Campioane Mondiale

Săptămâna trecută o începeam prin a vă anunța că România a devenit Campioana Europeană la proba de dublu feminin la tenis de masă și că s-a încoronat de două ori Regina Europei la proba de două rame și 8+1.
Săptămâna asta o începem cu vestea că echipa Națională de handbal feminin a țării noastre a cucerit la Aarhus, în Danemarca, titlul de Campioană Mondială. Poate vă aduceți aminte de anul 2006 și de Sankt Petersburg. Eram în clasa a X-a atunci și am urmărit cu sufletul la gură meciurile Naționalei din Rusia, în special semifinala cu Ungaria ce a fost de un dramatism extraordinar și mai apoi finala cu țara gazdă, Rusia. Ne-au bătut rusoaicele atunci și fetele noastre au trebuit să se mulțumesc doar cu titlul de vice-campioane mondiale. Acum a sosit vremea revanșei. Prima echipă ce a căzut victimă dorinței de victorie a echipei noastre a fost chiar Naționala țării gazdă pe care fetele noastre au învins-o cu 28 la 22. A urmat apoi reeditarea meciului cu Rusia din 2006 și din nou tot rusoaicele au fost cele ce au avut câștig de cauză, 25 la 35. Dovedind o stăpânire de sine fantastică fetele de sub tricolor nimicesc în ultimul meci al grupei A o altă echipă nordică, Suedia, cu scorul de 41 la 24 și se califică pentru semifinalele Cupei Mondiale unde aveau să întâlnească Naționala Germaniei. Partida cu nemțoaicele este câștigată cu scorul de 30 la 24 iar fetele noastre se pregăteau de confruntarea cu Campioana Europeană și Olimpică, Norvegia. Conduse doar în debutul meciului, fetele noastre au luat repede frâiele partidei fiind mereu cu un pas în fața norvegiencelor iar la pauză tabela indica 19-13 pentru România. Finalul a fost dramatic. Alexandru Neagu (desemnată cea mai valoroasă handbalistă a turneului), ratează atacul României la scorul de 28-27, pentru ca pe atacul norvegian, portărița Florentina Stanciu să apere ultima aruncare a meciului consfințind succesul României.
Așadar, fetele noastre își înscriu în palmares primul lor titlu de Campioane Mondiale din istorie și merită toată aprecierea și recunoștința. În timp ce ziarele de "sport" sunt ocupate de ştiri cu tema "cine ce-a zis despre cine?", câteva fete fie s-au înălţat, fie au plonjat, fie s-au întins într-o sală de handbal din Danemarca pentru a cuceri pentru România titlul de Campioană Mondială.
În continuare, vă las cu câteva link-uri ce vorbesc frumos despre succesul fetelor noastre antrenate de fostul mare handbalist Radu Voina.

Victoria apărării - meciul cu Danemarca şi galerie foto de la meciul cu danezele

Complexul rusesc - meciul cu Rusia şi galerie foto

Calificate! - meciul cu Suedia

Concludent! - meciul cu Germania

Le-am prins în plasă! - România CAMPIOANĂ MONDIALĂ!

Coincidența ca și componentă a vieții

Mereu a fost ceva care m-a tras spre cartierul Tractorul. Destinul e cel care a tras de mine înspre acel punct.
În 2004, am intrat la Colegiul Tehnic "Mircea Cristea". Cum "tehnica" nu a fost niciodată punctul meu forte m-am transferat în ultima clipă în Şchei, la Liceul "Constantin Brâncoveanu". Era prima evadarea din ghearele destinului.
Un an mai târziu m-am înscris la juniorii Forexului. Eram destul de apreciat după primele antrenamente ca şi portar dar a început clasa a X-a şi n-am reuşit să împac programul. De data asta eschivam destinul fără intenţie.
În vara lui 2008, când trebuia să aleg locul în care îmi voi petrece următorii 5 ani învăţând chestii academice, am fost la un pas să-mi retrag dosarul de la "Transilvania" şi să mi-l bag la "Spiru Haret", la Psihologie. Destinul însă a considerat că nu a venit încă timpul să fie prea drastic cu mine şi în turul 3 am reuşit să intru la "Transilvania".
În vara asta totul e ieşit bine. Lucrez în Tractorul şi am posbilitatea ca în fiecare zi, înainte de a intra în tură, să privesc unul din hangarele în care, odinioară, bătrânul IAR îşi odihnea aripile.
Să fi preconizat destinul încă de acum 5 ani că voi ajunge să fiu pasionat de IAR şi să fi tot încercat, încă de pe vremea aia, să mă aducă aproape de pasiunea mea? Un tipar există, dar mai bine mai târziu decât niciodată.

Nu dorm

Până la lansarea celor două scurtmetraje, lansez și un site. Mă rog, un fel de site întrucât găzduirea este oferită gratis şi eu nu trebuie decât să înţeleg şi să aplic nişte noţiuni de bază pentru ca acest site să arate cât de cât acceptabil. A, despre ce e site-ul? Despre IAR 80. Ce e IAR 80? Păi ruşine dacă frecventezi blogul cu "braşoave" şi nu ştii ce-i IAR 80. E avionul românesc de vânătoare ce a zburat pe cerul Europei în cel de-al Doilea Război Mondial. A fost construit la Braşov, în zona unde acum este fosta Uzină Tractorul şi înainte de vă lăsa pradă prejudecăţii care vă îndeamnă să credeţi că ce este românesc este automat şi de căcat (parcă aşa era vorba asta, nu?), aflaţi că avionul ăsta era în perioada anilor 1939-1942 pe locul 4 în lume din punct de vedere al performanţelor. Ne depăşeau doar nemţii cu al lor Messerschmitt şi britanicii au ale lor Hurrican-uri şi Spitfire-uri. Franţa, SUA, Italia, Rusia? Aveau cu ce dar nu suficient.

Din punctul meu de vedere IAR 80-ul este o parte foarte importantă a istoriei noastre şi despre acest avion ar trebui să există măcar o lecţie în fiecare manual de istorie. Ar trebui să fie o mândrie naţională în schimb pentru marea majoritate a oamenilor şi chiar a unora ce se pretind experţi în ale istoriei IAR-ul nu este decât un subiect care provoacă un zâmbet ironic.

Revenind la site-ul IAR-ului, există şi o secţiune foto şi video unde puteţi vedea atât poze extrem de rare cu IAR-ul cât şi montaje video în care IAR-ul "pluteşte" pe cer. Momentan tot adaug material pe site (atât informaţii cât şi multimedia) şi urmează să deschid printre celelalte pagini ale site-ului o pagină... cum să-i zic, un fel de FanZone. Oricum, urmează să mă mai gândesc la nume dar vă asigur că o să fie ceva cel puţin interesant.

Cam atât cu prezentarea, vă invit să vizitaţi site-ul www.iar80.webs.com şi, dacă vă place şi vreţi să contribuiţi la răspândirea ideii aveţi mai jos şi un banner pe care îl puteţi afişa pe pagina voastră. Cer senin tuturor!

România triplă Campioană Europeană în acest week-end

Cum să vă începeţi săptămâna dacă nu cu vestea asta? Când printre toate nebuniile ce se întâmplă în România la toate nivelele mai scoatem capul în lume cu câţiva campioni europeni eu zic că e ceva ce are menirea de a ne mai descreţi un pic frunţile. În fapt, bucuria lor e şi bucuria noastră.
Sâmbătă România a învins Italia la tenis de masă pe echipe în finala Campionatului European din Germania, de la Stuttgart. Daniela Dodean şi Elizabeta Samara au spulberat echipa Italiei cu scorul de 4-0. În semifinale româncele au dispus cu 4-2 de o echipă mixtă, Lituania-Rusia, iar în sferturi au trecut de echipa Rusiei cu scorul de 4-3.

Daniela Dodean şi Elizabeta Samara

Elizabeta Samara, Viorel Filimon (antrenor) şi Daniela Dodean
RO-MÂ-NI-A !

sursa foto: http://www.frtenismasa.ro/stiri.html

Duminică, în jurul orei când mulţi dintre noi fie butonează telecomanda televizorului sau îşi beau cafeaua, două fete, Nicoleta Albu şi Camelia Lupaşcu pe numele lor, văsleau de zor în finala Campionatului European de la Brest, din Belarus. Şi au vâslit cu spor întrucât timpul de 7 minute, 27 de secunde şi 28 de sutimi a echivalat cu titlul de Campioane Europene la dublu rame. Echipajele Rusiei şi Croaţiei s-au situat pe 2, respectiv 3. O performanţă uluitoare a fetelor din "flota românească" ce cu puţin timp în urmă, la Poznan, în Polonia, luau medalia de argint, proclamându-se vice-campioane mondiale cu barca de 8+1.

Camelia Lupaşcu şi Nicoleta Albu cu unghiile vopsite în tricolor

Campioanele noastre la finalul cursei

Nicoleta Albu şi Camelia Lupaşcu, flori şi medalii pentru două regine

sursa foto: adevărul.ro

Dacă în Polonia echipajul de 8+1 a luat argintul, în Belarus şi-a luat revanşa şi s-a încoronat Regina Europei. Roxana Cogianu, Roxana Neacşu, Maria Diana Bursuc, Ioana Crăciun, Elena Trifoi, Nicoleta Albu, Adelina Cojocariu, Eniko Barabaş şi Teodora Stoica au devansat echipajele Bielorusiei şi Ucrainei cu timpul de 6 minute, 21 de secunde şi 52 de sutimi.

CAMPIOANE EUROPENE

"Braşoave" Film

Probabil ați observat că am o pasiune în ceea ce prievște realizarea diferitor montaje, fie din imagini statice sau video. Nu o să vorbesc acum despre cum sunt clipurile făcute de mine, nu eu trebuie să fac acest lucru. Vreau doar să lansez un anunț (cum sună, zici că e decret regal): pe 8 octombrie și pe 15 noiembrie o să lansez în lumea asta a virtualului două scurt-metraje cu temă istorică. Primul scurt-metraj este despre Bătălia Bartolomeului (7-8 octombrie 1916) iar cel de-al doilea scurt-metraj este despre Revolta de la Braşov (15 noiembrie 1987).

Cam atât deocamdată.

Al treilea as al cerului...

Azi se împlinesc 29 de ani de la ridicarea la cer pentru totdeauna a lui Ion Milu, al treilea as al Forțelor Aeriene Române din al Doilea Război Mondial cu 45 de victorii confirmate și alte 6 probabile.
Vă prezint în continuare patru momente definitorii ale lui Ion Milu din timpul zborurilor în cel de-al Doilea Război Mondial plus un montaj video spectaculos drept omagiu.

Pe 6 iulie 1943 îl ghidează spre sol, de la 600 de metri altitudine, prin radio, pe comandorul Flotilei 1 Vânătoare, Mihai "Leu" Romanescu, al cărui motor luase foc și îi umpluse carlinga de fum. La aterizare, din cauza șocului și a fumului, Romanescu a leșinat. Milu a aterizat lângă el și l-a scos din avionul fumegând.

Pe 16 august 1943 intră în istorie cu cinci victorii aeriene în aceeași zi. A doborât două bombardiere B-8 și trei avioane IL-2. Este cel mai mare numar de victorii aeriene obținut de un pilot român într-o singură zi. Din păcate, satisfacția reușitei a fost de scurtă durată întrucât a primit o veste teribilă. Nevasta sa, cu care era însurat din 1930, murise cu o lună în urmă. Șansele ca fiica lor să rămână orfană erau și mai mari acuma, dar talentul și norocul l-au ajutat să supraviețuiască războiului.

Pe 30 august 1943 a primit cea mai înaltă distincție militară românească: Ordinul "Mihai Viteazul" Clasa a III-a.

Pe 8 august 1944, Milu participă la o nouă luptă de proporții contra americanilor. 18 vânători ai Grupului 9, conduși de Cantacuzino au ieșit la inamic. Milu reușește să doboare un P-38 (era al doilea P-38 și al patrulea avion american în total). Imediat a observat un grup de 40 de Mustang-uri năpustindu-se asupra Grupului. A dat alarma și a încercat să ia măsuri de evadare dar comenzile avionului nu mai răspundeau. Și-a dislocat umărul stâng când a deschis carlinga pentru a se parașuta și și-a fracturat piciorul stâng. A fost recuperat mai târziu în cursul aceleiași zile la un spital din Doicești.

Semne că banii te-au schimbat

Sunt semne destul de evidente dar tranziția de la om simplu la cea de de bani-gata se face, de cele mai multe ori, pe nesimțite.
Ce făceai înainte de a avea banii pe care acum îi întorci cu lopata? Ieșirea la bere, de cele mai multe ori, însemna câteva bidoane cu bere și statul pe marginea bordurii cu băieții sau un bar ieftin. Din când în când, cu vreo ocazie foarte specială, te încumetai și mergeai la o terasă sau un bar simandicos din centru. Îi priveai pe cei de acolo altfel. Erai străin de lumea lor.
Cluburile exclusiviste nu erau de tine. Simțeai că nu e locul tău acolo, printre atâția snobi. Așa că puneați toți bani, mergeați la prietenul cu apartamentul cel mai mare și făceați acolo discoteca voastră. Astea îți erau suficiente.
La serviciu mergeai cu autobuzul, troleul sau tramvaiul. Dădeai bani pe un abonament dar stăteai în picioare. Obişnuiai să dai locul oamenilor mai în vârstă. Nu te deranja asta.
Te simţeai un boem. Simţeai că eşti într-un fel aparte faţă de toţi ceilalţi pe care-i vezi pe stradă. Poate erai. Poate mai erau şi alţii ca tine. Prietenii tăi erau ca tine.
Dar, brusc, ceva s-a întâmplat. Din omul mulţumit că are bani de-o bere în buzunar ai ajuns altfel. Dintr-o dată nu-ţi mai plăcea gustul halbei cu Ciucaş. Simţeai că nu mai este atât de comod să stai în picioare în autobuz sau în aglomeraţie. Ce naiba s-a întâmplat? Ai dat de bani. Ai dat de mulţi bani. Nu ştiu cum ai reuşit să faci asta, fiecare cu metoda şi norocul lui, dar acum ai bani, foarte mulţi bani. Ieşi cu băieţii în oraş şi le faci cinste. Ei îţi mulţumesc dar îţi spun că nu e la fel ca berea băută cufundaţi în canapea sau stând pe bordură într-o zi de vară. Zâmbeşti cu subînţeles când auzi asta şi consideri că venit momentul să găseşti prieteni de nivelul tău. Sărăntocii ăia care au fost lângă tine mereu nu mai sunt buni. Plus că-ţi strică imaginea elegantă ce este în curs de formare. Apartamentul nu mai e o opţiune, e chiar degradant. Unde-s barurile alea pentru băieţi adevăraţi din centru? Le-ai găsit, nu? Excelent!
Ai renunţat şi la transportul în comun. Ai maşină acum. Una mare şi puternică. Eşti mai grăbit acum. Parcă pe autobuz aveai mai multă răbdare şi priveai viaţă din altă... viteză. Dar asta e deja istorie. Trebuie să-ţi trăieşti viaţa, ce naiba!? Nu cumva tu erai ăla care-l claxona de zor la trecere de pietoni pe boemnul ce trecea strada cu privirea în gol, nu? Parcă am mai văzut filmul ăsta dar cu alţi actori.
Uite-ţi vechii prieteni. Stau la colţul străzii. Glumesc, râd, se pare că pun ceva la cale. Nu îi întrebi despre ce e vorba? Aşa, curaj. O, nu. Nu te-au inclus şi pe tine în plan pentru că ştiau că mergi la Snagov? Ghinion. Dar nu-i bai, stai liniştit. Când ajungi la Snagov poţi sări în lac în zorii zilei. Apa rece îți va face bine.

INTRODUCERE despre mine

Tergiversare…este duminică, aproape cinci ceasul…eu în pijamale, afară o vreme ce te-mbie la ceaiuri fierbinţi şi la pâine prăjită. Gândurile mele? Prea leneşe. Îmi simt picioarele reci şi nasul adulmecă mirosul unei toamne prea devreme prezente…nu ştiu cât va mai trece pînă când voi ajunge la anuala stare de spirit ce-mi acoperă simţurile cu miros de fum, cu prea puţină aromă de fructe coapte, cu gustul unei copilării trecute, mereu nepregătită să înceapă şcoala, cu aceeaşi oameni constant obosiţi, căscând pe stradă şi târându-şi servieta în drum spre serviciu. Eu - undeva la limita dintre depăşirea momentului absolvirii unei facultăţi de tot rahatul şi momentul în care sunt pregătită să îmi încep viaţa de una sigură, pe propriile-mi forţe, fără ca de data aceasta mama să îmi facă pachetul pentru şcoală, fară să mă gândesc la examene şi la sesiuni, fără să-mi aduc aminte de obsesiile fiecărui profesor pentru materia lui…practic, fără a mai fi eu-copilul, eu-adolescentul, eu-tânărul…ci numai EU. Sunt sigură că prin asta trecem cu toţii, doar că unii dau mai puţină importanţă stărilor spirituale, preferând, în schimb, un meci de fotbal, o ieşire cu cortul sau o plimbare până la canionul “Şapte scări”. Nu cred că ceea ce am de spus aici are vreo legătură cu restul persoanelor, nici măcar cu cei care îmi sunt mai apropiaţi, nici măcar cu cei care nu mă cunosc, cu cei care mă vor cunoaşte sau cu cei cărora nu le voi vorbi niciodată. Povestea are legatură cu mine personal, cu mine egocentrica şi asta nu din hedonismul de a-mi fi propriul erou, ci este, efectiv, un salt virtual aflat între graniţa existenţei concrete cu irealitatea, al utopiei cu imaginarul apocaliptic, al reveriei cu materialitatea.

AZI LA BAL, MÂINE LA SPITAL

Sunt conştientă că ceea ce mi se întâmplă va fi povestit sub efectul stărilor create de atmosferă, tardivitatea unei vineri obositoare, distractive, emoţionante, şi anume, vinerea trecută, cea pe care încă o resimt în muşchii spatelui, în fese şi în ceafă. Totuşi, ştiu că nu sunt singura care se simte aşa şi mă bucur, oricât de malefic ar suna. Asta pentru că febra musculară nu-mi poate genera decât aceleaşi imagini cu miros de bere, cu gust de vin şi de cremă de whiskey, spectre ale nopţii de vinerea trecută. Este adevărat că sub efectul alcoolului percepţia asupra lumii se modifică: toţi îţi devin prietenii cei mai buni, chiar şi cei pe care nu îi cunoşti, fetele şi băieţii devin brusc reprezentări ale frumuseţii, închei acorduri şi pariuri de care îti aduci aminte doar a doua zi când te uiţi în oglindă, îţi pierzi portofelul, poşeta, banii, nu-ţi aminteşti de unde ai tatuajul de pe fund si cine e Vasy. Probabil vă identificaţi măcar în una din situaţiile de mai sus. Dacă nu…înseamnă că nu aţi fost în Crossroads. E locul în care lumea se strânge după o săptămână obositoare de muncă pentru a-şi consuma energiile pozitive şi negative, acumulate pe parcursul săptămânii. Unii preferă să cadă în melancolie, aţipind pe canapelele de mahala sau preferând să se retragă într-o halbă de bere. Efectul afrodiziac este, însă, cu adevărat resimţit doar de cei care gustă din versurile unui rock bătrân pe care oamenii cu părul lung înnoadă prietenii cu străinii şi se scuipă entuziasmaţi, în timp ce zbiară pe melodii, ca nişte adevăraţi fani. Şi eu am făcut asta. Ce pot să spun, e distrativ şi îmi aduce aminte de propria experienţă în ale umblatului cu rockerii pe livadă, poştatul berii şi sunetele vreunei chitări răguşite, acompanită de vocea unui rocker prea beat să poată gândi şi a altor câţiva care povestesc, neîntelegând nimic din ce spune celălalt. Totuşi, vineri n-au mers lucrurile chiar atât de departe, dar pot spune că, doar luând în calcul atmosfera, lumea s-a simţit foarte bine. Am început prin a ne strânge toţi în bodega prea bine cunoscută de noi, vorbitorii de limbi străine, continuând cu multiple comenzi de bere, de vin şi de altele si sfârşind în anarhii şi în horă, pe Zdob si zdub. Incipitul a fost uşor stânjenitor, ţinând cont ca eram amestecaţi pe scara ierarhică a personelor cu care urmează să lucrăm. Mai concret, am fost prezenţi de la mic la mare, de la noi, micuţii, la trainer, la team lider si până la şefi. Iniţial…descurajator gând…dar, în scurt timp, am ajuns să dansăm cu toţii în acelaşi cerc, să ne prindem mâinile unii cu alţii şi să devenim pentru câteva clipe prieteni, cu perspectiva unui chef despre care sunt sigură ca vom ajunge să povestim. Gheaţa a fost spartă de două dintre colegele mele, Oana şi Ionela care s-au oferit să ne dea nişte lecţii de dans, pe ritmuri sexy şi incitante, a căror victimă a căzut vedeta noastră, domnul Alex. În scurt timp, tentaţia a devenit prea mare încât cel din urmă s-a oferit să ne dea satisfacţia unui show aproape erotic, cu mişcări senzuale din corp şi palparea propriilor părţi ale corpului în scopul îmbunătăţirii procesului de dexteritate la care îl vedem ca lucrează de atâta timp. Mereu în centrul atenţiei, noi il iubim şi îl încurajăm să satisfacă, pretutindeni, câmpul nostru vizual cu “dansurile sale lascive” şi ademenitoare. Nici Andreea nu s-a lasat mai prejos. O prezenţă copleşitor de senzuală, cu mişcări fine, cu un simţ al umorului foarte bine dezvoltat şi cu un zambet de toată frumuseţea. Mimele ei, imitând retardaţii, ascund, de fapt, o inteligenţă remarcabilă, de care a dat dovada la fiecare test. Trecând mai departe, dăm peste Răzvan…o voce inconfundabilă a muzicii româneşti. Mereu pe fază şi foarte uşor adaptabil la situaţiile noi, Răzvan ne uimeşte cu spiritul lui patriotic, cu dorinţa de a fi prietenul tuturor, cu tăria lui de caracter şi cu puternicele lui înclinaţii microbiste. Sergiu…eu, încă, mă întreb dacă el purta, vineri, slipi pentru că la demonstraţia de striptease prestată, ne-a şocat cu imaginea unor chiloţi turcoaz, care, sunt sigură, că a ramas adânc întipărită mai ales în minţile fetelor. Dirty Diana, mama săracilor (ea da şi haina de pe ea ca să le fie altora bine), o fată veselă, zâmbitoare şi mereu pusă pe distracţie. Iulia sau Pisi, o vorbitoare de limba franceză desăvârşită, staţionează deocamdată în pat, plângându-se de dureri acute de febră musculară. Cu cealaltă Andreea mi-am pierdut vocea şi mi-am vândut sufletul diavolului din cauză că am atins-o de multiple ori pe sâni. Intenţie nu a existat dar aş minţi dacă aş spune că nu a existat tentaţie. :) În orice caz, scuzele de rigoare. Remus, mereu melancolic, sau prea matur pentru gusturile noastre, a preferat să adopte poziţia beţivului, la masă, cu sticla de bere în faţă. Plecarea lui timpurie l-a supărat pe vecinul lui de la masa cealaltă, care s-a oferit de mai multe ori să îi ofere un loc de stat lângă el. Remus, însă, are o frumoasă prietenă. Camaradul său de la masa vecină nu ştia, însă, înclinaţiile dragului nostru coleg. Raluca, mămica noastră…ce miracol, ce minune! După numeroase anarhii, s-a dat pe mişcări gen “Lasă-mă papa la mare”. Greu de imaginat, ştiu, dar n-a durat mult până să ne alăturăm duo-ului format de ea şi de Andreea B. Apoi a urmat rândul şefilor. Sărituri ca mingea şi hore sârbeşti, urmate de învârtiri în cerc ca titirezul la care ne-am alăturat cu toţii şi aşa numita mişcare “aruncatul piciorelor în faţă fără a respecta ritmul”. Lidia…a fost ocupată... :). Emil sau întruchiparea cuminţeniei şi a bunului simţ ne-a ţinut locurile ocupate, atunci când noi eram prea atenţi la dans. Nici Alinuţa nu mi-a scăpat din atenţie, dovadă vie a energiei interminabile şi a bunei dispoziţii. Mereu zâmbitoare, cu capul pe umeri şi cu simţul distracţiei, Alinuţa ne-a dezamăgit părăsind ringul de dans mult prea devreme. Petrecerea a continuat până aproape de zorii zilei când, practic, am fost daţi afară din bar pe ritmuri de drum and base. Seara s-a încheiat cu zâmbete pe majoritatea feţelor noastre, cu această ocazie încheindu-se şi primul stagiu al unificării noastre, şi anume, training-ul.

Avram Iancu și clasa politică din zilele noastre

În timp ce înfulecam de zor niște găluște cu prune mă uitam pe Antena 3 ce transmitea în direct ceremonia de la Țebea (Hunedoara) în onoarea lui Avram Iancu. Un titlu inspirat afișat pe ecran: "circ și huiduieli la Țebea".

Geoana o ardea la modul cel mai patriotic cu putinţă. O ardea elegant, trebuie să recunosc lucrul ăsta, şi chiar mi-a dat de gândit: ori a avut bunăvoinţa de a învăţa pe de rost discursul, ori cuvintele veneau de la sine. Oricum ar fi prestaţia lui a fost mult peste cea a celui ce se auto-proclamă patriotul suprem al României şi vrednic cruciat împotriva maghiarilor, Vadim Tudor. Un discurs rostit într-un limbaj de lemn de stejar, permanent cu ochii în foaie. După ce a făcut o incursiune printre mormintele celebre ale mapamondului a găsit de cuviinţă să spună ce va face el la Strasbourg şi că este răguşit din cauza meciului România - Austria, la care a fost prezent şi la care s-a agitat şi vociferat teribil de mult fiind convins că România joacă cu Ungaria. Eu nu prea am înţeles poanta, dar în fine. În momentul în care membrii de partid strigau "Vadim! Vadim! " acesta a făcut un apel cerând să înceteze "cu aceste scandări pentru că nu suntem aici, în această zi sfântă, pentru a ne face campanie politică. Eu nici măcar nu ştiam că vor fi bannerele şi portretele astea aici." Biensur că n-ai ştiut, ţi-au pregătit ai tăi o surpriză de numai Andreea Marin mai lipsea. Apropos, nu erau portrete cu Avram Iancu, ca să ne înţelegem, da? Raportul dintre aplauzele pentru Vadim Tudor şi huiduielile pentru Geoană a fost egal. Şi ca circul să fie complet a venit şi Becali cu elicopterul. Fălos, mergea prin mulţime de ziceai că ceremonia este dedicată lui, permanent urmărit îndeaproape de indivizi cu tenul mai închis şi pălării mari şi negre.

Iancule, Iancule. Unde eşti tu acuma să strigi "NO, HAI!" şi să se ridice toată lumea împotriva parveniţilor, prefăcuţilor şi impostorilor ce pozează în reprezentanţi ai Românilor?
Cred că bătea Iancu în mormânt şi striga "opriţi mascarada asta!", dar cine să-l audă printre atâtea "huooo-uri", "bravo-uri" şi "dă şi mie nişte parai." ?

GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !

Ce-ai mă cu ungurii?

11 septembrie 2009. F.C. Brașov - Ceahlăul Piatra Neamț. Repriza I. Scorul este 0-0. Steagul are o lovitură liberă de la vreo 16 metri. Execută Robert Ilyeș, căpitanul echipei. Trage în "zid". Meciul continuă. Daaaar! Dar se pare că anumite persoane au găsit în meciurile de fotbal prilejul ideal de-ași exprima idei, concepte și frustrări legate de idealuri efemere. În speță, mă refer la autonomia care o doresc liderii UDMR pentru Ținutul Secuiesc. Am specificat din start cine sunt cei ce doresc această iluzorie autonomie pentru a nu-i băga în aceeași oală și pe maghiarii ce trăiesc în tihnă cu românii de pe acele meleaguri. Acei oameni ce au luat aseară loc în peluza stadionului și care mi-au poluat aerul și urechile cu dejecțiile lor ultra-naționaliste sunt genul acela de oameni care, dacă văd un maghiar într-o casă în flăcări îl lasă acolo, fiind ferm conviși că au făcut bine națiunii lor. De asta eu sunt mai bun ca voi. Eu l-aș ajuta, voi l-ați lăsa să moară. Ce înseamnă asta? Că nu-mi iubesc țară? Pentru că la voi așa s-ar traduce.

"Ce-ai mă cu ungurii?" i-am strigat unui astfel de personaj care, mai mult ca sigur, îi vedea pentru prima dată în viața lui pe Ilyeș și Hadnagy, oameni care-s mai români decât o să fie el vreodată. Credea, probabil, că dacă ține un tricolor în mână este intangibil. Mai degrabă mânjea tricolorul. L-aș fi lovit. L-aș fi călcat în picoare chiar acolo pe betonul tribunei. M-au oprit băieții. M-a oprit teama de fi interzis pe stadion și amendat. Era un preț prea mare ce se cerea a fi plătit pentru un om atât de mic. Ce morții voștri căutați mă în peluză? Dar voi credeți că stadionul a ajuns locul eliminării frustrărilor voastre? Ce-i cu toată tevatura asta pentru Ținutul Secuiesc? Sunt mult prea proști cei care chiar cred că autonomia e un lucru realizabil. Pot să adopte liderii secuilor 1000 de imnuri și drapele și să deseneze câte hărți vor. Odată ce trece campania electorală iar intră pe stand by ideea asta. Dar așa sunteți voi, ultra-naționaliștii pulii, dați din gură și vă agitați ca peștele pe uscat visându-vă mari eroi. Basarabia și Bucovina de Nord, iată lucruri pentru care merită se te zbați și să lupți cu adevărat. Dar na, e mai ușor să-i blestemi familia lui Ilyeș și să-l înjuri pe Hadnagy.

Cronică de serviciu... cronică sentimentală

Azi, 11 septembrie, anul de grație 2009, este ultima zi de training. Trecut-au patru săptămâni de când dădeam noroc cu Cip și mă invita să cobor în sală pentru pre-training. Alex a fost cel cu care am dat prima dată noroc, Raluca a fost cea care ne-a zis să nu fim reținuți unii față de ceilalți și Oana a fost cea care mi-a servit primul zâmbet. Au fost acele două zile în care am tatonat terenul până la interviul telefonic cu J. Eram 22 atunci. Apoi am rămas numai 18.

Cu puțin timp în urmă am mai rămas doar 17 pe baricade. O colegă și-a dat demisia pe parcurs. Sincer, și eu mă gândeam de mult la opțiunea asta. Dar mereu ceva m-a oprit. Nu era locul de muncă la care visam să ajung când eram mic. Ba chiar, mi-am călcat strașnic în picioare anumite principii în momentul în care am ales să continui. Ce m-a oprit, deci, de la a-mi da demisia? Colegii, prietenii mei cu care cinci zile pe săptămână, timp de opt ore am împărțit aceeași sală. Ziceam mai sus că nu e serviciul la care visam când eram mic, în schimb, oamenii sunt cei la care am visat mereu. Ăsta e motivul pentru care am ales că rămân. Sincer, nu îmi puteam imagina cum ar fi ziua mea fără ei. Am făcut în minte zeci și zeci de scenarii și concluzia era aceeași: ar fi totul prea monoton.
O zi fără Alex, un boem incurabil ar fi mult prea tristă. Fără oameni ca el lumea s-ar plictisi enorm și ar trece cu vederea lucrurile mici, dar frumoase, ale vieții.
O zi fără Andreea, o fată care spulberă orice aparențe ar fi mai săracă. Energia ei, imaginația ei, au darul de a ne face ziua mai bogată. N-aș avea cum să rezist prea mult fără zâmbetul ăla de copil ori râsul ei care te face să uiți de orice supărare.
Cum să rezist fără fratele Sebastian? Chiar așa îl văd, ca pe un frate mai mic, chiar dacă, uneori, el e cel care-mi zice că ar trebui s-o lăsam mai moale și să mai fim și noi atenți. Un băiat simțit, cum rar mai găsești în ziua de azi.
O zi fără Sergiu? Ca o berărie ce-ți toarnă berea în pahare de șampanie. Mereu vei simți că e ceva ce lipsește. El e unul din veterani dar blocat la stadiul de veșnic copil. Nu uită însă când trebuie să fie și serios și să se dedice 100 %.
Dacă tot am ajuns la veterani să n-o uit nici pe Silvia care a înfruntat și continuă să înfrunte viața cu o nonșalanță uluitoare. Un exemplu de tenacitate pentru noi, ăștia ce de abia acuma scoatem capul în lume.
Remus, un ardelean get-beget de la Sfântul Gheorghe e mereu o piesă de echilibru în tot angreanjul acesta, dar nu uită să mai rupă din când în când balanța cu câte o explozie de amuzament ce fie ne acoperă pe toți, fie ne reduce la tăcere.
Să vă scriu puțin și despre Ana, cea iubită de toți. Ea e liderul din umbră, ea e cea care vrea să se facă profesoară de română, ea e cea care ne-a scris o poezie despre o oaie năzdrăvană. Ea e Ana, colega și prietena noastră aflată în urmărirea fericirii.
Mereu când ziceam că sunt hotărât ca de mâine să demisionez mă gândeam cum ar fi la 30 de minute după miezul nopții când, în loc să împart taxi-ul cu Emil eu aș fi în pat dormind? Ar fi aiurea. Emil e genul care tace și face, asta-i senzația pe care mi-o lasă mie. Și sunt convins că sub scutul său zâmbitor dar tăcut se ascunde un om pe care te poți baza în orice condiții.
Grupul nostru are și un imn: Dirty Diana a lui Michael Jackson. Păi prietena noastră Diana ar fi răspunsul. Fata asta chiar e întruchiparea exuberanței duse la absolut și a vieții fără griji. Parcă e un vers al melodiei care zice "a life so care free"... a naibii potrivire.
N-avem doar imn, avem și o patrioată, Andreea. Mică dar inocentă și rea în același timp. Ciudată alăturare dar credeți-mă pe cuvânt că așa e. Și de asta o iubim, pentru că dacă n-ar fi așa, n-ar fi ea.
Alina, sau mai bine zis Alinuța noastră. Trasă parcă la indigo cu Diana în ceea ce privește modul de a se raporta la viață. Chiar mă gândeam că dacă ar fi cel puțin jumătate din populația țării ca ea, am fi o țară, dacă nu mai bogată, măcar mai fericită.
Iulia, ca mai toate fetele de la lucru se înscrie pe tiparul "aparențele înșeală". Venită din Onești acum câțiva ani s-a adaptat la orașul ăsta de zici că îi fată de-a casei. V-am zis că aparențele înșeală.
Oana e de aici din zonă, o nouară mândră. Are acel ceva ce te face s-o îndrăgești la culme. Cred că toți am prins drag de ea din prima clipă. N-aveam cum să rezistăm. E o persoană deosebită și în care poți oricând să te încrezi.
Un alt veteran, sau mai bine zis veterană, este Anda. Ea e prima persoană pe care am apucat s-o sărbătorim. Și ea și-a arătat atașamentul față de noi și noi față dea. A fost frumos tare!
Pe Ionela și Lidia mereu le-am privit de parcă ar fi două surori. Impresia asta am avut-o din prima zi când le-am văzut și cu ea am rămas în cap. Dar nu sunt surori, vă asigur, în schimb sunt tipul de persoane pentru care munca-i muncă și distracția distracție. Ei, le mai și amestecă uneori, dar nu-i bai.

Pe 24 august a început aventura noastră iar azi vom pune capăt unui prim episod. S-a dat atunci startul la trei săptămâni în care aveam să învăț chestii la care, până la momentul acela, nici nu mă gândeam și la care dacă m-aș fi gândit, mi s-ar fi părut imposibile. Dar le-am învățat. Am avansat de la stadiul de simpli oameni care lucrează în același loc la cel de prieteni. Și asta e cea mai mare realizare. Și aici e și meritul Ralucăi, să faci din 18, mai apoi 17 persoane, ce până mai ieri nici nu știau de existența celorlalți, o echipă de prieteni e un lucru mare. Raluca ar zice că ea n-are nici un merit în asta și că meritul e doar al nostru. Noi îi zicem "mulțam fain și te iubim!"

În direct de la serviciu

Profitând de un nou moment de relaş, am dat cu fratele Sebastian peste poza de mai jos.
Dacă privirea caldă a căţeluşului v-a fermecat contactaţi proprietarul pentru mai multe detalii. Totuşi vă sfătuiesc să citiţi şi descrierea, s-ar putea să cântărească în luarea deciziei.

Lumea în viziunea celor pentru care lucrez

Ieri, la serviciu, într-un moment de deconectare, eu mă relaxăm jucând pinball, îl mai ajutam și pe Alex să-și facă blog, iar Sebi se uita pe un site cu lucruri amuzante. Și din căutarea asta a lui Sebastian pentru amuzamentul suprem a rezultat descoperirea pozei de mai jos.
Orice cuvânt este de prisos.

P.S. click pe poză pentru a vedea această lume în toată măreția ei.

De ce nu putem fi prieteni?

De ce atâta ură? Chiar nu mai e loc de înțelegere în lumea asta? Maghiarii din Harghita, Mureș și Covasna vor autonomie teritorială, iar noi le răspundem prin "luați muie, că autonomie nu vă dăm." De ce n-am putea să ieșim la o bere cu cei ce se vor autonomi (facem noi cinste cu berea) și să-i convingem că le e mai bine cu noi decât fără noi? De ce trebuie apelat și de o parte și de cealalta la vorbe dure și declarații războinice. Nu vă ajunge cât sânge s-a vărsat? Cu ce credeți că veți fi voi mai buni dacă omorâți un ungur? Sau cu ce crezi tu, maghiare, că vei fi mai bun dacă omori un român pentru iluzoria ta autonomie? Chiar credeți că e așa de glorios să mori pentru țară? Eu nu știu să răspund la întrebarea asta pentru că nu am fost pus niciodată în situația de a alege dacă vreau sau nu să mor pentru România. În mintea mea, totuși, mereu îmi spun că aș fi dispus să fac asta. Dar haideți să vă scriu ce mi-a zis bunicul meu, om care la viața lui a eliberat Chișinăul și Cernăuțiul și apoi a luptat la Odessa, în Caucaz, la Stalingrad pentru a se duce mai apoi spre Vest, în Ardeal, în Tatra și la Viena. Deci oleacă de atenție la ce mi-a zis bunicul: "Mă gândeam doar la momentul când o să fiu iarăși acasă. Mă gândeam dacă o să-mi revăd vecinii și prietenii din sat ce luptau în alte regimente. Cu lucrurile astea în minte luptam și omoram, pentru ca voi să nu trebuiască să faceți ce-am făcut și eu."
Nu sunt pentru obținerea autonomiei de către Ținutul Secuiesc (în caz că mințile voastre înguste v-au făcut să credeți așa), cum nu sunt nici pentru izbucnirea unui conflict armat. Da, da, conflict armat, ai citit bine. Ce te miri așa? Mai citesc și eu forumurile frecventate de oameni care prin naționalism înțeleg doar faptul că trebuie să urăști o nație mai mult decât îți iubești țara. Mai văd și paginile voastre de pe YouTube, unde 7 clipuri din 10 sunt "cu dedicație pentru dușmani." Nimic, niciodată, nu se poate rezolva prin ură. Când mergeți în Sântul Gheorghe și vânzătoarea de la chioșc vă răspunde în maghiară, zâmbiți-i, își va schimba prejudecata despre noi și n-o să mai vrea autonomie.

Simularea ca sfidare a fotbalului

Doamne, cât pot să urăsc simulările din fotbal. E cel mai josnic mod cu putință prin care se încearcă câștigarea unui avantaj în fața adversarului.

Ce îi determină pe unii fotbaliști să reacționeze în modul acesta? Păi, din punctul meu de vedere e fie frustrarea, fie disperarea. Frustrare pentru că vezi mingea cum se scurge departe de tine, sau că adversarul ți-a pus un tackling prin care te-a deposedat corect iar tu încerci să ieși cu basmaua curată mințind sau dorind să păcălești 20 de mii de oameni și-un arbitru. Te păcălești doar pe tine și nimic mai mult. Disperarea ca și cauză a simulării apare atunci când realizezi că orice încerci pentru a-ți depăși adversarul sau a marca un gol nu dă roade și, în ultimă instanță, recurgi la o simulare, de cele mai multe în careul de 16 metri, implorând un penalty care poate va face ca norocul să își întoarcă fața și către tine. În cadrul simulărilor născute din frustrare pot fi incluse multe exemple, însă atunci când mă gândesc la simulări făcute din disperare mă gândesc la Hagi și la meciul cu Italia, de la Euro 2000. Era 2-0 pentru italieni. La 1-0 pentru ei, Hagi l-a lobat pe Toldo dar mingea a lovit bara laterală. Era ultimul său meci la Națională așa că în a doua repriza, pătrunde în careu, simte o mână ce-i atinge ușor tricoul și plonjează în careu. Arbitrul observă simularea și îl elimină pe Gică.

Oricare ar fi cauzele unei simulări, acest gen de acțiune este o sfidare adusă fotbalului, un joc ce îmbină bărbăția cu manierele unui gentleman. O să vedeți în clipul de mai jos, preluat de pe YouTube, jucători ce pot fi foarte ușor demontați de pe piedestalul idolatriei din cauza unui plonjon inutil sau a unei exagerări. Tind să cred că unora dintre ei milioanele de euro le-au luat mințile și nu se gândesc decât la faptul că dacă scot un penalty le intră alte 10 mii de euro în cont.

E trist, și din cauza unora ca ei fotbalul a ajuns să decadă atât de mult. E adevărat că în ziua de azi sunt mai mulți bani ca niciodată în fotbal și că profiturile sunt imense, însă esența jocului de fotbal este de a-ți măsura forța fizică cu adversarul și de a-ți demonstra talentul în controlarea mingii, nu de a veni la antrenament cu un Lexus sau Porsche.

M-am răzgândit, nu vă arăt doar un clip, vă arăt mai multe și dacă vă numărăți printre cei care urâți fotbalul, ei bine, nu vă condamn.

Primul clip e un fel de top 10. Locul 2 e tare de tot, un fotbalist îi arată simulatorului cum trebuia să cadă ca să impresioneze.


Melodie merge de minune. "You're pittyfull, it's true!"


Ei da, ăsta e clip cu atitudine extremă și n-ar strica niște lunetiști cocoțați pe stâlpii de nocturnă pregătiți să-i tranchilizeze pe cei care confundă terenul de fotbal cu scena de teatru.

Poze la costum

Câteva poze de la Ziua Business (urăsc să folosesc americănisme în titlu, dar n-am ce face în cazul ăsta), însoțite de comentariile de rigoare.

Deci eu m-am chinuit 20 de minute să-mi fac nodul la cravată iar lui monsieur Alex i l-a făcut o fată...

Omniprezenta poză de grup. În ordinea numerelor de pe tricou, de la stânga spre dreapta: Ionela, Mihaela, Emil, Andreea, Iulia, Raluca (șefa), Oana, eu, Andreea, Alex, Sebi, Remus, Alinuța, Silvia și Anda. Sergiu e în spatele camerei foto.

Noauarii (sau Noarii?)

Iată-l și pe Sergiu, oarecum neatent la camera foto. Îl înțelegem...

Atac la persoana... mea

Fotografia clasică a picioarelor

Bineînțeles, și fotografia clasică a capetelor

Eu lucrez și ei fac poze. Și ne mai mirăm că e criză.

După cum am zis mai devreme: E CRIZĂ!

Criză, da? Noroc că unii știu să râdă în aceste vremuri grele pentru națiunea noastră.

Criza face o nouă victimă în persoana lui Sergiu. A, apropo, e vorba de criză de țigări în cazul lui. În cazurile anterioare era vorba de criză de bere.

Ieșirea din criză, cel puțin pe un anumit segment.

Criză... de râs

Cam asta a fost.

Hai să învățăm despre RO-MÂ-NI-A !!!

Văd din recent încheiatul meci cu Franța doar partea plină a paharului pentru că oricum sunt mult prea mulți cei dispuși să critice și să facă pe roboții în loc să se bucure de acest egal și de faptul că Naționala de fotbal își reconstruiește încrederea și își recapătă atitudinea. Au avut o bară francezii. Și, ce? Au avut un gol anulat francezii. Și, ce? Golul nostru e autogolul lor, de fapt. Și, ce? S-a terminat 1-1 și asta contează. Învățați să apreciați alunecările lui Tibi Ghioane, cu care îi întorcea pe franțuji cu "roțile" în sus dar le lua mingea. Învățați să apreciați paradele lui Dani Coman care deși dezavantajat de statură s-a întins să scoată șutul lui Henry de la rădăcina barei. Învățați să apreciați cascada de driblinguri ale lui Mihăiță Roman, care nu s-a sfiit să-i înșurubeze pe fundașii francezi ce-și fac week-endurile la Manchester United sau Arsenal Londra. Învățați să apreciați tacklinguri-le făcute la sacrificiu de Raț, Maftei, Cristi Chivu și Mirel Rădoi. Apreciați grimasa îndurerată a acestora când își întind mușchii la extrem. Învățați să apreciați sictirul cu care Iulian Apostol îl privea pe Ribery. E timpul să fim iarăși noi aceia care-și complexează adversarii numai privindu-i. Învățați să apreciați eforturile lui Marica și Surdu, chiar dacă nu au marcat. Învățați să-l apreciați pe neamțul Nicu care a refuzat gloria și faima Germaniei pentru a le obține cu România. Învățați să apreciați renașterea lui Mara, care dintr-un jucător ieșit de pe orbita fotbalului acum ceva ani, a ajuns să poarte tricoul cu numărul 10.

Învățați să-i apreciați pe ei

În Crossroads

Acum două ore jumate m-am trezit și eu. După 8 ore de serviciuși 4 ore de zbenguială cam ăsta e efectul. Dar nu mă plâng, din contră, la mai mare.

Nu prea știu cum să scriu articolul ăsta pentru a surprinde toate detaliile unei zile ce a început vineri la 4 după masa și s-a încheiat sâmbătă dimineața la 4,30.
Ziua a decurs normal. Am aflat că o colegă și-a dat demisia și deși inițial credeam că e o glumă până la urmă m-am lămurit că e pe bune faza. În fine. Am dat apoi un test ce avea menirea de a cerne un pic sita. La primul test 3 din 18 au picat. Printre aceștia mă număram și eu. Trebuia obținut un punctaj de peste 75% și nu reușisem să depășesc bariera. Nu pot să spune că m-am pregătit mai special pentru testul de ieri, ba chiar n-am citit mai nimic. Dar totul s-a terminat cu bine și sita n-a avut ce să cearnă. Într-un fel mi-ar fi părut rău să-l pic, deși gândul demisiei mă bântuie continuu, pentru că era o chestie pentru mine, să știu că pot să trec și un test de genul ăsta.

Toată lumea fericită. Pe seara, pe la 11, ne-a dus Raluca din nou pe "plantație" să vedem cum se descurcă lumea cu americanii făr' de net sau cu alte inconveniente. E o chestie mișto să asistăm și noi la apeluri pentru că ne deconectăm. În principal vedem că a vorbi și a-i explica unuia de peste ocean ce să facă și cum să facă nu este chiar așa de speriat. De fiecare dată am ieșit de pe "plantație" mai bine dispuși și mai optimiști. Totul ține de psihic până la urmă. Și aseară, înainte de părăsi etajul 1, ne-am coalizat cu agenții vechi pentru a merge la o detașare totală: Crossroads. Eu, inițial, nu vroiam să merg. În primul rând pentru că nu aveam bani. Îmi luasem înainte să ajung la servici un film pe dvd, "Premiera", din Gară și mai aveam doar 5 lei. În cele din urmă am zis ce naiba, hai că vin și eu cu voi.

De aici, sincer să fiu, nu prea știu cum naiba să mai scriu. Am unit câteva mese la subsol. Am umplut apoi mesele cu sticle și halbe cu bere, am pus apoi stăpânire pe ringul de dans. Cu ocazia asta am observat că m-a cam lăsat condiția fizică. Dacă la banchetul din a XII-a dansam în continuu, acuma mă cam lua cu febră la picioare. Dar am tras de mine pentru că atunci când ai parte de muzică precum cea din Crossroads dansezi și-n limbă. Sergiu a concluzionat poate cel mai bine situația: "18 degenerați adunați laolaltă, trebuie să-i mumțumim CGS-ului pentru asta." Curios, în clipa în care mi-a zis asta mă gândeam la tipa din taxi, pe care am dus-o undeva prin Tractorul și care mi-a luat primul interviu. Mi-a zis în felul următor: "te-am recomandat să te aleagă pe tine pentru că ești băiat serios." Poate că sunt, uneori. O altă chestie interesantă și cu tâlc a fost rostită de Dirty Diana când a văzut-o pe Oana căutând niște suc pe masă: "nu ar trebui să se aștepte să mai găsească suc pe masă după 3 dimineața." Episodul din debutul serii, în care au fost implicate cele două Andree... ei bine, le las pe ele să detalieze, dacă vor.

A fost frumos. Deși Joe Cocker zicea "baby take of your shirt", nu știu cum se face că băieții au fost cei debarasați de materialul textil. "La naiba, ați dezbrăcat grasul!", am exclamat când mi-am văzut maieul pe umerii Silviei. Gata cu secretele din acea clipă.

Cam asta ar fi, așa, foarte pe scurt, despre evenimentele de aseară. Cine are vreo completare de făcut să-i dea bice.

Tablou

Traversam ieri pe la trecerea de pietoni din dreptul My Place. Mergeam lejer, cu cămașa descheiată și cu mâinile în buzunar. Priveam în stânga și-n dreapta încercând să iau pulsul fiecărui om ce trecea pe lângă mine. Mai fac vreo câțiva pași și apoi îi văd. Era un tată care-și ținea băiatul de mână. Tatăl ținea în mâna stângă o geantă purtată pe spate, iar cu dreapta își ținea de mână fiul. El mergea la pas, dar cel mic părea că este într-o permanentă alergare. Ținea în mâna dreapta o ață la capătul căreia se găsea un fel de minge de pluș portocalie ce semăna cu un dovleac. Zâmbea și râdea în timp ce dădea cu piciorul în ea. Tatăl avea o figură tristă. Parcă privea în gol. Cel mic s-a uitat la mine și mi-a zâmbit. I-am făcut înapoi cu ochiul moment în care a dus mâna la față râzând încercând parcă să se ascundă.

Ajunși în fața My Place-ului, tatăl se oprește în dreptul unui coș agățat de un stâlp. Se apleacă și caută cu privirea ceva ce i-ar putea fi de folos. La nici 15 metri mai încolo, la terasele My Place-ului alți oameni stăteau la o cafea cu ochelarii de soare pe nas privind cu un aer superior trecătorii. Ceasuri elegante la mâini, țigări rafinate și minin două telefoane pe masă.

Îi las undeva în urmă pe cei doi și ajung în fața autogării. Acolo, copii cu sucuri și reviste așteptau sosirea microbuzului. Moment în care mă gândeam cine hotărăște soarta unui om? Cine hotărăște soarta unui copil? Cine hotărăște ca un tată să caute de mâncare într-un coș de gunoi galben și cine hotărăște ca un copil să poată visa că el va deveni polițist, pompier sau doctor când va fi mare în timp ce un altul nu poate visa decât la supraviețuire?

P.S. Aveam vreo 15 lei în buzunar și vroiam să-i dau omului acela. Ce m-a oprit? Prejudecata? Teama că va face altceva cu ei în loc să ia de mâncare? Oricare ar fi fost motivul, am regretat enorm că nu i-am dat acei bani.

P.S. 2: Bucuria de pe fața acelui copil în timp ce lovea mingea o întrecea pe cea a tuturor celorlalți copii din autogară la un loc.

Business Day și emoția primului apel

Venea Phill, americanu' ce știe românește pentru că e însurat cu o româncă și are șofer personal. Ăsta e motivul pentru care a trebuit să mergem ieri toți dichisiți la serviciu. Din păcate, americanu' n-a venit și-n sala de training să ne salute așa că mă mulțumesc cu satisfacția de a mă fi văzut cu cravata mea de 6 lei (atât a costa, nu-i vreo aluzie) în timp ce stătea cu nevastă-sa la țigară.

DAR! Înainte de a mă aranja așa cum mi s-a cerut, am umblat de bezmetic prin cartier să găsesc o cravată de Doamne-ajută care să meargă la costumul negru. La 4 trebuia să fiu la servici, iar eu la 2,45 umblam pe la toate magazinele, buticurile și tarabele din Noua după o cravată. Am găsit-o în cele din urmă. Pe la 3,10 mă holbam la o poză pe monitor în care se explicau pașii necesari pentru a face nodul. Tentativele mele repetate de a face un nod care "să stea în gura-mă-sii așa cum trebe" au fost acompaniate de înjurături și mai inventive. Pe la 3,20 întregul Univers a stat pentru o clipă în loc. Reușisem să fac nodul! Îmi iau lucrurile și mă tirez la "trei'ș'cinci". Priveam cu invidie pe oricine era îmbrăcat într-un tricou și trei-sferturi. Vine autobuzul, moment în care o blondă după care 11 din 10 bărbați întorc capul se uita după mine. Ei, bine, da! Venise și clipa mea de glorie. Dintre toți cei din stație doar pentru mine și-a dat ochelarii de soare pe nas pentru a mă vedea în culorile naturale. Dar nu. M-am ținut tare și am rezistat tentațiilor de a mă băga în seamă pentru că altfel riscam să mă trezesc cu un cost suplimentar pe telefon și o gaură pe cartea de credit de-mi săreau capacele și șuruburile.

La servici, obișnuitele poze de grup și trăznite (pe care le voi posta în articolul viitor). Ziua decurge mai mult sau mai puțin anormal moment în care, într-o pauză, este lansată provocarea: "cine vrea să urce pe floor pentru a prelua un apel?" Bănuind că ar fi o glumă, vreo doi-trei, printre care și eu, ne-am repezit cu pieptu-n față. Aveam să aflăm imediat că e pe bune faza. Ni s-a mai domolit elanul și priveam în gol. Se termină pauza după care în sala de training Raluca, lansează din nou provocarea. Mă ridic. Îmi aranjez cravata și îi zic să mă ducă pe floor. Pe chipul ei, în clipa aia, se putea citi o mixtiune de satisfacție și "las' că vezi tu acuma cum e pe floor".

Ajung sus. Privesc oarecum năuc prin jur. Mă simțeam străin. Mă postează la un calculator, mi se face conexiunea și dă-i drumul. Băieții cu experiență sunt în jurul meu pentru a mă ajuta în caz de blocaj mental. Mi se explică pe acolo cum e cu Avaya și cum să pun clientul pe "hold". În fapt asta e tot ce mă interesa. Întrucât eram sigur că voi claca încă de la a spune clientului cum mă numesc.

Așteptarea este chinuitoare. Trec 11 minute, dar simt că au trecut ore. Se fac 20 de minute. Nu-mi mai simt corpul, dar mintea o simt pregătită pentru a negocia și o eliberare de ostatici cu Ben Laden. "TAKE CALL" îmi apare scris pe ecran. Pun căștile la urechi ca un pilot de vânătoare ce să pregătește să deie lovitura de grație. Îmbrățișez mouse-ul cu emoție apoi hotărât apăs butonul pentru a prelua apelul. La naiba! E un "apel fantomă", adică, din ce mi-au explicat băieții, americanu' a sunat și ori a închis ori a fost transferat. Simțeam sângele cum circulă prin vene cu viteza sunetului. Dau căștile pe gât și mă întind în scaun așteptând următoarea șansă. Îi priveam pe ceilalți agenți și mă fascina lejeritatea cu care tratau apelurile.

După alte 13 minute de așteptare apare din nou... "TAKE CALL". Îmi pun căștile cu un tupeu fantastic. Iau mouse-ul ca un motan înfometat. Timpul se oprise în loc în acea clipă. Jur că i-am văzut pe toți ceilalți mișcându-se cu încetinitorul. Dani s-a apropiat de mine cu o față îngrijorată de parcă ar asista la o naștere prin cezariană. Liviu s-a ridicat de pe scaun și, total relaxat, se așează cu coatele pe paravanul biroului. Diana ținea mâinile încrucișate și mă privea zâmbind. Și eu zâmbeam și i-am făcut un semn scurt din ochi. Apoi, brusc, mă gândeam unde-i Dolores. Sânii ei mi-ar fi dat mai mult optimism. Era la biroul din fața mea, tratând un apel. Aud "wisper-ul" în căști. Aștept cinci secunde și apoi bag placa de început. La naiba, din nou! Bastardul nu zice nimic! Se aude doar un fâșâit. Mai aștept un pic și mă prezint din nou. Același fâșâit, câteva bolboreseli și gata. Mă simțeam ca naiba. Vroiam acel prim apel. Reprezenta mai mult decât un apel, era un botez de foc. Un prim apel reușit ar fi rezultat într-un moral fantastic.

Dar n-a fost să fie.

De ca am ochii roșii?

Asta e întrebare care mi se adresează cel mai des, așa că, fără alte introduceri, îmbârligături și fantezii iată și răspunsul, unul foarte banal de altfel.

Când eram mai țânc, pe la vreo 6-7 ani, am dat cu fața de asfalt. Nu a fost un gest premeditat ci totul m-a luat prin surprindere. Fugeam de bezmetic pe aceeași stradă pe care acum taxi-urile opresc când mă aduc de la servici și datorită unei denivelări, operă a celor ce au asfaltat strada, am plonjat și m-am înfipt cu fața direct în betonul ars de soarele lui iulie. M-am ridicat singur în timp ce toți ceilalți erau stană de piatră. Vedeam totul în ceață. Durerea era cumplită, însă abia după ce am dus mâna la față și am văzut roșul scurgându-se pe arătător am început să plâng. Curios e faptul, că deși vedeam orice altceva în ceață, sângele acela de pe mână l-am văzut într-un roșu atât de intens cum nu aveam să-l mai văd vreodată.

M-au luat ai mei în casă, mi-au spălat fața însângerată și m-au întins în pat. M-a luat apoi o usturime înfiorătoare pe toată fața, în special în zona ochilor. Simțeam că cineva mă calcă cu bocancii pe față și mă freacă cu o perie de sârmă în același timp.

Roșeața ochilor persista așa că fost-am dus la doctor "ca să vedem ce are ăla micu". Doctorița mea de atunci, o scorpie infectă din cauza căreia era să mor de-adevăratelea, s-a uitat la fața mea și a decretat "conjuctivită, doamnă, asta are copilul." Fiind foarte timid când eram mic, n-am putut să-i spun eu "fă, moarte în halat alb, am dat cu mecla de asfalt!" așa că purtătorul meu de cuvând din acea perioadă, mama, i-a zis situația întâmplată. Fără a folosi "fă" sau "moarte în halat alb", însă. "Lasă-mă, doamnă! Ochii nu i se fac roșii dacă a căzut. E conjunctivită!".

Am fost apoi și alți doctori însă fiecare punea același verdict ca și Baba Cloanța de mai sus. Am urmat apoi o perioadă tratamente specifice conjuctivitei dar nimic n-a dat roade, așa că le-am abandonat.

Denivalarea aceea care m-a făcut să cad s-a mai asfaltat de vreo trei ori până acuma, însă locul "aselenizării" faciale îl pot localiza oricând. Este exact în dreptul locului de parcare numărul 15.

No, dragii moșului, acum știți de ce am ochii tot timpul roșii.

De la "sunt foarte dezamăgită de tine" la "m-ai făcut foarte mândră"

Păi acest transfer de sentimente l-am realizat în clasa a IX-a, cu profa de engleză, care era și diriginta mea. Pancea Oana o cheamă și era o dirigintă foarte de treabă, atât cât ne-a dădăcit, un singur an de liceu.

Era prin toamna lui 2004 și m-a scos la tablă să traduc niște fraze cu îmbârligături gramaticale. Le traduc perfect, îmi spune "bravo!", dar un bravo din acela ironic care te face să conștientizezi că misiunea ta în fața clasei nu s-a terminat și că urmează o undă de șoc. Și a venit și unda de șoc.

- Cum le-ai tradus, Răzvane?
- Adică, cum?
- De unde ai știut că aia era forma corectă a verbelor? De unde ai știut la ce timp să pui cuvintele? Explică-mi, te rog!
- Păi... știți...
- Nu, nu știu...
- Da, păi, chestia e că le-am pus după cum îmi sună mai bine...
- Poftim!? Adică?
- Adică cum îmi sună mai bine așa am scris, nu am folosit vreo regulă anume.
- Aha, am înțeles. Treci în bancă. Doi!
- Doi?
- Da, doi și să știi că sunt foarte dezamăgită de tine!

Asta a fost unda de șoc. Bineînțeles că orice undă de șoc te bulversează, mai ales când știi că ai făcut bine dar, din anumite motive, n-ai făcut acel bine chiar... bine.
Ca după orice undă de șoc a urmat și o replică.
În ziua următoare aveam olimpiada la engleză. Mă bătea gândul să nu mă duc după cele întâmplate dar mi-am zis că cel mai bun mod de a-i arăta dirigintei că e bine să mergi și după cum "sună mai bine". Așa că m-am dus într-un final. Redau mai jos dialogul cu diriginta după aflarea notei la olimpiadă.

- Bravo, Răzvane! M-ai făcut foarte mândră!
-...