La Limo era închis. Un copac plantat în beton fortifica intrarea. Pentru că suntem băieţi perseverenţi ce nu se dau bătuţi cu una, cu două, ne-am reorganizat rapid şi am "tras" la Crossroads. Ah, Crossroads, locul chefurilor de vineri noaptea până în zorii zilei după o zi de muncă. De data mi-am cinstit confraţii de peluză acolo.
O atmosferă calmă şi plăcută. Melodia celor de la Cargo, "Nu pot trăi fără tine", ne-a întâmpinat la intrare. Ne-am instalat confortabil la două mese astfel încât să nu deranjăm circulaţia prin bar, am pus eşarfa la loc de cinste ca să se ştie cine suntem, de unde venim (bine, asta nu era prea cert... unul din Noua, câţiva din Tractorul, trei din Parcul Titulescu) şi încotro ne ducem, "Catedrala Silviu Ploeşteanu". Comenzile au curs una după altă. Am râs, ne-am simţit bine, băieţii m-au pupat şi mi-au urat toate cele bune şi am discutat mai multe idei ce sperăm să se concretizeze în ceva extraordinar de frumos. Am vorbit şi despre Turneul "Ibrahim Dossey", delincvneţii convenind să participe cu două echipe. Deh, "famelie mare".
După încălzirea din Crossroads, pe la vreo 19,36, ne-am urnit spre stadion. Am luat un pic din căldura localului cu noi. Era nevoie ţinând cont de temperatura sub zero ce ne penetra până la oase. Asta însă nu ne-a oprit să mărşăluim spre stadion cu cântec. Liniştea serii era spartă. Startul meciului fusese dat odată cu primele versuri iar oamenii se aciuiau pe la ferestre să vadă care-i baiu'. Nici un bai, oameni dragi, doar nişte băieţi cu sânge fierbinte pe o vreme ce-ţi îngheaţă inima. Nu era şi cazul nostru.
Ieşim dintre blocuri, traversăm strada şi de la poarta autogării se vedeau luminile "catedralei". În autogară nu mai era forfota aceea de la meciurile de sâmbătă jucate la şase. Bannerele gorjenilor veniţi după băieţii lor erau singurele însemne ce ţineau de urât gardului de sus.
Intrarea pe stadion a fost asemenea unei revelaţii. Este un meci care cel puţin pentru om de pe stadion (adică eu) înseamnă un nou drum în viaţă. Am împlinit 20 de ani. Nu e mult. Aproape 10 din aceşti 20 de ani i-am petrecut pe stadion. Mai întâi dus de mână de către taică-miu şi apoi singur când am fost în stare să învăţ drumul de dus şi de întors pe de rost. Aşadar 20 de ani şi Steagul joacă pentru mine. Să fie mâna destinului sau o simplă coincidenţă? Poate coincidenţa e chiar destinul. Cine ştie... Cu toatea astea Steagul joacă pentru mine. Nu ştie el că joacă, ştiu eu şi cei câţiva prieteni cu care am râs şi băut împreună în Crossroads. Asta e suficient.
Tabela afişa -2 grade. Simţeam însă o căldură în adâncul sufletului. Priveam tribunele destul de golaşe şi îmi zic că acum se văd adevăraţii "stegari", cei dispuşi să înfrunte gerul într-o luni seară pentru a vedea Steagul jucând. Atmosfera mi se părea una intimă. Tribuna a doua sărea şi cânta la unison. Tribuna I se întorcea spre Răzvan Lucescu pentru a-i aplauda revenirea ca şi spectator pe "Silviu Ploeşteanu". Noi, cei din peluză, făceam ceea ce ştiam noi mai bine. Cântam, fluturam steaguri şi băteam din palme. În teren, ai noştri s-au cam chinuit cu gorjenii până au reuşit să le desfacă apărarea ermetică. S-a întâmplat abia spre finalul primei reprize. Rui Durate centrează de pe dreapta, Sburlică o deviază cu pletele pe spate şi Măldărăşanu apare ca din pământ pentru a-şi înfige fruntea în minge. Mingea mângâie plasa porţii dinspre Fartec (ah, poarta "Beşiktaş") şi intrăm cu 1-0 la pauză. În a două repriză, învingătorul lui Adams şi Seaman, Moldo-but, îl schimbă inspirat pe Piţurcă cu Ilyeş. În mintul 66, Ilyeş avansează perpendicular pe poartă, zăreşte un defileu creat de fundaşii gorjeni momiţi de Zaharia şi lansează o "rachetă sol-aer". Punct ochit, punct lovit! Este 2-0 pentru Steagul şi Ilyeş pare a se fi specializat în goluri de senzaţie contra Pandurilor. Când tribunele încă îl omagiau pe Ilyeş ca marcator Pandurii primesc un penalty. Ghinionul fotbaliştilot din oraşul lui Brâncuşi a fost că eu am împlinit 20 de ani şi nu 21, motiv pentru care şutul jucătorului gorjean a fost excelent parat de excelentul Coman. S-a terminat 2-0 şi am avut la un moment dat impresia că şi luna, ce a vegheat deasupra noastră 90 de minute, zâmbea.
Frigul dispăruse pentru câteva clipe când mi-am văzut eroii de aproape veniţi să ne salute. Ilyeş în fruntea lor. Asta e legea nescrisă a turului de stadion de la finalul meciurilor.
După ce am ieşit şi mi-am luat rămas bun de la băieţi aveam şi eu de respectat o lege nescrisă. Şi anume să merg pe jos de la stadion în Livadă. Asta am făcut la primul meci la care am fost şi asta fac mereu. Situaţiile în care am nu am parcurs acest drum aproape sacru pentru mine le pot numără pe degetele de la o singură mână.
Aşadar, gluga strânsă pe cap, eşarfa aranjată frumos, mâinile în buzunar, privirea sus şi spre Livadă.
Bravo băieţi! Mi-aţi făcut cel mai frumos cadou. Vă mulţumesc!
O atmosferă calmă şi plăcută. Melodia celor de la Cargo, "Nu pot trăi fără tine", ne-a întâmpinat la intrare. Ne-am instalat confortabil la două mese astfel încât să nu deranjăm circulaţia prin bar, am pus eşarfa la loc de cinste ca să se ştie cine suntem, de unde venim (bine, asta nu era prea cert... unul din Noua, câţiva din Tractorul, trei din Parcul Titulescu) şi încotro ne ducem, "Catedrala Silviu Ploeşteanu". Comenzile au curs una după altă. Am râs, ne-am simţit bine, băieţii m-au pupat şi mi-au urat toate cele bune şi am discutat mai multe idei ce sperăm să se concretizeze în ceva extraordinar de frumos. Am vorbit şi despre Turneul "Ibrahim Dossey", delincvneţii convenind să participe cu două echipe. Deh, "famelie mare".
După încălzirea din Crossroads, pe la vreo 19,36, ne-am urnit spre stadion. Am luat un pic din căldura localului cu noi. Era nevoie ţinând cont de temperatura sub zero ce ne penetra până la oase. Asta însă nu ne-a oprit să mărşăluim spre stadion cu cântec. Liniştea serii era spartă. Startul meciului fusese dat odată cu primele versuri iar oamenii se aciuiau pe la ferestre să vadă care-i baiu'. Nici un bai, oameni dragi, doar nişte băieţi cu sânge fierbinte pe o vreme ce-ţi îngheaţă inima. Nu era şi cazul nostru.
Ieşim dintre blocuri, traversăm strada şi de la poarta autogării se vedeau luminile "catedralei". În autogară nu mai era forfota aceea de la meciurile de sâmbătă jucate la şase. Bannerele gorjenilor veniţi după băieţii lor erau singurele însemne ce ţineau de urât gardului de sus.
Intrarea pe stadion a fost asemenea unei revelaţii. Este un meci care cel puţin pentru om de pe stadion (adică eu) înseamnă un nou drum în viaţă. Am împlinit 20 de ani. Nu e mult. Aproape 10 din aceşti 20 de ani i-am petrecut pe stadion. Mai întâi dus de mână de către taică-miu şi apoi singur când am fost în stare să învăţ drumul de dus şi de întors pe de rost. Aşadar 20 de ani şi Steagul joacă pentru mine. Să fie mâna destinului sau o simplă coincidenţă? Poate coincidenţa e chiar destinul. Cine ştie... Cu toatea astea Steagul joacă pentru mine. Nu ştie el că joacă, ştiu eu şi cei câţiva prieteni cu care am râs şi băut împreună în Crossroads. Asta e suficient.
Tabela afişa -2 grade. Simţeam însă o căldură în adâncul sufletului. Priveam tribunele destul de golaşe şi îmi zic că acum se văd adevăraţii "stegari", cei dispuşi să înfrunte gerul într-o luni seară pentru a vedea Steagul jucând. Atmosfera mi se părea una intimă. Tribuna a doua sărea şi cânta la unison. Tribuna I se întorcea spre Răzvan Lucescu pentru a-i aplauda revenirea ca şi spectator pe "Silviu Ploeşteanu". Noi, cei din peluză, făceam ceea ce ştiam noi mai bine. Cântam, fluturam steaguri şi băteam din palme. În teren, ai noştri s-au cam chinuit cu gorjenii până au reuşit să le desfacă apărarea ermetică. S-a întâmplat abia spre finalul primei reprize. Rui Durate centrează de pe dreapta, Sburlică o deviază cu pletele pe spate şi Măldărăşanu apare ca din pământ pentru a-şi înfige fruntea în minge. Mingea mângâie plasa porţii dinspre Fartec (ah, poarta "Beşiktaş") şi intrăm cu 1-0 la pauză. În a două repriză, învingătorul lui Adams şi Seaman, Moldo-but, îl schimbă inspirat pe Piţurcă cu Ilyeş. În mintul 66, Ilyeş avansează perpendicular pe poartă, zăreşte un defileu creat de fundaşii gorjeni momiţi de Zaharia şi lansează o "rachetă sol-aer". Punct ochit, punct lovit! Este 2-0 pentru Steagul şi Ilyeş pare a se fi specializat în goluri de senzaţie contra Pandurilor. Când tribunele încă îl omagiau pe Ilyeş ca marcator Pandurii primesc un penalty. Ghinionul fotbaliştilot din oraşul lui Brâncuşi a fost că eu am împlinit 20 de ani şi nu 21, motiv pentru care şutul jucătorului gorjean a fost excelent parat de excelentul Coman. S-a terminat 2-0 şi am avut la un moment dat impresia că şi luna, ce a vegheat deasupra noastră 90 de minute, zâmbea.
Frigul dispăruse pentru câteva clipe când mi-am văzut eroii de aproape veniţi să ne salute. Ilyeş în fruntea lor. Asta e legea nescrisă a turului de stadion de la finalul meciurilor.
După ce am ieşit şi mi-am luat rămas bun de la băieţi aveam şi eu de respectat o lege nescrisă. Şi anume să merg pe jos de la stadion în Livadă. Asta am făcut la primul meci la care am fost şi asta fac mereu. Situaţiile în care am nu am parcurs acest drum aproape sacru pentru mine le pot numără pe degetele de la o singură mână.
Aşadar, gluga strânsă pe cap, eşarfa aranjată frumos, mâinile în buzunar, privirea sus şi spre Livadă.
Bravo băieţi! Mi-aţi făcut cel mai frumos cadou. Vă mulţumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu