Ceva de care mi-e dor

Cinci spre şase dimineaţă. Mai spre iunie. Prea puţine maşini în faţa blocului, doar sirena de la uzină să spargă pentru un minut liniştea dimineţii. Fereastra de lemn deschis uşor pentru ca aerul dimineţii să intre în cameră şi jaluzelele vechi încă trase peste geam. Eu jos, pe covorul meu verde cu iz de câmp de luptă, sau oraş, în funcţie de situaţie, la marginea patului cu arcurile sărite. Plapuma strânsă "în triunghi" şi perna turtită. Undeva în colţ, lângă şifonier, televizorul alb negru cu volumul mediu dat pe Cartoon Network pe desenele cu rechinul detectiv, caracatiţa mafioată, peştişorii poliţişti şi peştele spadă ospătar. Muzica acelor desene. Veioza care luminează camera într-o nuanţă de galben, atât cât să-mi văd setul de maşini de plastic, benzinăria de plastic şi cuburile de la marginea patului. Semnul că păsările începeau să se trezească şi ele. Pijamalele rupte în genunchi. Uşa de la dormitor întredeschisă. Doamne, ce dor mi-e de toatea astea...