marți, 27 septembrie 2011

Folosind automotivarea în faţa morţii iminente

Am câteva fixuri dezvoltate de-a lungul anilor. Unul e acela că nu mă piş niciodată în cadă când fac baie. Mi se pare o chestie de respect de sine. Mi se trage de când erau bazinele în ştrandul din Noua (cartier din Braşov) şi, mic fiind, m-am pişat în bazin. La scurt timp, cineva a sărit cap exact în locul crimei şi când a ieşit la suprafaţă îşi scutura apa de pe cap ca-n reclame. M-am simţit prost.

Şi, cum ziceam, nu mă piş în cadă când fac baie. Prefer să ies că doar wc-ul e la doi metri distanţă. No, aseară făceam baie şi chemarea naturii îşi intra în rol. Ies gol puşcă din cadă şi mă duc ţintă spre wc. Nu termin bine să mă piş că simt cum pulsul îmi explodează în ceafă. Zic, pana mea, o fi pentru c-am ieşit val-vârtej din apa caldă, şi contactul cu aerul aşa şi aşa, şi uite că mă cu ameţeală. Curios lucru, însă, picioarele mi se înmoaie şi vederea mi se întunecă. Urechile îmi ţuie groaznic. Mă sprijin cu capul de perete că poate-poate mi-o trece. Nimic! Durerea e aproape insuportabilă. Cu toate că încep să-mi pierd simţul de orientare în spaţiu, apuc prosopul şi dau să mă şterg. Planul, pe hârtie, era excelent: mă şterg, mă îmbrac şi mă întind în pat. Naiba! Doar nu era să mor în curu' gol, în baie! Eu sunt gras, mă-nţelegi? Dacă eram vreun Brad Pitt, probabil mă puneam în genunchi şi găseam o poziţie bună în care să-mi dau ultima suflare în timp ce pectoralii şi abdomenul ieşeau splendid în evidenţă. Dar cum nu sunt el, nu puteam accepta ca legiştii să mă fotografieze butt naked. Simţeam că levitez şi, în timp ce dădeam mai mult în gol cu prosopul decât reuşeam să mă şterg, scene din viaţa-mi fără de egal mi se petreceau prin faţa ochilor. Prima serbare de Crăciun de la grădiniţă, primul sărut, primul meci, dansul din parc cu ea, trenuri, străzi înguste şi altea alea le vedeam mai clar ca niciodată. Toate astea pe soundtrack-uri de la AC/DC. "Hai, bă, că nu-i chiar aşa nasoală moartea asta. Vine cu arhiva după ea. Dar chiar în p!#a goală să mă duc? Ce ironie, dezbrăcat m-am născut, dezbrăcat mor." Exact când începeam să mă bucur de show-ul vizual, dealul verde care reprezenta islazul Fălticenilor se preface în gresia din baie. "Hopaaa, îmi zic, stai aşa că revin pe turnantă." Începeam din nou să aud şi să văd. "Hai, bă, hai că poţi! Mori oricând, numa' nu aici. Nu aşa!".

Un comentariu:

  1. Insanatosire grabnica mestere!!!Viata iti mai rezerva multe , nu scapi tu asa usor!!! Trebuie sa mai faci clipuri cu Steagu' pana la pensie

    RăspundețiȘtergere