru finala de la Bucureşi dar şi de a o câştiga. Adversarul din semifinale s-a numit Steaua. A fost 2-1, după prelungiri, pentru stelişti, în meciul jucat la Piteşti pe 27 iunie. Afirm că am fost şi aproape de cuceri Cupa, pentru că, în cazul în care treceam de Steaua, am fi întâlnit la 1 iulie Sportul Studenţesc care a cedat în finală fără drept de apel cu 3-0. Dar...

Ce au însemnat anii '80 pentru F.C. Braşov, cine şi cum le-a stopat calea spre Cupa atât de mult dorită? Citiţi mâine.

Blestemul Cupei României - Partea I

Probabil ştiţi că F.C. Braşov nu a reuşit să cucerească niciodată Cupa României, deşi a reuşit să ajungă de mai multe ori în semi-finalele competiţiei. Să fie blestem sau doar neşansă? În cele ce urmează vă voi prezenta câteva din meciurile jucate de F.C. Braşov în această competiţie şi care, prin deznodământul lor total nefast echipei braşovene, au dat titlul acestui articol.

Debutul
Să începem aşadar cu începutul. Primul meci jucat de F.C. Braşov în şaisprezecimile Cupei a avut loc la data de 12 noiembrie 1939 pe când echipa se numea Astra Sportivă Metrom. În acel meci, braşovenii au întâlnit formaţia C.S. Lonea (judeţul Hunedoara) pe care au învins-o cu 2 la 1. La 27 februarie 1940 ai noştri pierd prin forfait, pe teren propriu, în faţa echipei "Dragoş Vodă" Cernăuţi, accesul în sferturile de finală. Nu cunosc motivul abandonului braşovenilor. Se încheia aşadar periplul celor de sub Tâmpa prin Cupă în primul sezon în care aceştia reuşiseră să se califice pentru şaisprezecimi. De altfel, mai toate poveştile legate de participările braşovene în Cupă se vor relata odată cu faza şaisprezecimilor, dat fiind faptul că fazele anterioare sunt prea puţin cunoscute.

Abia în 1942 va mai ajunge F.C. Braşov în 1/16. Trecerea prin acea ediţie a Cupei a fost una meteorică, fiind nimiciţi la 21 mai cu scorul de 4-1, chiar la Braşov, de echipa Universitatea Sibiu, ce avea să joace finala acelei ediţii.

Un oraş, două echipe
În anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, Steagul lupta să-şi clădească o echipă capabilă de ajunge în fazele superioare ale Cupei. În timpul în care Silviu Ploeşteanu punea bazele unei mari echipe, o altă echipă braşoveană, inventată de regimul comunist din România, Dinamo Braşov (filiala din provincie a celor din Bucureşti), a fost chiar aproape de finală în 1951, fiind învinsă însă de Flacăra Mediaş (acutalul Gaz Metan) cu 2-0. Cu un înainte, dinamoviştii din Braşov ajung în sferturi eliminaţi cu 4-2 de... C.C.A.

Data de 11 septmebrie 1952 consemnează din nou prezenţa alor noştri în 1/16. Echipa de atunci se numea Metalul şi ceda cu 3-2 după prelungiri la Topliţa în afaţa Avântului din localitate.

Fiind ani în care echipele inventate ale regimului deţineau supremaţia pe toate planurile, era foarte greu ca vreo echipă din "vechea gardă" să emită vreo pretenţie. În Braşov lucrurile stăteau la fel. În timp ce echipele braşovene interbelice au fost fie desfiinţate, fie forţate de împrejurări să decadă într-un anonimat sinonim cu inexistenţa, Dinamo Oraşul Stalin (numele Braşovului timp de 10 ani) ţinea capul de afiş al fotbalului de sub Tâmpa. Un sfert de finală în 1955 a fost cântecul de lebădă al acestei echipe născute forţat.

Pe 13 septembrie 1956, sub Tâmpa avea loc o confruntare şoc. Steagul Roşu contra Dinamo Braşov. A fost 2 la 1 pentru "stegarii" lui Silviu Ploeşteanu şi "monstrul" comunist de la Braşov înceta să mai existe. Dar "cavalerii de sub Tâmpa" nu s-au oprit aici. La 15 noiembrie aceştia îşi aşezau meticulos gheata pe grumazul Dinamo-ului din Bucureşti printr-un 4-3 de efect. Numai deficenţele sistemului organizatoric au făcut ca Steagul să piardă o semifinală posibilă contra C.C.A.- ului, fiind eliminaţi de Progresul Oradea prin tragere la sorţi, după ce pe teren a fost 1-1. Visul divizionarei "B" de atunci se încheia datorită unei mâini cu ghinion.

Prima semifinală şi visele sbulberate
Sezonul următor al Cupei găsea o echipă dezlanţuită, hotărâtă să nu mai lase nimic în voia sorţii. Pe 6 aprilie '58 Corvinul pierdea pe teren neutru, la Sibiu, cu 3-2. Tot la Sibiu, dar pe 27 aprilie Jiul pierdea cu 2-0. Sfertul programat la Bucureşti pe 24 mai opunea Steagului un adversar de clasă, Petrolul din Ploieşti. Dar cu 2-1 după 90 de minute "stegarii" ajungeau pentru prima dată în semifinalele Cupei. Meciul s-a jucat pe 29 iunie, la Bucureşti, iar adversari au fost studenţii timişoreni. După ce au fost conduşi la pauză cu 2-0, braşovenii revin în repriza secundă şi reuşesc să egaleze la doi, dar nu mai găsesc forţa să marcheze un al treilea gol, pe care-l reuşesc însă timişorenii. 3-2 scor final şi Ştiinţa mergea în finala pe care avea să o şi câştige contra progresiştilor bucureşteni cu 1-0.

În următoarele două sezoane "stegarii" nu mai aveau să depăşească faza optimilor fiind răpuşi de C.C.A. cu 3-1 şi de Progresul Bucureşti cu 4-0. Se pare că perioada de recul după turul de forţă din 1958 părea să se sfârşească odată cu ediţia 1961 a Cupei. Ajunşi în sferturi după ce au trecut de Mureşul Tg. Mureş cu 6-0 şi I.S.C.T. cu 3-2, "stegarii" pierd calificarea printr-o înfrângere severă 5-1 contra Rapidului, cu o lună înainte de a ne încorona stăpânii Balcanilor.

Sezonul 1962 s-a dovedit unul foarte bun pentru F.C. Braşov. Debutau promiţător în Cupă, printr-o victorie cu 2-1 contra Crişului, la Oradea, pe 6 mai. Următoarea victimă a fost Prahova Ploieşti la 20 mai, scor 2-0. În sferturie nimeni nu se aştepta ca Jiul Petrila să opună o rezistenţă prea mare Steagului, dar iată că braşovenii au avut nevoie de rejucare pentru a se califica în semifinale. A fost 4-4 în primul meci şi 4-1 la rejucare. Ambele meciuri au avut loc la Cluj. Pe 27 iunie 1962, la Ploieşti, Steaua nimicea efectiv Steagul cu un 7-1. Visul de a junge în finală se sbulberase mai brutal ca niciodată.

Decădere
Urmele eşecului cu Steaua din sezonul trecut se pare că au persistat pentru o perioadă destul de lungă, întrucât Steagul, în 1963 este eliminat direct din 1/16 de către Gaz Metan cu 2-1. Cu acelaşi scor de 2-1 au pierdut "stegarii" şi în sezonul următor, când la 1 martie Textila Sf. Gheorghe era echipa ce se califică pentru optimi. În 1965 "stegarii" trec de Metalul Rădăuţi cu 5-0 dar în optimi pierd contra echipei Dinamo Piteşti cu... 2-1. În 1966 se părea că norocul trecuse de partea braşovenilor şi că scorul de 2-1 le devenise prieten după ce au răpus la 13 martie Metalul Bucureşti. Clujana Cluj a fost şi ea învinsă cu 1-0 iar în sferturi urma să întâlnim Farul. Pe 22 iunie 1966, la Brăila, vechiul blestem al lui "2-1" ne-a ajuns din urmă, iar constănţenii erau cei ce se calificau în semifinale. În 1967, la 5 martie, la Fălticeni, "stegarii" aveau să piardă cu 1-0 contra divizionarei "C" ce va ajunge să dispute finala acelui sezon contra Stelei. Perioada neagră a echipei de sub Tâmpa era departe de a se fi încheiat. După decesul prematur al marelui talent Iuliu Năftănăilă şi retrogradarea din '67, a urmat ca Silviu Ploeşteanu să treacă în lumea celor drepţi. În aceste condiţii, înfângerea cu Vagonul Arad, 2-0, în şaisprezecimi, în martie 1968 nu a surprins pe nimeni. În 1969, când Steagul dădea semne că încă mai trăieşte prin victoria cu 2-1 (!) după prelungiri contra Petrolului, Universitatea Cluj ne-a trimis din nou în "comă" cu sec 3 la 0.

Perioada de glorie a echipei de la sfârşittul anilor '50 şi începutul anilor '60 părea să dispară şi să nu mai revină foarte curând. Jucători precum Fusulan, Mezaroş, Haşoti, Ghiţă, Zaharia, David, Proca, Goran sau Szigety îşi făcuseră pe deplin datoria faţă de club. Năftănăilă nu a apucat să-şi facă întru-totul măsura talentului iar lui Ploeşteanu nu i s-a mai acordat şansa de a redresa "corabia stegară" construită chiar de el însuşi şi condusă pe atâtea şi atâtea drumuri frumoase. Din spate veneau puternic Pescaru, Gyorffy, Cadar, Ivăncescu sau Adamache, care, într-o mai mare sau mai mică măsură contribuiseră şi ei, tineri fiind, la gloria de odinioară. Ce au rezervat anii '70 pentru Steagul în Cupa României veţi avea ocazia să ciţiţi într-un articol viitor.