marți, 5 iulie 2011

Povestea aventurii ieșene | Prima parte

Pe 29 iunie am plecat la Iași să dăm licența. Dat fiind că specializarea noastră, Comunicare şi Relaţii Publice, nu e încă acreditată (noi suntem abia a doua generaţie) a trebuit să dăm licenţa în Copou (încă o generaţie să mai treacă şi voila acreditare).

Le rendez-vous
La orele 11 fix ne-am dat întâlnire în faţa Corpului T, epicentrul existenţei noastre studenţeşti în cei trei ani de facultate. Fără a folosi cuvinte mari, dar "T-ul", aşa cum e cunoscut el printre studenţi şi de aproape toate celelalte persoane, a fost locul unde ne-am împrietenit, am trecut sau picat examene, ne-am îndrăgostit sau spus gogomănii monumentale (na, Delia, recunosc, în sfârşit că faza cu parcul nu a fost una strălucită) şi, în principal, am făcut cam tot ceea ce fac unii care respectă statutul de studenţi. Ah, printre părţile de un epic genial se numără, zic eu, faza cu stickerele de pe uşa de seminar de la madame Alina Coman. Cât o fi regretat după aia că m-a trecut la Comunicare Verbală şi Non-verbală numai ea ştie.

În fine, aţi prins ideea. Iar a doua idee e că eram vreo 60 şi ceva de inşi, mare parte fete (doar cinci băieţi) şi o tonă de bagaje. Mare parte a fetelor. Şi aşteptam noi fain frumos autocarul care nu mai venea, începând să ne gândim cât de mişto va fi să ajungem cu trenu' la 6 dimineaţa în Iaşi iar la 8 să intrăm la licenţă. Dar, iată că primim de veste cum că autocarul "a tras" undeva lângă Modarom şi să ne deplasăm întreg tribul înspre acolo pentru îmbarcare. Zis şi făcut.

Drumul
Nu ştiu cum s-a făcut de-am nimerit mai multe persoane decât locuri în autocarul mai mult decât "old-school" al firmei Codreanu. Ca un gentleman ce sunt, dar neapreciat la adevărata mea valoare, am cedat locul meu din spate (unde era montat tot arsenalul bahic) unei colege. De fapt două colege, că ele fiind mai suple au încăput două pe scaun. Şi, iac-aşa, am făcut drumul Braşov - Iaşi în picioare. Dar n-a fo' nici un bai, popasuri au fost destule. Iar viaţa pe culoarul autocarului s-a dovedit bună cu mine şi aşa am putut mânca gratis diverse sortimente de snacks-uri, covrigi şi biscuiţi de la colegii mei. Colege mai ales. În spate mai facem din când în când drumuri pentru a mă aproviziona de la arsenalul bahic şi a face pozici care mai de care mai demente.

Totuşi, să nu credeţi că am profitat de viaţa de pe culoar înfruptându-mă cu nesaţ de la ceea ce colegele mele aveau să-mi ofere. Cum ziceam, autocarul era mai old-school decât o melodie de la Run DMC, aşa că, în dulcele stil clasic, ploaia care ne-a călăuzit în prima parte a drumului nostru începuse să-şi fac loc şi-n autocar. Evident, băieţii (eu şi Nicu, că Alin şi Enache erau prea ocupaţi cu vraja) am format un comitet de urgenţă menit să oprească urgia naturii abătută asupra noastră. Cu două şerveţele făcute ghemotoc şi ultimele trei benzi de pe un ghem de scotch, am reuşit să îmblânzim picurii ploii. Doar pentru moment. Încărcate cu apa acumulată pe parcursul a circa 2 kilomteri şi 999 de metri, şerveţelele au cedat, la fel şi scotch-ul, a cărui putere adezivă pălise în faţa umezelii stropilor de apă veniţi din cer prin acoperişul autocarului. Dar cum nu era să ne facem de baftă în faţa a vreo 60 de fete că nu ştim să reparăm o scurgere în tavan am purces la pasul doi: absorbantul! Prin mărinimia unei colege am făcut rost de un absorbant cu aripioare pe care l-am capsat în zona umedă. Şi, precum în reclame, a funcţionat! Doar pentru moment. După ce şi absorbantul a cedat în faţa umezelii ploii (fetelor, sper că la voi e mai eficient) şi nici măcar nu a prefăcut apa în gel (aşa cum zice în reclame) pentru părul lui Alin, am reuşit să găsim soluţia salvatoare: o pungă. Mda, o pungă a reuşit să ţină apa în frâu. Nimic spectaculos în această abordare, dar una foarte eficientă fără doar şi poate. Mno, ne-a costat drumu' 30 de lei dus-întors, trebuia să ne dăm seama că e ceva dubios când preţu' a scăzut de la 65 de lei. Dar, gândind retrospectiv, a fo' fain.

Primul contact cu Iaşiul
"Uaa!", "Uuu!, "Uais' !", "Ăştia au tramvaie!" etc. au fost printre primele exclamaţii odată stabilit contactul vizual dintre noi şi oraşul celor şapte coline. Debarcaţi în faţa Corpului A al Universităţii Alexandru Ioan Cuza, următoarea reacţie a fost că "ce mişto miroase a tei". 'Ţi-ai dracu' cu teii eminescieni. Dacă scria Mişu ceva despre nucii şi castanii Braşovului, o ardeaţi toţi cu nuci şi castane. Da de ciori? Eh, cu alea cum rămâne? A dracu' râşniţe cu aripi. Las' că vă zic eu d-astea mai încolo.

După ce-am scos bagajele din cala autocarului (adică Nicu a scos bagajele fetelor), ne-am dus să cucerim căminul. C8, dacă nu mă înşel, era înmatriculat şi localizat în Campusul "Titu Maiorescu". Probabil că ieşenii şi-au zis că "vaaai, şi mişto că ni vin oaspeţi. Uiti băieţii ci drăguţi sunt". Desigur, nu a durat mult până aveau să afle că, de fapt, asupra lor se abătuse, depotrivă, cavalerii apocalipsei şi cele şapte urgii biblice. Cu toate astea, farmecele lui Nae nu au întârziat să-şi facă efectu', acesta fiind în scurt timp etichetat "frumuşălul" de o căministă proaspăt părăsită de gagică-său. Sau ea-şi părăsise gagicu la văzu' frumuşălului, nu mai ştiu exact. Cred că a doua varianta e mai valabilă.

Pregătirea pentru licenţă
Am fost programaţi să intrăm la licenţă în două serii: una în zorii zilei de 30 iunie, a doua pe 1 iulie. Rupţi de oboseală de pe drum şi plini de emoţii pentru ceea ce urma, unii şi-au găsit liniştea mentalo-sufletească în paturile supraetajate din camerele de cămin în vreme ce alţii, rupţi în gură de o sete şi-o foame ce suprima orice stres intelectual, au luat Iaşiul la picior pentru a găsi locul perfect de cinat.

După ferchezuielile de rigoare, ne-am strâns în faţa căminului de unde, apoi, am purces la drum. La întrebarea "unde putem mânca şi noi ceva?" ni s-a răspuns să mergem "mai la vali, că găsim acolo un restaurant". Şi tăt am mers şi mers pân' ce-am ajuns în valea cea mai din vale a Universităţii unde ne-am oprit pentru a mai cere indicaţii. "Mergeţi p-acolo, treceţi printre blocuri, drept înainte, prima la dreapta". Întocmai am făcut şi iată-ne ajunşi în Piaţa Unirii. "Traversaţi, mergeţi drept înainte şi pe dreapta". Săru' mâna, mulţumim şi duşi am fost. Într-un final, după două bulevarde, un pasaj subteran şi multe "la dreapta", am ajuns la pizzeria Mamma Mia. Menu-ul a fost cel care ne-a convins să stăm în aşteptare afară juma' de oră până s-au eliberat suficiente mese capabile de a găzdui mini-armata noastră de studenţi înfometaţi.

Prima noapte
Întorşi cu bine la cămin în jur de miezul nopţii, ne-a luat ceva timp până ne-am convis unu' pe celălalt să urcăm naibii în camere să mai repetăm ceva şi să ne facem discursul că mâine avem licenţa. Pe la 1 eram în camere şi pe la 1.30 am abandonat gândul de a-mi face discursul cu foaia-n faţă, preferând în schimb a lua drept reper ultima propoziţie din concluzia licenţei şi cele două sticle de şampanie desfăcute de Nae. Şampania ne rămăsese de la cursul festiv, asta ca să nu credeţi că suntem pui de interlopi. Opt sticle ne-au rămas mai exact.

Culcat pe burtă, cu şampania într-o mână, licenţa sub burtă şi Enache sforăind sub patul meu (am stat la etaj), am reuşit să încropesc un discurs destul de mişto, singura mea grijă în momentul acela fiind să-l şi ţin mint când mă voi trezi de dimineaţă. Cum necum pe la 3 şi ceva am luat şi eu somn (Nae mişuna prin cămin), numai Alin rămânând undeva pe patul de lângă fereastră cu becul aprins pentru a-şi aşterne gândurile pe foaie într-un mod cât mai limpede.

