Nu se mai plânge

Când aţi plâns ultima oară după un meci al Naţionalei de fotbal? Pun pariu că răspunsul suporterilor mai sentimentali va fi "după meciul cu Danemarca". Tot atunci am plâns şi eu ultima dată. După acel oniric 2-2 de la Copenhaga se vorbea de naşterea unei noi generaţii de aur a fotbalului românesc. Fotbaliştii de atunci s-au autointitulat "Generaţia de Argint". Frumos nume, şi chiar visam cu ochii larg deschişi la următoarea campanie de calificări. Eu cred însă că spiritul fotbalistului român de naţională, mai degrabă, a murit în acea seară de octombrie 2003. Nu s-a tipărit "actul de naştere" al vreunei noi generaţii menită a ne aduce bucurii. Am asistat la decesul unei stări de spirit. Ratările alor noştri din acel meci au avut acelaşi efect ca pumnalele înfipte în inimă iar lacrimile lui Dorinel din final au fost ale părintelui care nu a apucat să-şi vadă "copiii" crescuţi mari şi împliniţi în viaţă. S-a murit dureros de frumos în acea seară în ţara lui Hamlet. Odată cu acea echipă am murit şi noi. Nici nu mai suferim atât de tare la vreo înfrângere, ba chiar găsim puterea de a glumi şi a râde, totuşi, amar. Nici la victorii nu mai simţim acea starea de euforie prelungită. Pare ciudat ce am să scriu în continuare, dar îmi doresc să sufăr din nou alături de cei 11 băieţi îmbrăcaţi în galben. Vă mai aminţiţi de lacrimile lui Contra după meciul de la Bucureşti cu Slovenia? Dar de cele ale lui Hagi, din august '98 când îşi anunţa retragerea? Aveam şapte ani în 1998 când Hagi ne anunţa că părăseşte echipa României şi eu, alături de mii poate chiar milioane de români, am plâns împreună cu Hagi. Se prea poate să ne fi maturizat sau poate am conştientizat că fotbalul este, într-adevăr, doar un sport şi că ocazii se vor ivi tot timpul. Totuşi, în 2001, am văzut bărbaţi în toată firea vărsând râuri de lacrimi alături de Contra. Deci nu ţine de maturizare, ţine de sentiment şi nici fotbalul nu e doar un sport, pentru că dacă ar fi aşa, mă îndoiesc că am mai plânge sau că ne-am mai întrista la vreo înfrângere. Şi totuşi, de ce nu se mai plânge? Ne-am obişnuit să pierdem. Nici măcar dramatic nu mai pierdem. Serile triste ne fac să zâmbim. Câţi dintre voi aţi plâns după meciul cu Serbia? Eu nu.

O completare la ce zice în final Emil Grădinescu: mereu contează!