Tergiversare…este duminică, aproape cinci ceasul…eu în pijamale, afară o vreme ce te-mbie la ceaiuri fierbinţi şi la pâine prăjită. Gândurile mele? Prea leneşe. Îmi simt picioarele reci şi nasul adulmecă mirosul unei toamne prea devreme prezente…nu ştiu cât va mai trece pînă când voi ajunge la anuala stare de spirit ce-mi acoperă simţurile cu miros de fum, cu prea puţină aromă de fructe coapte, cu gustul unei copilării trecute, mereu nepregătită să înceapă şcoala, cu aceeaşi oameni constant obosiţi, căscând pe stradă şi târându-şi servieta în drum spre serviciu. Eu - undeva la limita dintre depăşirea momentului absolvirii unei facultăţi de tot rahatul şi momentul în care sunt pregătită să îmi încep viaţa de una sigură, pe propriile-mi forţe, fără ca de data aceasta mama să îmi facă pachetul pentru şcoală, fară să mă gândesc la examene şi la sesiuni, fără să-mi aduc aminte de obsesiile fiecărui profesor pentru materia lui…practic, fără a mai fi eu-copilul, eu-adolescentul, eu-tânărul…ci numai EU. Sunt sigură că prin asta trecem cu toţii, doar că unii dau mai puţină importanţă stărilor spirituale, preferând, în schimb, un meci de fotbal, o ieşire cu cortul sau o plimbare până la canionul “Şapte scări”. Nu cred că ceea ce am de spus aici are vreo legătură cu restul persoanelor, nici măcar cu cei care îmi sunt mai apropiaţi, nici măcar cu cei care nu mă cunosc, cu cei care mă vor cunoaşte sau cu cei cărora nu le voi vorbi niciodată. Povestea are legatură cu mine personal, cu mine egocentrica şi asta nu din hedonismul de a-mi fi propriul erou, ci este, efectiv, un salt virtual aflat între graniţa existenţei concrete cu irealitatea, al utopiei cu imaginarul apocaliptic, al reveriei cu materialitatea.
îţi vor lipsi toate acestea în mai puţin de doi ani. Crede-mă. ;)
RăspundețiȘtergere