Şi-acum despre ciori. Îmi este greu de închipuit că ciorile n-au existat şi pe vremea când Eminescu scria despre ce mişto miros teii din Iaşi. Tind să cred că a făcut abstracţie de ele, prezentând în opera sa doar părţile mişto. Căci, nu-i aşa, când eşti amorezat sau ai inima frântă, ciorile sunt o cantitate neglijabilă pentru opera ta literară. Dar, cum eu nu sunt întru totu' familiarizat cu opera eminesciană, e posibil să fie şi nişte versuri dedicate "cra-cra-ului" matinal. Pentru că, sfinte Dumnezeul, când se crăpa de ziua, întreaga populaţie de ciori domiciliate în copacii din "Titu Maiorescu", începea un recital halucinant de sunete ascuţite şi neuniforme. Monstruoasă situaţiune, mon cher.

La licenţă
Trezit înainte de vreme de "cra-cra-ul" matinal, observ că becul e stins, semn că Alin, în sfârşit, şi-a cristalizat gândurile şi-l aud pe Enache sforăind în tandem cu Nae, semn că ce-l din urmă a regăsit, în sfârşit, drumul spre camera 89. Celebra şi în acelaşi timp infama CAMERĂ 89. Apoi, privesc cu scepticism scara pe care ar fi trebuit să mă cobor din pat. Îmi aduc aminte că la prima tentativa de a urca pe ea în pat, am fost aproape de a aluneca şi a muşca zdravăn din marginea metalică a patului, fiind nevoie ca Enache să-mi ofere sprijin logistic. Dar acum Enache probabil visează ceva frumos după sforăitul ritmat, aşa că nu vreau să-l trezesc. Nae, între timp, s-a trezit şi mă priveşte cu un zâmbet şmecheresc în timp ce încă are jumătate de faţă afundată în perna cu două pene în ea. Privesc ceasul, e 7.45, trebuie să fiu peste puţin timp la facultate. Mă aşez cât mai în marginea patului posibil, îmi calculez aterizarea şi aterizarea e aproape perfectă. O mică atingere a podelei cu mâinile şi o uşoară aplecare spre dreapta, dar tot merit măcar un 8.70.

După ce descopăr că şlapi nu am şi că singura pereche din cameră îmi este cu trei numere mai mici, decid să-mi încalţ adidaşii. Pantaloni de pijama trei-sferturi, tricou şi Adidas în picioare, o combinaţie cel puţin îndrăzneaţă ce cred că va prinde cât de curând şi la hipstări (hipstăr = un fel de cocalar intelectual, vrea s-o ardă intelectual, corporatist, capitalist şi anti-sistem în acelaşi timp, ascultător de muzică fină din care nu pricepe nimic, adept al unor stiluri vestimentare dintre cele mai bizare). Dar, revenind la mine. Îmi iau pasta şi periuţa de dinţi şi pornesc cu ochii împăienjeniţi pe coridor spre "toaletă". Drumul, suficient de lung pentru a-mi atrage cele mai dubioase priviri din partea studentelor din anul 1 cărora mămica şi tăticu' nu le-a zis că la cămin mai vezi şi din ăştia. Bine, să nu vă zic reacţia când i-au văzut pe băieţi ieşind de la duş înfăşuraţi doar în prosopul de baie. Aveau o faţă de un OMG extrem, reacţie care, în mod curios, s-a menţinut şi când mi-au văzut colegele ieşind de la duş în aceeaşi vestimentaţie. Pesemne, la duş trebuie să am agăţat de robinetul de apă caldă costumul Armani.

După ce mi-am luat rămas bun de la băieţi, am plecat spre Corpul D, fieful licenţei noastre. Primul contact a fost unul halucinant. Delia, cu fusta ei conică şi cămaşa cu volănaşe îmi mai alinase puţin din emoţiile a ceea ce urma. Toată lumea umbla de colo colo într-o stare continuă de agitaţie creată de incertitudinea a ceea ce se află dincolo de uşa pe care scria simplu: D308. O fi de bine? O fi de rău? Ne taie? Ne picură cu ceară? Ce-o să se întâmple? Şi iese Carmen, cea care a avut onoarea să deschidă balul. "A fost bine", spune cu zâmbetul ei tipic, moment în care văd că pe ceilalţi îi şi mai tare răul. Când toată lumea se aştepta ca un luptător viking să iasă cu capul don'şoarei Carmen într-o sabie, ea iese pe picioarele ei şi ne mai şi spune că a fo' bine. "Bă eş' nebun ?!? Nu cred aşa ceva !" pare să fie noul gând universal care învăluie grupul.

Rând pe rând, însă, lumea iese şi spune că "a fost bine!". Se iese şi cu câteva lacrimi, însă, în principal, acest "a fost bine!" a fost pentru studenţii ieşiţi din D308 ceea ce pentru un nou-născut e cuvântul "mama".

