Steagul roşu şi...Braşovul - Continuare

În articolul anterior v-am prezentat cum stă treaba cu steagul de culoare roşie pe care toată lumea-l vede ca fiind simbolul comunismului. Mie întotdeauna mi-a plăcut steagul ăsta pentru ceea ce simbolizează el cu adevărat nu pentru "drumul greşit" pe care a fost silit să fluture în ultimul secol şi jumătate. "Bun, dar ce legătură are steagul roşu cu oraşul Braşov, că e al doilea articol cu titlul ăsta de până acum şi nici n-ai pomenit de Braşov?" Păi, după cum probabil ştiţi, Braşovul meu drag a avut foarte mult de suferit în timpul regimului comunist. Timp de 10 ani s-a numit Oraşul Stalin, ajunul Crăciuniului din 1960 aducând cel mai frumos cadou posibil, oraşul de sub Tâmpa revenind la denumirea de "BRAŞOV". Că tot veni vorba de Tâmpa, pe versantul dinspre oraş al muntelui au fost plantaţi copaci ce formau numele "mult-iubitului" lider de la Moscova, Stalin. A fost un proces în care practic s-a încercat ştergerea identăţii acestui oraş. Tâmpa însă a câştigat bătălia cu Stalin şi, în mod natural, numele acestuia a dispărut. E, acum e acum. În perioada comunistă, echipa de fotbal a oraşului se numea Steagul Roşu. Uzina de autocamioane se numea, aţi ghicit, tot Steagul Roşu. Echipa de fotbal a opus, mai ales în anii '60 şi începutul anilor '70 o rezistenţă puternică echipei regimului comunist, Steaua Bucureşti. Lupta pentru titlul de campioană dintre cele două echipe a fost una acerbă, câştig de cauză a avut echipa din Capitală, care s-a folosit şi de atuuri ce nu ţin de jocul de fotbal pentru a-şi adjudeca titlul. În orice caz, victoria steliştilor era privită ca o victorie a socialismului. Aceasta a fost prima şansă a "Steagului Roşu" de a reveni la originile sale simbolistice. Încercarea eşuase, iar Steagul Roşu a trebuit să aştepte trecerea anilor pentru a se lua din nou la "trântă" cu cei care îl defăimase. Suntem în ziua a cinsprezecea din luna noiembrie a anului de graţie 1987. Muncitorii uzinei "Steagul Roşu" din Braşov, nemulţumiţi de neplata salariilor şi ajunşi la capătul răbdărilor îşi iau inima în dinţi şi steagurile roşii de la poarta uzinei în mâini şi pornesc spre centrul oraşului pentru a protesta împotriva regimului comunist. Nu ştiu dacă vreunul din muncitorii de atunci ştiau că steagul roşu este simbolul sângelui clasei muncitoare exploatate, însă cert e că, înarmaţi cu aceste steaguri şi cu tricolorul au plecat să strige cu voce tare ceea ce dorea întreaga Românie: "Jos comunismul!" Instantaneu mă gândesc acum la Alanis Morisette şi a ei melodie "Isn't it ironic?" Într-adevăr, nu e ironic? Nu e ironic cum steagul roşu, simbolul de peste un secol al extremismului de stânga, a acţionat atunci împotriva entităţii pe care el o simboliza? De fapt, dacă stau bine să ma gândesc, nu e ironic deloc. "Steagul Roşu", denumirea unei echipe de fotbal şi a unei uzine, a sunat deşteptarea. Sau mă rog, a "fluturat-o". S-a revenit la origini atunci, l-a răzvrătire adevărată, sângele clasei muncitoare a dat în clocot. No, sper că v-aţi lămurit de ce, aici sub Tâmpa, pe stadion se strigă în continuare "Hai Steagule!" şi de ce, tot aici sub Tâmpa, steagul roşu, deşi implementat de comunişti, este simbolul revoltei şi al nesupunerii.