N-am nimic cu Dumnezeu sau cu ideea de creştinism. Mi se pare fain să poţi crede într-o fiinţă superioară care nu lasă totul la voia întâmplării, ba chiar, din când în când, îţi mai face şi cu ochiul. Adică, serios acuma, vreau să cred (şi cred!) că dacă scap un autobuz şi în timp ce-l aştept pe următorul îmi întâlnesc dragostea vieţii, că totul nu e doar o simplă coincidenţă. Adică cineva, acolo sus, chiar a tras o grămadă de sfori pentru a face acest rendez-vous posibil. Că mie mi se întâmplă să pierd autobuzul şi să mă întâlnesc în staţie (sau în "şaptişpele" următor) doar cu foşi colegi (rareori colege) de generală sau liceu e doar aşa, la oftică. Dar nu-i bai, rămân credincios în continuare.
Dar o chestie cu care chiar am ceva e asta: de ce? De ce atunci când sunt la biserică şi simt că mi se face foame, cel de lângă mine îmi spune să fiu tare, că ăsta-i necuratu' care vrea să mă testeze? Toate celelalte posibilităţi sunt eliminate şi dracu' e de vină pentru foamea ce creşte în mine. Degeaba n-am mai mâncat nimic de seara trecută, de la 8, nu-i ăsta motivul pentru care a doua zi la 11.30, în timpul slujbei, mi se face foame. Nu! E un test! E o bătălie între bine şi rău, între rai şi iad, o bătălie ce se dă pe sufletul păcătosului în stomacul său. Dar, dacă zici că ţi-e foame în afara bisericii e pentru că n-ai mâncat.
Acuma, cum eu cred că Dumnezeu se află în spatele autobuzelor ce le pierd (sau prind în ultima clipă), poate şi cel care îmi spune ce şi cum e cu foamea din timplul slujbei o ştii el ceva. Ceva încă inaccesibil mie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu