Turneul "Ibrahim Dossey" în 10 minute

Am vreo două termene limită pentru nişte proiecte la facultate dar nu am avut linişte până ce nu am gătat clipul despre ediţia a III-a a Turneului "Ibrahim Dossey". Se prea poate ca ceva să nu fie tocmai în regulă cu mecanismul meu de setare a priorităţilor. Mno, c'est la vie!

Odiseea unui suporter

Dus de mâna pe stadion prima data, totul îmi părea uriaş. Şi infinit mai zgomotos decât zarva pe care o făceam cu ceilalţi copii în faţa blocului şi despre care un vecin din schimbul trei spunea că nu are egal. Banalităţi. Tipul nu fusese pe stadion niciodată.

Doamne, în ce frenezie nimerisem atunci! Erau ultimele meciuri pentru salvarea de la retrogradare şi stadionul, vă vine sau nu să credeţi, era plin pentru că braşovenii sperau cu toată fiinţa lor că se poate. Ce frumos a fost! Meciuri de la şase seara şi miros de iarbă în apus de soare. Miros de torţe şi fumigene! Zgomot de confetti şi role care brăzdează văzduhul, simfonie de glasuri răguşite şi sonetă de minge care atinge plasa porţii. Astea sunt lucruri care, cunoscute de mic, rămân cu tine toată viaţa. Pentru că el fac totul să pară o poveste, un basm, ceea ce prinde foarte bine la copii. La oameni mari e mai greu, pentru că ei deja trăiesc romane logice în care nu prea există nonsensuri şi fantezii.

Dar ajungem oameni mari. Copiii de ieri sunt "stâlpii" galeriei de azi. Şi basmul continuă să se scrie. Mai fantezist sau mai realist, pentru că nimeni nu e imun, oricât ar încerca, la relele societăţii, fiecare torţă aprinsă, fiecare rolă aruncată, fiecare cântec cântat şi fiecare gol strigat sunt o altă pagină din cartea noastră de poveşti.

Cartea de poveşti de acum un deceniu în imagini, când braşovenii trecuseră peste emoţiile retrogradării şi acum sperau să iasă în Europa după 27 de ani de aşteptare.

Un ganez la poalele Tâmpei

Vreau să vă spun povestea unui mare om, care s-a făcut iubit de oameni chiar şi la mii de kilometrii depărtare de locul său natal.
Povestea începe acum 9 ani când Ibrahim Dossey venea pentru prima dată în România şi semna cu echipa F.C. Braşov. Începutul a fost anevoios, ca orice început de altfel, şi toţi îl priveau ca fiind doar "pata de culoare" a echipei şi nimic mai mult. În primăvara lui 2001 venise timpul ca acea "pată de culoare" să se întindă, la propriu (!), căci nu vă vine să credeţi de ce era în stare acest portar să facă. Putea să zboare, din bară-n bară, de pe linia porţii la vinclu. Prima dată când l-am văzut apărând a fost în acea primăvară contra celor de la Gaz Metan Mediaş. Am stat la tribuna I cu taică-miu şi eram fascinat de acest portar. În primul rând pentru că era prima dată când vedeam un om de altă culoare şi în al doilea rând priveam cu admiraţie mingile pe care el le degaja foarte înalt. Ibrahim Dossey i-a cucerit pe toţi prin paradele sale şi stegarii au câştigat cu 2-0, iar a doua zi nu se vorbea decât de "africanul, ăla, de la Steagu' din poartă". Meciurile treceau şi Dossey nu contenea să ne uimească cu veritabilele sale "zboruri". Şi vine o zi mohorâtă de aprilie 2001, când, sub Tâmpa, poposesc cei de la F.C.M. Bacău. Cu o victorie în acest meci braşovenii ar fi făcut un pas important spre Cupa U.E.F.A. după o aşteptare de 27 de ani. Dar spectatorii de pe stadionul, pe atunci, Tineretului, privesc înmărmuriţi cum fotbaliştii braşoveni se calcă pe picioare pur şi simplu în careul moldovenilor, refuzând practic să marcheze. Dar şi mai mare le este stupefacţia când îi văd pe băcăuani scăpaţi în atacuri supranumerice spre poarta stegară, dar incapabili să înscrie. De ce? Răspunsul este Ibrahim Dossey! Termenul " a lăsa bariera peste poartă" nu căpătase niciodată mai multă însemnatate. Băcăuanii sunt pe culmile disperării, suporterii braşoveni sunt încercaţi de stări ce îmbină nervii şi sentimentul de trădare cu optimismul pe care Ibrahim Dossey îl împărtăşea fără rezerve. Când meciul atingea deja cote paroxistice, intră în teren Sandu Andraşi, un alt mare stegar, care vine în ajutorul greu încercatului portar ganez, ornamentând "coliva moldovenească" cu două "boabe" de toată frumuseţea. Meciul acesta a însemnat permisul de acces pentru Ibrahim Dossey în galeria marilor portari ai acestei echipe alături de Constantin Ghiţă, Stere Adamache (Dumnezeu să-i odihnească) şi Andrei Şanta. Cum ajungi un om cu adevărat mare şi iubit de toţi cei din jurul tău? Netrădându-i pe cei care-şi pun speranţe în tine. Dossey asta a făcut, iar faptul că noi, suporterii braşoveni, îl vom iubi toată viaţa noastră şi mereu îi vom cinsti memoria aşa cum se cuvine este, cred eu, o dovadă în plus a faptului că el a fost cu adevărat unul dintre noi! Pe 9 decembrie 2008 a plecat din această lume, lăsând în urma sa, pentru poporul său, medalia de bronz cucerită în 1992 la Jocurile Olimpice cu Naţionala ţării sale, iar pentru noi, nişte străini pe care i-a cunoscut într-un oraş aflat la poalele unui munte, a lăsat amintirea unui om integru, de mare caracter şi de un altruism ieşit din comun. Acest OM a fost mai român decât mulţi dintre românii noştri...
Dumnezeu să te odihnească în pace!