Între timp, iau loc într-o sală alăturată unde se află mai mulţi colegi de-ai mei. Luminoasă şi curată, aceasta te îmbie la gânduri mai puţin morbide. Între timp soseşte şi Alin. Aranjat la patru ace, îşi continuă în această sală procesul de cristalizare a gândurilor început de cu noapte. Avem timp să mai şi glumim şi să se încurajăm unii pe alţii că dracu' n-o fi chiar atât de negru, că n-au nici un interes să ne pice şi bălării din astea. Unii vin, pregătiţi să dea ochii cu "diabolica comisie", alţii părăsesc Corpul D ca oameni liberi.

Şi-mi vine, într-un final, şi mie rândul. Al 23-lea. Şi mă gândeam că 23 a purtat Michael Jordan la Chicago Bulls sau că 2+3 = 5, adică numărul lui Nae Pescaru la Steagu' Roşu. A naibii situaţie, cum mă gândeam la orice altceva numai la ce urma nu. Pentru moment, am avut o stingere totală în gândire, nu mai ştiam care era fraza de început, nu mai ştiam care-i treaba şi ce caut acolo. Intru în sală şi salut: "Bună ziua, sărut-mâinile!". Salutul meu rămâne fără ecou, în vreme ce profesoara de la Braşov aflată în comisie discută cu secretara comisiei, iar ceilalţi trei membri ai comisiei, toţi profesori ieşeni, deservesc din fursecurile împărţite cu voioşie de un coleg de-al lor. "Luaţi loc", mi se spune în cele din urmă. "Bă, eş' nebun ?!?", îmi zic în gând, "... asta-i tot?". Mă aşez, îmi pun geanta cu aparatul foto pe masă şi adopt o poziţie neobişnuit de relaxată. "Domnul Dobrică Răzvan şi Ionuţ... Arta Umorului în Publicitate şi Advertising", sună invitaţia la dans a şefului comisiei. De ce "publicitate" şi nu "publicity" mă ia din primă şi acelaşi "bă, eş' nebun ?!?" îmi fulgeră prin minte. "Pentru că românii trebuie să înveţe odată şi-odată că între publicitate şi reclame, sau advertising, cum preferaţi, există o mare diferenţă. Şi să înveţe diferenţa pornind de la termenul în română, că englezisme avem destule." Obişnuit cu măcar o "dare" din cap în semn de aprobare sau o privire vexată în semn de dezacord, primesc fix p--a. După revenirea pe turnantă şi începerea discursului aşa cum era el plănuit (mdea, reuşisem să-l ţin minte până dimineaţă, e ceva!) se iscă o nouă controversă. "Există diferenţe între folosirea umorului în publicitate şi folosirea umorului în advertising?", vine întrebarea. "Nu, nu există.", vine răspunsul. Un zâmbet mare şi o aplecare pe spate din spatele unui membru al comisiei urmate de "... ooo, ba cum să nu existe? Şi încă diferenţe foarte mari!". Sincer, n-am stat nici măcar vreo milisecundă să mă gândesc dacă o avea vreun sâmbure de adevăr decretul majestăţii sale din comisie, ci am răspuns cu un rânjet cel puţin la fel de malefic: "Mmmm, îmi pare rău, dar eu nu sunt de acord cu dumneavoastră. Nu e nici o diferenţă. Diferenţă există între noţiunea de publicitate şi cea de advertising, umorul se aplică la fel şi are aceleaşi două principii de bază: să facă publicul să râdă şi să facă produsul memorabil pentru public. Atât." C'est la vie, mon cher, că am crezut că se prăbuşeşte cerul pe mine. De la o altă contradicţie la bacul oral de română unde abia am luat nota de trecere îmi propusesem să nu mai fac nebunia asta vreodată. Atunci, însă, mă convinsesem şi eu că argumentele mele erau greşite, după ce directoare de la Şaguna efectiv mă demolase, acum mă gândeam ce naiba mă fac dacă iar am dat-o-n bară. Curios lucru, însă, imediat după acest flashback deloc plăcut, aveam încrederea că n-am pecit-o.

Va urma...

6 comentarii:

  1. bah razvi esti mai ceva ca eminescu ;))! abia ast sa citesc continuarea :P bafta!

    RăspundețiȘtergere
  2. bree....e corpul D...pentru ca d-aia era sala D308...cifrele lu' peste prajit..;))

    RăspundețiȘtergere
  3. trebuie sa fac si eu o parte din perspectiva feminista, atat de criticata de monstruoasa comisie..;))

    RăspundețiȘtergere
  4. Da bre, ai dreptate, e Corpul D, mă gândeam probabil la Bere când am scris Corpul B. Oricum, să le fie de bine. Cât despre perspectiva feministă, o aștept cu nerăbdare.

    Diseară, probabil, vine și partea a doua.

    RăspundețiȘtergere
  5. Frumos.... Printre putinele articole care le-am citit cap-coada!

    RăspundețiȘtergere
  6. Articole d-ale mele sau în general? :))

    Mulțam, meștere !

    RăspundețiȘtergere