luni, 17 august 2009

Un șofer beat mi-a salvat viața

Nu e vreo pledoarie în favoarea șoferilor ce conduc cu sânge în alcool ci doar o relatare proprie și personală a unei experiențe pe care am trăit-o acum mulți, mulți ani.

În fiecare vacanță de vară mergeam la țară, la bunici, în Fălticeni. Astmul, de care sufăr și în prezent, se manifesta mult mai violent când eram mic, dar asta nu mă împiedica să merg în fiecare an la țară. Curios, doar când mergeam la țară, fie că era la Fălticeni sau la Pătârlagele (Buzău), se declanșa astmul. Când reveneam acasă, mă mai chinuia o zi, maxim două, după care îmi trecea și puteam respira din nou normal. Mai târziu am aflat că e un fel de astm ce face echipă bună cu un fel de alergie la diferite schimbări de mediu. Nasol de tot, în fine!

No, buuun. Și eram într-un an la țară cu maică-mea. Cred că s-a întâmplat prin '95. Deși respiram cu destulă greutate în timpul zilei, noaptea, când trebuia să pun capul pe pernă să dorm era cel mai crunt. Îs multe chestii urâte și dureroase pe lumea asta, dar ca tu să te sufoci în timp ce-i vezi pe cei din jurul tău că respiră normal e una dintre cele mai dureroase și înspăimântătoare situații.

În precedentele seri m-am descurcat cumva, dar în acea seară aveam senzația că am atins punctul terminus. M-a luat maică-mea pe brațe și m-a dus afară sperând că aerul îmi va atenua criza. În zadar. Efectele erau nule. Ținându-mă în brațe semi-inconștient a ieșit pe poartă și a plecat în toiul nopții prin sat să găsească pe cineva cu o mașină să ne ducă la spital în Fălticeni. Era miezul-nopții. Țin minte că eram în brațele ei cu fața în sus și priveam cerul înțesat cu stele. Auzeam doar câinii lătrând și pe ea gâfâind. Închideam uneori ochii și după ce-i deschideam aveam senzația că trecuse o zi. După ce am trecut dealul, se întrezăreau luminile crâșmei din sat.

"Hai mămică, o să fie bine. Găsim acolo pe cineva și te ducem." Nu prea mai conștientizam mare lucru. Pe moment am crezut că o să mă ducă la Brașov. Intră maică-mea cu mine în brațe în crâșmă. Toți de acolo erau rupți. Dintre toți unul singur avea mașină. Restul aveau voie să conducă doar tractoare. Șoferul, era criță, dar conștient de faptul ăsta și refuza să ne conducă cu mașina. Îi era teamă. La insistențele maică-mii scoate mașina din curte și urcăm. Era o Lada. Văd cum aprinde farurile. Ghidați de cele două raze gălbui, cum le vedeam eu, am pornit spre Fălticeni. Drum pietruit, cu șanțuri pe de o parte și cealaltă, neluminat. Eram întins pe bancheta din spate, am mai privit odată pe geam cerul plin cu stele ce îmi păreau că dansează și m-am dus.

M-am mai trezit a doua zi într-un pat din spitalul din Fălticeni. Respiram normal.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu