Povestea aventurii ieșene | A doua parte

Sincer, n-am plănuit să dureze atât de mult apariţia părţii a doua din "Povestea aventurii ieşene". Ştiu că aţi aştepta-o cu sufleţelu' la gură dar... ata ete. Dacă n-aţi citit prima parte, vedeţi că-i cu o postarea în urmă.


Rămăsesem la speranţele mele de a n-o fi dat în bară definitiv cu îndrăzneala de a contrazice pe unul din membri comisiei de la licenţă. Plin de aceste speranţe am reuşit să ies "viu" din D308 iar acum alte speranţe se cuibăreau în mintea mea: să rămân "viu" şi după aflarea rezultatelor. A naibii fatalitate şi asta!

La scurt timp după "experienţă" s-a luat o pauză de masă de circa o oră şi jumătate. Am fost cu Alin la cantina de lângă cămin iar acolo i-am întâlnit pe Enache şi Nae, frezaţi şi aranjaţi la patru ace, făcând ravagii sentimentale printre studentele din primul an. După savurarea unei mese copioase (dar nu la fel ca la cantina braşoveană, respectele mele doamnelor de sub Tâmpa), am decis să merg şi eu cu băieţii înapoi în Corpul D pentru susţinere morală. Însă, oricât de motivatoare ar fi fost pentru ei prezenţa mea în trei-sferturi, un recipient de sticlă cu foarte multe grade deservit în parcul din imediata apropiere a căminelor a picat la ţanc pentru a le mai readuce culoare în obraji celor care-şi aşteptau rândul la judecată. De remarcat a fost abilitatea lui Alin de-a gâdila recipientul cu vârful nasului, suficient cât pentru a-i adulmeca parfumul tare, urmarea fiind un gât decisiv de "che sera, sera".

Şi pe principiul "che sera, sera" m-am revăzut alături de băieţii mei şi fetele mele în Corpul D.

Finalul primei zile
Reveniţi în faţa uşii D308 ne interesam de ultimele amănunte. Gen, care cu care s-a combinat sau despărţit, uite ce mişto e tipa aia, uite ce sâni are ailalaltă. Aaa, apropo de această ultimă remarcă, trebuie să vă mărturisesc o chestie. Împreună cu băieţii am decis să efectuăm un studiu tehnic cu privire la capacităţile tehnice ale aparatului meu foto. După ce ne-am lămurit de mult că imaginile sunt de-o calitate foarte faină (aveam la activ vreo 200 şi ceva de pozici de când ajunsesem la Iaşi), urma să ne lămurim dacă zoom-ul optic şi stabilizatorul de imagine se ridică la aceleaşi standarde. Iar coridorul Corpului D, semi-luminat din cauza norilor de ploaie care se adunau pe cerul Moldovei, urma să facă acest test poate chiar mai greu decât licenţa în sine. Cum ziceam, după observarea pe radar a unei perechi imense de sâni (într-un maieu mult prea mic) în capătul coridorului am trecut la acţiune: fixarea subiectului, (care se afla în mişcare, atenţie!), zoom până pe ţintă, lock and loaded şi... voila, un profil "muntos" de excepţie! Da, repet că nu sunt mândru de ce am făcut, însă asta-i ştiinţa. Cineva mai tre' să facă şi din astea.

Îîîîîn fiiiineee. După această scurtă evadare din cotitidanul situaţiei studenţeşti, am revenit la ale noastre. Mai exact, încercuirea şi sufocarea cu întrebări a celui care tocmai ieşea din sală, de parcă cei din comisie nu şi-ar fi făcut aşa cum trebuie treaba de torţionari intelectuali.

După ce s-au tras şi ultimele cartuşe pentru prima zi, ne-am retras iarăşi la cantină, pentru a servi ce se mai putea servi la ora şapte seara (un cârnat şi o prăjitură), iar apoi am strâns, din nou, rândurile pentru o noua seară în oraş.

Prima seară de oameni liberi
Dom'le, intrasem şi ieşisem din D308 şi vă spun sincer că nu ne mai interesa nimic din ceea ce, pentru o parte din noi, fusese licenţa. Notele? C'est ne pas important! Să fie distracţie şi distracţie a fost. Că doar d'acu' suntem oameni liberi!


Primul popas a fost la o pizzerie mai sus de Universitate, Family parcă îi spune, unde am reuşit cu succes să ocupăm "o masă" de circa 20 de metri. Că deh, vorba aia, "Famelie mare...". De asemenea, doresc să-mi exprim regretul faţă de felu' în care nota de plată ne-a fost servită întreagă, asta după ce am convins un grup de vreo 5-6 tinere studente să intre înăuntru că mai e loc în spate. Deh, ce să-i faci, se pare că mini-popota noastră acţiona ca un fel "sperietoare" pentru trecătorii doritori să bage ceva la ghiozdan.

Cică acolo am intrat ca să mâncăm. Acuma urma să găsim un loc unde să bem. Ciudată logică ţinând cont că acolo o Silvia brunetă era 5 lei. Dar, mă gândesc, poate că locu' era prea select pentru a ne da în spectacol cu aptitudinile noastre de mânuire a sticlei şi paharului. "Din dial" ne-am cărat mai "la vali" de Universitatea într-un... pub. Nu ştiu, nu cunosc numele, doar un semn mare şi luminat cu "Pub" trona undeva pe acoperiş. Dosit undeva între nişte copaci (bănuiesc că erau tei, ce naiba altceva să fie?), era semn că acolo e de noi. "Săru' mâna, am dori şi noi nişte din aia, o din asta, da' din aceasta aveţi? Atunci două. De fiecare. Mai vrem o aşa, o tralalala..." şi tânăra chelneriţa, probabil în prima ei săptămână de lucru acolo, ne privea cu un zâmbet împietrit. Nu ştiu de ce.

Iar aici luminile vieţii normale s-au stins şi totul devenise de-un roz sublim. Sau înlocuiţi roz cu culoarea voastră preferată. A mea e galben. Aşadar, totu' devenise de-un galben sublim iar cordeluţa roz a Iuliei P. arăta chiar foarte mişto în pletele mele nocturne.


La fântână şi dincolo
După lichidarea fondului studenţesc de investiţii, am pornit spre cămine, fiind convinşi că acolo vom mai da peste colegi la fel de euforici ca noi. ÎNSĂ! Înainte de a da peste colegii euforici, am dat peste fântâna arteziană de lângă Universitatea. După ce-am contemplat-o preţ de câteva secunde împreun cu Enache şi Alin (Nicuşor plecase înspre cămine, braţ la braţ cu o distinsă colegă), vocea Ioanei N. care spunea "săriţi în ea", a funcţionat ca un fel de catalizator. Practic, ceea ce noi gândeam în timp ce priveam spre acea fântână, Ioana spusese cu voce tare, aşa că n-a mai fost nevoie decât să ne descălţăm şi să sărim înăuntru. Aceeaşi Ioana N. a continuat să fie catalizatorul episodului "fântâna". După ce-am purtat-o pe braţe deasupra imensităţii oceanice de sub noi (iar Enache pe Theo pe umeri), don'şoara N. s-a transformat într-un Gavrilo Princip modern, declanşând cea mai devastatoarea bătaie cu apă dintr-o fântână arteziană din istoria studenţimii. Totuşi, deşi merita să-i dau liber în valurile tot mai agite, gentleman-ul din mine a reuşit cu un efort supraomenesc s-o aşeze pe margine, la siguranţă de bombardamentele nautice. Apoi, bătălia în trei a continuat până în momentul în care am reuşit să stabilim un armistiţiu dat fiind faptul prea se lipiseră hainele de noi şi ne limitau mobilitatea în luptă.


Ieşiţi la liman am considerat că e cazu' să revenim la obiectivul iniţial: să ajungem la cămin şi să continuăm acolo petrecerea. Cu ocazia parcurgerii acestui drum de la fântână la cămin desculţi am putut constata câteva constatări: 1. asfaltul trotuarelor este prea aspru. Pentru cel încălţat, diferenţa între asfaltul de pe străzi şi cel de pe troturar este insesizabilă. Pentru noi, însă, a fost o un chin şi ne-a dat o dilemă; 2. "Mai e mult până la plajă?", suna dilema noastră adresată unor trecători dintre cei mai diverşi. Din păcate, nici unul nu a fost în măsură să ne ofere un răspuns edificator. Numai unu' a îndrăznit să se hazardeze cu un răspuns. Ba chiar ni l-a servit cu zâmbetu' pe buze în timp ce făceam cumpărături la, probabil, unicul Non-Stop deschis cu adevărat non-stop din întregul Iaşi. Iar răspunsul dânsului a sunat ceva de genu': "Hahaha, da!". Şi noi ne gândeam la fel.

Nebunie mare în faţa C6-ului. Auzeam în surdină blestemele şi injuriile care mai de care mai ingenioase sau simple şi directe venite din partea "localnicilor" care fie aveau mărire la ceva fie, pur şi simplu, voiau să doarmă. După ce ne-am schimbat de hainele îmbibate cu apă şi ne-am spălat tălpile de ce-am cules de pe asprele trotuare ieşene, am ieşit şi noi la şuetă. Ok, gata. Aici s-a rupt filmu' cu totu'. Ţin minte doar plimbarea cu Dumi şi Diana G. prin parcul din "Titu Maiorescu" şi discuţiile noastre cu iz filosofic şi profund. A urmat patul din cămin şi plata taxei de cămin în zori.

Ziua Z
La ora la care noi ne trezeam, comisia de licenţă aproape că-i triase pe toţi colegii noştri. Au fost mai puţini în seria de a doua zi şi de asta până-n prânz au cam terminat cu toţii.


Ca de obicei, ne-am început dimineaţa la cantină. Numai că, spre surprinderea mea cel puţin, n-am ştiut că acel cârnat din seara precedentă avea să fie ultima mea masă servită în cantina Universităţii. După ce Nicuşor a avut o dispută cu bucătăreasa privind locul unde se plăteşte ciorba, aceasta a expediat toţi braşovenii care stăteau la coadă pe motiv că acolo se servesc doar studenţii ieşeni. "Bă eş' nebun?!?", îmi zic în minte în timp ce privesc poziţia de neclintit a bucătăresei şi figura deznădăjduită a lui Nicuşor care ţinea ciorba de burtă în mână. Iar eu, eu priveam cu jind la grătarul şi cartofii ţărăneşti de care eram atât de aproape. No, ce e de făcut? Cum nu puteam să "luăm de băut, luăm de băut, luăm de băut" pentru că ne era foame, am coborât la parterul cantinei unde, cică, se servesc outsiderii. A fo' bine şi ne-am pus burta la cale. Pentru Delia M., prăjiturica de la final fost prea de tot aceasta adoptând poziţia "culcat pe spate" pe scaunul de la masă. Dar, mon Dieu, ce apetit are această fată, ceva de necrezut.

În scurt timp am aflat că rezultatele licenţei se vor afişa în circa două-trei ore. Cum ceasu' era deja vreo unu, am zis să n-o frecăm aiurea două-trei ore până se dau scorurile şi să mergem să vizităm Iaşiu'. Că doar nu era să ţinem minte oraşul celor şapte coline numai după stresul intelectual la care fusesem supuşi.

Şi mergem şi mergem, însă grija majorităţii era nota de licenţă. Dintr-o dată, sentimenul de oameni liberi începea să piară din nou odată cu exprimarea şi perpetuarea acestei griji de "s-au afişat notele sau nu?". Naiba, am plecat de 10 minute de la cămin, o fi timpu' relativ da' nu părăsim incinta. Coborând "la vali" am ajuns în Parcul Voievozilor sau ceva de genu'. În fine, un loc mişto cu băncuţe şi copăcei înconjurat de figuri reprezentative din Evul Mediu românesc. Deşi, personal, nu ştiu cât de "middle ages" e Mihai Viteazu' dar asta e o discuţie pentru un articol viitor.

De la Voievozi am mers pe o pietonală, un fel de echivalent al "Republicii" de la noi, unde se aflau expuse diverse obiecte vechi, aparate foto, insigne, decoraţii, picturi etc, anticariate şi un magazin foarte şmecher de "vechituri". Când am intrat în magazinu' ăsta, nişte oameni mai în etate serveau o cafea sau un ceai la o masă iar un pui de mâţă îşi ivea botu' de sub o vitrină, astfel încât n-am ştiut dacă am intrat într-adevăr într-un magazin sau în casa cuiva. Foarte faină atmosfera! Apoi, am pus ochii pe o decoraţie din Primul Război Mondial. Nefiind însă expert în decoraţii militare, nu ştiu cum se numea, ştiut doar că medalionul avea portretul Regelui Ferdinand pe o parte, două săbii încrucişate pe cealaltă şi era "legat" de un tricolor. Mai văzusem aceeaşi decoraţie pe taraba cuiva din stradă şi costa 50 de lei. Chiar voiam s-o cumpăr însă mi-am zis să mai aştept că poate mai văd ceva. No, iată că în magazinu' ăsta am văzut din nou acea decoraţie şi eram aproape determinat s-o cumpăr. Întreb cât costă şi o rog pe o domnişoară de acolo să scoată artefactul respectiv din vitrină. Din cauza euforiei, probabil, n-am procesat preţul pe care ea mi l-a zis până la capăt. Aşa că cei 390 de lei au ajuns în mintea doar 39 de lei. "Bă eş' nebun?!?", îmi zic, "dacă-i doar 39 o cumpăr!". Iau decoraţia în mâini, simt bronzul medalionului, mângâi pânza groasă a tricolorului, apoi întorc pe verso şi văd: 390 de lei. Expresia "Sfinte Iisuse!" (rostită în gând), nu devenise nicicând mai practică. Nu voiam să mă fac de rahat aşa că întreb cu un aer de connaisseur: "Şiiii... spuneţi că e veritabilă?", întreb de parcă am un doctorat în istoria artei şi altul în muzeologie. "Da, bineînţeles!", mi se răspunde fără ezitare. "Da, bine...", spun descumpănit, întind decoraţia şi plec. Da, m-am făcut de rahat. DAR! Nu m-aş fi făcut de rahat dacă decoraţia aceea n-ar fi costat 390 de lei. Pentru numele lui Dumnezeu, la ce rost un aşa magazin mişto, dacă preţurile... "este" din astea? Hai să ne culturalizăm, hai să perpetuăm istoria şi parfumul a ce a fost odată, dar hai s-o facem la preţuri decente. Că, vorba aia, mai "e" şi studenţi care nu "vrea" doar etnobotanice.

Încă sub şocul financiar, trec pe lângă Muzeul Unirii şi-l admir doar de afară, gândindu-mă să-mi găsesc repede colegii întrucât rămăsesem cam în urmă. Şi-i găsesc în Piaţa Unirii. După o scurtă interacţiune cu porumbeii moldoveni, ne continuăm drumul spre Palatul Culturii via Biserica Sfânta Parascheva. După admirarea impunătoarelor turle aflate în renovare (cam cum erau, de fapt, mai toate obiectivele turistice din Iaşi la ora vizitei noastre), intrăm în înăuntru şi urmăm ritualul de cuviinţă.

La ieşirea în curtea bisericii, sub un copac, mai mulţi colegi de-ai mei erau adunaţi în juru' unei colege care vorbea la telefon. E Ale B. care primise un telefon de la o colegă aflată la facultate. Se afişaseră notele! Cât de meschin poate fi destinul încât să-ţi ofere notele de la licenţă în curtea Bisericii Sfânta Parascheva din Iaşi? Vestea că există şi colegi care au picat (!) licenţa se răsfrânge ca o undă de şoc printre noi toţi iar Alexandrei îi revenea acum, ingrata sarcină, de a spune, odată cu notele, şi numele celor cărora capetele le-au fost retezate de călăii din comisie. În numai 30 de secunde, crunta dezamăgire şi euforia maximă şi-au găsit loc sub acelaşi copac iar telefoanele au început să blocheze reţelele fie pentru a da vestea cea mare, fie pentru a anunţa tragedia.

Prin Iaşi
Încercăm să ne revenim din şoc, existând o foarte mare coeziune de spirit cu colegii mai puţin norocoşi. Însă replierea emoţională e mai grea decât replierea argentinienilor după contraatacul din '94. După ce tensiunea acumulată în acele câteva minute de descoperiri şi telefonări s-a mai disipat puţin, ieşim din curtea bisericii şi ne gândim ce să facem în continuare. O parte se înapoiază spre cămin, aşteptând sosirea unui profesor de la Braşov, în speranţa că poate, totuşi, va exista o rezolvare a situaţiunii. Ceilalţi, ne continuăm drumul spre Palatul Culturii, aflat puţin mai jos de Sfânta Parascheva.

Atmosfera de voie bună coborâse cu câteva grade bune pe scara Richter, însă cutremurul a ceea ce aveam să descoperim la Palatul Culturii pe mine, cel puţin, m-a dezmembrat estetic. Aflat şi el într-un proces renovare, Palatul Culturii urmează să beneficieze de un acoperiş nou. Nu ştiu cât de avariat era vechiul acoperiş şi nu  cunosc părerile ieşenilor vis a vis de ce se întâmplă acolo, dar, ca un privitor din exterior, nu pot spune decât atât: uat dă fac? Suferiţi de vreun cancer al bunului gust? Privind partea stângă a acoperişului Palatului Culturii, simţeai că într-adevăr priveşti o clădire respectabilă. Privind partea dreaptă a acoperişului Palatului Culturii, simţeai că priveşti... un ghiolban care s-a ajuns prin ţări străine şi a ieşit la promenadă cu cele mai lucioase haine din dotare. La naiba, măcar cei care au picat licenţa mai au o şansă în februarie sau în vara viitoare, pe când clădirea asta e compromisă pe vecie!

După ce ne-am pozat mai mult cu statuia lui Ştefan şi cu tunurile din faţa Palatului (pozele cu Palatul sunt făcute în aşa fel încât acoperişul "renovat" să nu se vadă prea tare), am zis să trecem şi pe la celebra Grădina Botanică. Aşteptând ditamai puhoiu' autobuzu' în staţia din faţa Palatului, acesta soseşte într-un final şi, mai greu sau mai puţin greu, reuşim cumva să intrăm cu toţii. Evident, ca nişte turişti de calitate ce suntem, ne-am luat bilete. Dacă or să apară pe aici unii cu comentarii gen "Răzvan, de fapt, n-a vrut să-şi ia bilet!", să nu-i credeţi. Simple intoxicaţii, prea bine fiind ştiut faptul că am făcut jumi-juma un "belet" cu monsieur Lalău.


După ce-am pierdut şirul numărului de staţii, am ajuns cu bine la destinaţia noastră. Acolo, ne-am plimbat prin parcul din faţa Grădinii Botanice şi am căscat ochii pe la ce se comercializa pe tarabele frumos amenajate din incinta parcului și aflăm că biletul la Grădină vine cu reducere pentru grupurile mari aşa c-ar fi bine să ne întâlnim cu toţii în faţa porţii de acces. Super ofertă, ce dracu' !?!

Cu un mini-tricolor cumpărat cu trei lei aşezat frumos pe geantă, cu camera la gât şi Stejarul în mână (că deh, dacă-i Grădină Botanică, am zis să mă asortez), m-am minunat de aleea cu care începe traseul prin Grădină. Aici am văzut pentru prima oară în viaţa mea cactuşi. Mai văzusem şi la o vecină de-a mea cactuşi în ghiveci, dar aşa, cactuşi care zici că dansează nu mai văzusem vreodată. Deci a fost mişto!

Despre plimbare în sine n-ar fi multe lucruri de menţionat. Că deh, vorba aia, am ieşit să ne plimbăm nu să salvăm omenirea de la vreo catastrofă iminentă. Şi, chiar şi în caz de vreo catastrofă, oricum ar fi rezolvat-o americanii. Ca-n filme.

Pe lac a fost iarăşi foarte frumos, prinzând bine o detaşare de traficul ieşean mai mult decât "sugrumat" şi de cuvântul cu "L". Licență, nu Lalău. Bine, că imediat după susţinerea licenţei o colegă de-a noastră şi-a găsit "detaşarea" într-o "frizură" de vreo 50 de lei e un aspect interesant. Oricum, îi stătea foarte bine.

Revenind pe lac. Cum ziceam, a fost foarte frumos, mai ales că am tras un "photo-shooting" de toată frumuseţea printre raţele sălbatice care se bălăceau fără nici un stres în apele calme ale lacului. Era cer senin, termometrul arăta vreo 30 de grade, relax la maxim, mon cher.

În Copou şi la Tei...
Dom'le, mai văzusem acest Copou şi Tei al lui Eminescu prin anul I de facultate, cu ocazia unui Poli. Iaşi - FC Braşov. Era mijloc de octombrie, 18 parcă, şi împreună cu Mache şi Micu' Tupac ne plimbam agale fiecare încercând să-şi revină din diverse stări de agregare. Atunci am trecut destul de nepăsător pe lângă Teiu' lui Eminescu, neexistând o Delia în existenţa mea ci doar Steagu'.

Acum însă, o vară frumoasă şi un moment unic cu Delia şi Teiu. Şi... şi n-are vreun rost să scriu detalii. E unul din acele momente care se păstrează pentru sine.

A fost frumos în parc.

The show must go on
 Înfometaţi după o zi plină de plimbări, cu greu am reuşit să obţinem de la localnici informaţii precise despre un loc aflat în apropiere unde se poate mânca. Nu ştiu, probabil accentul nostru (deşi eu mereu am considerat că noi, ăştia de la Braşov cel puţin, nu vorbim cu accent) sau cine ştie ce altceva, îi făcea pe localnici destul de reticenţi în a oferi informaţii. "Dar chiar vă e foame?", ne întreabă cineva. Bă eş' nebun ?!? "Nu, suntem critici de artă şi vrem să vedem pozele cu mâncare din meniurile restaurantelor". Din fericire, reuşim să găsim un loc drăguţ în apropiere.

Reveninţi în faţa la Universitate, am găsit acolo mai mulţi colegi şi profu' respectiv sosit de la Braşov. Nişte chestii foarte rapide constatate cu această ocaziune: 1. notele nu trebuiau date înainte ca şi el să ajungă la Iaşi; 2. există bănuiala că s-a picat "din Braşov" pentru a echilibra balanţa celor picaţi "din Iaşi"; 3. există bănuiala că s-a picat "din Braşov" pentru că s-au făcut eforturi ca studenţii aflaţi la buget să nu mai plătească taxa de licenţă. Taxă în valoare de 650 (!!!) de lei. Spre deosebire de ieşeni, care au plătit, cât? 15 lei, parcă. Căminul şi transportul le-am plătit separat. Practic, am plătit vacanţa de vară a comisiei; 4. să nu fiu ipocrit pentru că nu-mi stă în fire, o colegă a picat pe bune din cauza unui joc al destinului total nefast. Bine, acuma nu ştiu cât a fost joc nefast al destinului şi cât "neluarea tuturor măsurilor de precauţie".

După ce s-a constatat că c'est la vie şi că februarie sau vara viitoare rămân singurele opţiuni pentru cei picaţi, ne-am strâns la o şuetă bahică pe treptele Universităţii. La Lei, cum se spune, dat fiind că treptele sunt flancate de doi lei extrem de impunători. De ce aici? Am mers pe ideea că la vedere e cel mai bine, nici una din patrulele care au trecut în sus şi jos pe bulevard suspectând că am fi altceva decât o adunătură obosită de turişti.

Seara a continuat în Master Pub. Ceea ce nu e tot una cu Master Club. În Club cică stai şi faci pe niznaiu, în Pub dansezi. Şi aşa am şi făcut, am dansat până ce muzica ne-a fost oprită, moment în care fetele au început să cânte şi dansul a mai continuat preţ de câteva minute. Eu, Enache şi Nae eram probabil cei mai invidiaţi masculi din acel stabiliment de distracţie, întrucât masculii locali s-au văzut detronaţi de pe tronurile lor alpha în clipa în care erau înjunghiaţi cu refuzuri din partea fetelor noastre. Iar noi eram înconjuraţi de ele. Apoi am fost rugaţi frumos să ieşim afară că e ora închiderii.

Înapoi acasă
Despre drumul de întoarcere nu sunt foarte multe lucruri de menţionat. Despre unul, în schimb, vreau să vă spun: în lumina apusului de soare, în spatele autocarului, Lalău mi-a dat muzicuţa lui, mi-a făcut-o cadou. Cu promisiunea ca la întâlnirea de 10 ani să vă cânt un cântec la ea. Nu ştiu cum să zic, dar deja ştiu o secvenţă dintr-un cântecel, aşa că pregătiţi-vă pentru o odă de neuitat peste 10 ani.

Cer senin, prieteni!


Răzvan