luni, 10 octombrie 2011

Odiseea unui suporter

Dus de mâna pe stadion prima data, totul îmi părea uriaş. Şi infinit mai zgomotos decât zarva pe care o făceam cu ceilalţi copii în faţa blocului şi despre care un vecin din schimbul trei spunea că nu are egal. Banalităţi. Tipul nu fusese pe stadion niciodată.

Doamne, în ce frenezie nimerisem atunci! Erau ultimele meciuri pentru salvarea de la retrogradare şi stadionul, vă vine sau nu să credeţi, era plin pentru că braşovenii sperau cu toată fiinţa lor că se poate. Ce frumos a fost! Meciuri de la şase seara şi miros de iarbă în apus de soare. Miros de torţe şi fumigene! Zgomot de confetti şi role care brăzdează văzduhul, simfonie de glasuri răguşite şi sonetă de minge care atinge plasa porţii. Astea sunt lucruri care, cunoscute de mic, rămân cu tine toată viaţa. Pentru că el fac totul să pară o poveste, un basm, ceea ce prinde foarte bine la copii. La oameni mari e mai greu, pentru că ei deja trăiesc romane logice în care nu prea există nonsensuri şi fantezii.

Dar ajungem oameni mari. Copiii de ieri sunt "stâlpii" galeriei de azi. Şi basmul continuă să se scrie. Mai fantezist sau mai realist, pentru că nimeni nu e imun, oricât ar încerca, la relele societăţii, fiecare torţă aprinsă, fiecare rolă aruncată, fiecare cântec cântat şi fiecare gol strigat sunt o altă pagină din cartea noastră de poveşti.

Cartea de poveşti de acum un deceniu în imagini, când braşovenii trecuseră peste emoţiile retrogradării şi acum sperau să iasă în Europa după 27 de ani de aşteptare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu