Braşovul ca Oraşul Timpului

Zic că a venit momentul pentru a posta din nou câteva fotografii rezultate din raitele, plimbările sau şuetele efectuate prin Oraşul Timpului (o să zic între două poze care-i faza cu asta).

Cum ziceam, oraşul ăsta are ceva al naibii de special. Pentru a fi un braşovean veritabil, nu e suficient să ai buletin de Braşov, îţi mai trebuie şi ceva parfum de-al locului.

 

Soldatul Universal

No, ştiu şi pun pariu că şi printre voi sunt mulţi care ştiu că Braşovului i se mai spune şi "Oraşul Coroanei". E clară treaba din moment ce stema oraşului este o coroană din care ies rădăcinile unui copac. Toată treaba are legătura cu legenda regelui maghiar Solomon care şi-o pus coroana la rădăcina unui copac atunci când se odihnea după ce reuşise să scape de nişte unii care voiau să-i scurteze puţin capul. No, dar treaba îi că am găsit undeva mai demult, nu mai ştiu unde, o altfel de explicaţie etimologică pentru Corona sau Kronstadt, numele latinesc respectiv nemţesc al Braşovului. Par example, Kron-ul din Kronstadt vine de la Cronos, zeul timpului. Ideea asta era legată de nişte vestigii arheologice dacice găsite pe Tâmpa care făceau trimitere la respectiva divinitate. De fapt, chiar şi numele de Tâmpa vine tot din aria asta a timpului, având la baze latinescul tempus, temporis. No, io zic că-i o treabă mişto asta, plus că mereu mi s-a părut interesant faptul că atunci când te plimbi pe sub Tâmpa ai vreo patru surse care-ţi indică cât e ora. În ordinea numerelor de pe tricou: ceasul din turnul Bisericii Negre, ceasul din turnul Casei (Căşii - pentru bucureşteni) Sfatului, ceasul din turnul Bisericii Catolice de pe Mureşenilor şi, hăt în depărtare undeva pe Strajă, ceasul din turnul Bisericii Sfântul Martin.

Revoluţia în direct

Hocheistic

În ultima vreme am început să aprofundez tot mai intens această artă numită hochei. Trebuie să spun că-mi şi place din ce în ce mult şi sunt foarte entuziasmat că la Braşov s-au pus bazele unui centru de copii şi juniori care promite ca-n vreo câţiva ani să dea o primă linie compusă exclusiv din localnici. Sunt sigur că atunci când acest lucru se va întâmpla "Olimpicul" va deveni neîncăpător.

Până atunci însă, vă las să vă delectaţi cu ultimele două "capodopere" montate în materie de hochei, în care vedetele străine şi de la Gheorghieni sau Ciuc fac senzaţie pe gheaţă reprezentând Braşovul. Primul clip e un fel de rezumat al grupei de calificare în semifinalele LNH (Liga Naţională de Hochei), conţinând imagini de la meciurile cu Dunărea Galaţi, Progym Gheorghieni şi Steaua Rangers Bucureşti. Clipul nr. 2 e cu imagini de la meciul 3 din semifinalele LNH contra Stelei.

Schimbarea începe cu tine

Voiam să scriu ceva şmecher şi inspiraţional şi... degeaba! Un tip pune maşina pe avarii ca să dea de mâncare unui căţel înzăpezit pe care l-a văzut pe trotuar. Poza vorbeşte de la sine.

Teoria privatizării româneşti

E o teorie proprie şi personală, care musteşte de subiectivism dar care, sunt absolut sigur, e cât se poate de valabilă. Sună un pic a teoria conspiraţiei, dar e cât se poate de "pe bune".

 ÎNAINTE DE 1990
Aşadar, trebile stau în felu' următor. După ce regimul stalinist s-a impus în România în mod absolut în 1947, după abdicarea Regelui, consilierii sovietici şi sclavii lor de pe meleagurile noastre au purces la eradicarea intelectualităţii româneşti, văzută ca un potenţial pericol pentru expansiunea ciumei roşii. Cine a scăpat de plimbarea peste Styx, a beneficiat de o graţiere generală a tuturor deţinuţilor politici cândva pe la începutul anilor '60. În perioada aceea România încerca să se detaşeze de influenţa Moscovei. Cum crema intelectualităţii româneşti fusese decimată drastic sau distrusă moral, nu prea mai rămăsese nimeni care să conteste orânduirea socialistă. Ce-i drept că anii '60 şi prima jumătate a anilor '70 prezentau şi o altfel de Românie, care se apropia destul de mult de pretenţiile Occidentale.

În '77, însă, vine o primă alarmă. În Valea Jiului ,muncitorii, adică clasa socială cea mai privilegiată de Partid, intră în grevă. Treaba a fo' repede muşamalizată pentru că era absurd ca într-un stat proletar tocmai proletarii să pună buna funcţionare a statului la îndoială. Dar iată că precedentul se crease. Peste alţi zece ani, pe 15 Noiembrie '87 mai exact, vine lovitura de graţie, în plan moral vorbind. Braşovul, inima industrială a României (Uzina de Autocamioane, Uzina Tractorul, Uzina Hidromecanica, Uzina Rulmentul), nu doar că intră în grevă, dar ia străzile cu asalt pentru a vedea care-i treaba cu cei care se pretind reprezentanţi ai clasei muncitoare dar care o ard cu Pepsi, portocale şi ciocolăţi străine. Impulsul l-au dat oamenii de la Steagul Roşu (Autocamioane), alăturându-li-se apoi şi muncitori de la celelalte uzine braşovene, studenţi, sau simpli cetăţeni ai oraşului. Era pentru prima data în istoria regimului comunist românesc când clasa muncitoare se exprima cu atâta virulenţă faţă de partidul care, cică, o reprezenta. Dacă intelectualitatea fusese decimată sau îi lipsea un lider care s-o trezească din somnul adânc, muncitorimea îşi urma instinctele de supravieţuire. Straşnică situaţiune!

DUPĂ 1990
Faptul că Revoluţia din Decembrie 1989 a fost compromisă de membrii Partidului Comunist Român este un fapt arhicunoscut. Pentru asta, însă, a trebuie să curgă niţel mai mult sânge pentru ca Frontul Salvării Naţionale (autoritate ce descindea din PCR) să-şi legitimizeze urgenta dorinţa de prelua frâiele guvernării. Orice s-ar zice, poporul român n-a fost atât de prost. Refuz să cred că pe 20 mai 1990, 85,07 % dintre cei care au mers să aleagă Preşedintele, au pus ştampila pe numele lui Ion Iliescu, notoriu activist de partid în timpul regimului Ceauşescu. Ce a urmat? Istoria pe repeat! Crema intelectualităţii româneşti de la acea vreme se adună în Piaţa Universităţii din Capitală pentru a protesta faţă de fraudarea alegerilor şi a cere demisia preşedintelui Ion Iliescu. Cel din urmă, pentru a-şi păstra postul, chiar cu riscul izbucnirii unui război civil, face apel la minerii din Valea Jiului să vină în Capitală pentru a apăra democraţia de forţele reacţionare, luptele ce au urmat fiind o continuare firească a manipulării dusă până la extrem de nişte oameni fără interes pentru binele naţional. Intelectualitatea mai pierde încă o bătălie, clasa muncitoare aproape că se compromite.

TRANZIŢIA - "Teoria Privatizării Româneşti"
 Între 1992 şi 1996, în timpul guvernării PDSR, industria României, intrată oricum în colaps după 1990, în loc de a fi ajutată să se repună pe picioare, este lovită direct în moalele capului prin quelque chose numită "privatizare". Adică, uzinele nu mai sunt administrate de stat, ci este negociată trecerea lor în mâinile unor afacerişti, acestora revenindu-le rolul de a face iarăşi industria înfloritoare. Şi au reuşit să creeze o industrie înfloritoare, însă nu pentru ţară, ci pentru ei, urmând reţeta disponibilizări-fier vechi. Deh, privatizare, mon cher.

Bine, acum să nu credeţi că toate astea s-au întâmplat în intervalul '92-'96. E un timp prea scurt pentru ca asemenea operaţiuni de destabilizare a populaţiei să fie puse în practică fără a crea explozii sociale, dar în acea perioadă a început decădera. No, ce zice teoria mea? Teoria mea zice că procesul privatizării a avut loc pentru ca posibilele focare de izbucnire a unor noi revolte faţă de "mai-marii" statului să fie anihilate. Numai la Braşov, trecerea la loc cu soare şi verdeaţă a mastodonţilor industriali făcea imposibilă strângerea laolaltă a unei mulţimi de zeci de mii de oameni car să-şi ceară drepturile. Afacerile murdare făcute în timpul privatizărilor sunt, de fapt, doar nişte chiţibuşiri, în comparaţie cu scopul mult mai amplu, anume ca politrucilor să nu le mai fie tulburată agenda politică de noi mişcări muncitoreşti.Vă mai aduceţi aminte de ieşirile în stradă ale celor de la Steagu' şi Tractoru' ?

PREZENT
S-au închis fabricile şi uzinele, dar s-au deschis nenumărate mall-uri, fapt care mă face să mă-ntreb pe ce principii se deschid aceste mall-uri, şi ce anume îi face pe cei care le patronează să creadă că puterea de cumpărarea a românilor este atât de mare? Desigur, n-am nimic cu ideea de modernitate, însă promovarea consumerismului de cea mai jos speţă a fost următorul punct în planul "adormirii naţiunii". Cu muncitorimea scoasă din schemă, intelectualii trebuiau şi ei anihilaţi odată pentru totdeauna. Crearea tipologiei consumeriste s-a asigurat că rezolvă şi acest aspect. Când într-o populaţie majoritatea oamenilor înţeleg total eronat dictonul "trăieşe clipa" şi aleg să se cufunde în mediocritate, lascivitate, ignoranţă şi laşitate, intelectualitatea nu mai are nici o şansă să coaguleze mii de oameni în jurul unei idei.

TOTUŞI!
Simulacrul ăsta de revoluţie apărut în ianuarie 2012 pare să fi scos la niveală... ceva. Anume, atât de huliţii suporteri ai echipelor de fotbal din România. Într-o  societate fără orizonturi clare, nişte oameni consideraţi a fi de pe un fel de treaptă de jos a existenţei umane s-au strâns laolaltă pentru a pune pe foaie cea mai coerentă listă de revendicări sociale. Ignoraţi, apoi blamaţi, suporterii echipelor de fotbal încep să provoace noduri în gât unora şi altora. Credeţi că sunt întâmplătoare noile norme care pur şi simplu vin să desfiinţeze mişcarea suporterilor prin asasinarea ideii de libertate de exprimare pe stadioane? Evident că nimic nu e întâmplător, totul e bine gândit pentru duce la "privatizarea" libertăţii. Când ai de-a face cu un grup compus din intelectuali şi muncitori deopotrivă, fiorul pe care-l simt politicienii pe şira spinării e un sentiment normal.

Hochei făcut în Braşov

Foarte ofertant din punct de vedere al spectaculozităţii hocheiul, păcat că n-am aparatura necesară ca să-i surprind cât mai bine imaginile. Asta este, va trebuie să mă descurc (iar voi va trebui să mă suportaţi) cu ce am acum la dispoziţie.

După ce duminică seară am câştigat în faţa Stelei cu un 4-3 care striga după toate calmantele din farmaciile braşovene, luni seară venise momentul să încheiem socotelile. Calificarea în semifinalele Ligii MOL s-a jucat pe sistemul cel mai bun din trei meciuri, iar şansa a făcut ca primele două meciuri să se joace sub Tâmpa. Braşovenii pe patine au profitat din plin de avantajul terenului propriu şi au câştigat şi meciul de luni, de data asta cu un scor mult mai categoric, 6-1.

Complexul stelist a luat sfârşit iar pe 2 februarie ne pregătim să-i întâmpinăm sub Tâmpa, în semifinalele Ligii MOL, pe ungurii de la Dab Docler. Aici funcţionează sistemul cel mai bun din cinci meciuri, iar primele două meciuri se joacă pe terenul adversarilor noştri, pe 29 şi 30 ianuarie.

Acum clipul legat de meciul de luni.

Din Revoluţie în Libertate printre fulgi de zăpadă

Vivat la Revolucion! Afară a început să ningă cu fulgi groși, îi văd perfect în lumina felinarului de pe colț.

Dar nu despre fulgi vreau să vă vorbesc ci despre altceva. Despre idei și despre cei care acum protestează prin diverse orașe din țară (Brașov, București, Cluj, Iași). Cum spune unul din filmele mele pe care îl apreciez foarte tare atât din punct de vedere al realizării cât și a mesajului transmis, "sub această mască se află o idee, iar ideile sunt antiglonţ". Dilema care se naşte acum în abisul conştiinţei mele este următoarea: care este ideea care-i ghidează acum pe protestari? Ideea care a generat mişcările de protest, cea că "SMURD-ul se desfiinţează", s-a disipat, legea sănătăţii intrând în stand-by. Aşadar, rămâne o întrebare absolut normală: care este ideea care ghidează acum protestarii ieşiţi pe străzile unor mari oraşe româneşti?

Fiecare om care îşi exprimă nemulţumirile în Piaţa Revoluţiei sau în Piaţa Sfatului poartă el însuşi o mască - cineva lucrează la buticul de pe colţ, cineva este student, cineva e muncitor, cineva e ultras. Atâţia oameni şi atâtea măşti. Care este ideea de rebeliune care se ascunde sub fiecare dintre aceste măşti? Televiziunile, aceste maşinării nemiloase ale manipulării au vorbit despre o "supapă" creată odată cu apariţia disputei T. Băsescu - R. Arafat la care acum toată lumea se înghesuie pentru o gură de oxigen. Oamenii, se spune la televiziune, au redescoperit toate greutăţile de zi cu zi, toate cotiturile greşite pe care a apucat-o ţara în ultimii ani iar acum se revoltă. Este greu într-o epocă a informaţiei-viteză şi a manipulării prin orice mijloace să te declari partizanul uneia dintre părţi. Al puterii în nici un caz nu sunt, dar nu sunt nici al protestatarilor. Protestatari care strigă "libertate" şi afişează mesaje printate a căror coloratură dă de gol pasiunea lor politică nu mă atrag sub nici o formă. Este de un tupeu grotesc, hidos, aproape apocaliptic, să strigi în România anului 2012 "libertate". Doar două lucruri am să spun în această privinţă: amintiţi-vă închisorile staliniste şi 1989. Este o insultă la adresa acelora de atunci ca astăzi să strigi "libertate". Desigur, e un cuvânt impetuos care-l face pe cel care-l pronunţă să se simtă parte a ceva măreţ. Adevărul însă e că cei aprigi strigători ai "libertăţii" sunt şi vor fi nişte oameni extrem de mici. Nişte omuleţi firavi care descoperă libertatea odată cu ordinul de a ieşi în stradă "să protesteze" ce vine de la partidul căruia aparţin. Să nu ne amăgim, nu e nimic liber, demn sau drept în protestele din oraşele ţării.

Şi totuşi, poate ar fi ultraşii (studenţi, şomeri, lucrători la multinaţionale etc.), cei care poartă masca cea mai grotească în societatea Română a mileniului trei (mască la care a lucrat cu ardoare presa dar căreia şi ei  i-au mai pictat ici-colo nişte linii), cei care pot reprezinta acel ceva demn şi drept, ţeluri spre care orice societate trebuie să tindă. Pentru atingerea acestui ţel, pentru a putea ajunge cu adevărat la o idee anti-glonţ care să le guverneze gândirea şi acţiunile, ei trebuie să se separe de mulţimea rămasă şi fără libertate (aia morală), şi fără demnitate, şi fără simţul dreptăţii. Nu poţi pretinde drepturi egale şi corectitudine sistemului stând cot la cot cu cei care flutură steaguri luate din sediile de partid, tăiate perfect pe centru, şi pentru care idei măreţe precum cele pe care cauţi tu să le atingi şi să le impui sunt mai non-valorice decât cartonul pe care îşi aşează micii serviţi gratis cu ocazia vreunei petreceri politice.

Ce vreau să spun, pentru a mă face înţeles, este că noi, ultraşii (pentru că şi eu port această mască), ultima redută a conştiinţei onoarei şi dreptăţii într-o societate bolnavă, cum deseori ne place să ne recomandăm, trebuie să ne depărtăm de toţi cei care vor să infecteze această redută cu ideile lor meschine pentru a vedea apoi sânge curgând din ea. Să nu lăsăm mass-media să ne orbească cu elogiile lor. Antena3 ştie tot atâtea despre "golanii" lui '89 cum ştia Iliescu despre democraţie. Într-adevăr, marile revoluţii au pornit de la tineri, de la oameni cu curaj, însă să nu credeţi că avem aici de-a face cu o revoluţie. Nu ştiu încă ce e. O perdea de fum este cu siguranţă, însă nu-mi pot da încă seama pentru ce mai exact. Să nu ne lăsam exaltaţi de judecăţi pripite şi să le oferim jurnaliştilor care comentează evenimentele cu ironie, zâmbete meschine şi îngrijorare prefăcută, materiale de "breaking news" cu prim-planuri ale străzilor îmbibate în sânge. E tragic să calci prin bălţi de sânge şi să te întrebi... pentru ce?

S-a oprit ninsoarea.

Interneţurile în epoca marilor artişti | Picasso

Stăteam în a doua zi a anului sfârşitului de graţie 2012 la un suc/bere undeva la etajul unei case pe Republicii cu nişte pretini şi vorbeam despre ce-ar fi fost dacă marii artişti ar fi avut la dispoziţie nebănuitele puteri ale internetului, reţelelor sociale şi cele ce mai sunt. Discuţia a pornit de la dilema unei prietene pictoriţă de a-şi pune sau nu imagini pe facebook cu operele ei. Io am zis că nu, că atunci ar muri aura ei artistică şi ar fi privită ca oricare alta (sau altul) care-şi spulberă talentul în online.

No, şi ne-am gândit noi cum ar fi fost dacă Picasso, spre exemplu, ar fi avut un blog. Probabil că cubismul şi suprarealismul său n-ar fi pupat în veci vitrinele de la Paris, Berlin sau Londra, sfârşind undeva la rubrica arhive de pe blog. Dacă erai vreun baron sau duce care voia să-şi decoreze pereţii conacului şi intrai pe ppicasso.com ca să vezi portofoliul celui ce-şi spune artist, ai fi găsit Domnişoarele din Avignon la arhiva blogului pe anul 1907 pline de comentarii gen "ce-s cu naşpetele alea?!?" sau "avignonoaicele-s slute rău, să vezi în Paris ce bunăciuni găseşti". Poate ar fi fost şi-un izolat "mamă, mamă ce v-aş f#%Q!!!". Îţi dai seama că după asemenea critici Pablo ar fi ajuns ca Bătrânul Chitarist, cântând şlagăre pe la chefuri studenţeşti pentru a uita de job-ul de agent la Telegraph Center, unde s-a angajat după ce şi-a pus penelu' în cui pentru că muişti ca gagiu' lu' Rose din Titanic, primu', ăla cu păru' lins, nu Di Caprio, i-ar fi umplut blogu' cu comentatii trolingiene. De fapt, pun pariu că era Henri Matisse ăla care scria spurcăciuni anonime sub diverse username-uri de pe un telegraf cu IP dinamic.

Militantism bahic

O să ies la atac împotriva nedreptăţii la care sunt supus. Prea mult timp am acceptat acest compromis care mă face să mă simt ca şi cum aş ţine cu două echipe de fotbal, una locală şi una din rândul "granzilor". Un compromis care-mi sfâşie inima întrucât am impresia că iubesc două fete, cea care îmi este predestinată a-mi fi alături toată viaţa şi amanta de ocazie, care-mi dă plăcere atunci când iubita nu poate fi alături de mine.

Nu, nu mai pot accepta această situaţiune! Mă răzvrătesc! Barurile şi restaurantele cu ştaif din Braşov nu-mi servesc Ciucaş pentru că nu este în menu, astfel că mereu mă reorientez spre Silva Neagră. De azi, gata! Dacă nu există Ciucaş în menu, beau un suc de roşii (e ca şi cum ai sta cu soacra la discuţii despre viaţă în timp ce-ţi aştepţi gagica). Sau, varianta cea mai la îndemână vara, trag la Tei.

Haha, glumesc fra' ! Nu renunţ la nici una şi nici n-o să beau suc de roşii. O să servesc fie Ciucaş fie Silva Neagră în timp ce cea care îmi este predestinată a-mi fi alături toată viaţa va sorbi relaxată din ciocolata ei caldă sau lipton pe scaunul de lângă.

Seara prin oraşul de sub Tâmpa

Un curs predat într-o manieră impoprie pentru dezinvoltura secolului XXI m-a făcut să iau oraşul la pas. Era şi un fel de terapie plimbarea asta, însă terapia vindecării prin linişte a sfârşit undeva în curtea Bisericii Negre cu o prăjitură secuiască. Cinci lei bucata, trebuie s-o încercaţi.

Câteva idei scurte pentru promovarea sportului local

Sunt niște idei atât de simple de pus în practică încât nu-mi vine să cred cum cei care le-ar putea aplica nu au făcut-o deja. Şi ieftine, pe deasupra! Bine, asta în cazul în care cei care le aplică nu percep, cum e "tradiţia" la noi, un comision triplu faţă de costurile producţiei.

Ok, deci faza stă în felu' următor: ce se poate face pentru a creşte gradul de conştientizare în rândul cetăţenilor faţă de evenimentele sportive ce au loc în oraş, fie că este vorba de fotbal, hochei sau handbal?


1. Fotbal. Vopsirea autobuzelor cu capăt de linie sau staţie la Stadionul "Tineretului" în culorile echipei locale de fotbal, galben şi negru. Autobuzele de pe liniile 3, 9 barat, 12, 22 şi 23 ca să fiu mai exact. Ideea nu e nici originală, fiind aplicată cu succes de RAT-ul timişorean, şi nici proprie, fiind rezultatul unor discuţii la bere cu băieţii din galerie. Nu ştiu, dar cred că o măsură de genul ăsta ar contribui la creşterea numărului de spectatori la meciurile de acasă ale Steagului. De ce ar fi greu de aplicat această idee, deşi ziceam la început că face parte din categoria simplităţii maxime? Pentru că administraţia FC Braşov ar trebui şi ea să se implice în realizarea proiectului (măcar să contribuie cu banii pentru vopseaua necesară makeover-ului autobuzelor) şi nu ştiu cât de interesat e patronului clubului, Ioan Neculaie, să dea bani pentru isprăvi de genul ăsta. Apoi, mai e şi problema legată de ce îi iese RAT-ului din afacerea asta. Oare spaţiu pentru reclamă pe stadion sau X% din încasările meciurilor de acasă sunt nişte opţiuni valabile?

2. Hochei. Nu mai vospim şi alte maşini ale Regiei de Transport ca să nu se spună că suntem cu totul lipsiţi de imaginaţie, aşa că facem altfel. Ce? Decorarea staţiilor prin care trec autobuze cu capăt de linie Gara Centrală cu nişte crose mai măricele de hochei (ca să nu zic imense în comparaţie cu cele folosite de jucători) pe care să fie trecute autobuzele, troleele sau microbuzele ce duc spre Gară împreună cu orarul de circulare. Eventual, pentru impresie artistică, şi nişte info despre istoria hocheiului local gen am câştigat primul titlu din RO, primul loc din ţară unde s-a jucat hochei e Lacul din Noua sau i-am bătut pe ciucani o singură dată, vin-o să vezi dacă asta e a doua oară. Ţinând cont că echipa locală de hochei, Corona Fenestela 68 Braşov, e sprijinită direct de Primărie, redecorarea staţiilor RAT după modelul menţionat mai sus s-ar putea aplica mult mai uşor decât ideea de la punctul 1. Dar nu din bani de la bugetul local, pentru că poate nu tuturor braşovenilor le place hocheiul, ci prin finaţări direct de la sponsorii echipei (care, evident, îşi vor avea trecut numele pe crosa din staţie). Dă-o-n mă-sa de treabă, că nu vorbim de milioane de euro, nici măcar de sute de mii de euro.

Cred că aplicarea acestor idei ar revitaliza gustul braşovenilor pentru sport şi ar da şi un aspect mai dinamic oraşului.

Turneul "Ibrahim Dossey" în 10 minute

Am vreo două termene limită pentru nişte proiecte la facultate dar nu am avut linişte până ce nu am gătat clipul despre ediţia a III-a a Turneului "Ibrahim Dossey". Se prea poate ca ceva să nu fie tocmai în regulă cu mecanismul meu de setare a priorităţilor. Mno, c'est la vie!

În ceață

Dincolo de disconfortul creat șoferilor și celor care suferă de astm, ceața care a cuprins miercuri tot orașul a făcut și poza de mai jos posibilă.

Cum înțeleg unii să facă jurnalism

Poate unii știți, poate unii nu știți, dar în week-end-ul recent încheiat s-a jucat pe terenul sintetic din Parcul "Tractorul" a treia ediţie a Turneului "Ibrahim Dossey", o competiţia fotbalistică organizată în memoria fostului portar al FC Braşov, Ibrahim Dossey, şi care şi scop caritabil, banii strânşi din taxa de participare a echipelor fiind donaţi soţiei şi fiicei lui Dossey, Ioana şi Jennifer.

Dar nu despre turneu e articolul de faţă, ci despre modul în care unii înţeleg că se face jurnalismul. Mă seacă la culme, îmi face greaţă şi trezeşte din somn neanderthalul din mine tupeul jegos al unora care se pretind jurnalişti şi, culmea culmilor, mai şi iau bani pe treaba asta, în vreme ce unii care chiar ar face cu drag şi implicare meseria asta, au pe frunte scris mare de tot "şomer".

Că să trec la subiect. Duminică după-masă, pe la vreo 3 jumate s-a încheiat Turneul "Ibrahim Dossey". Câştigătorii au fost premiaţi, perdanţii au fost consolaţi şi tuturor li s-a mulţumit pentru participarea şi contribuţia adusă la acest eveniment. În cele trei zile de turneu, doar doi oameni din presa locală au fost prezenţi la turneu. Un băiat de la Nova TV, care a participat cu o echipă de fotbal, şi un băiat de la RTT care a făcut o ştire la teren în prima zi a turneului, vineri. N-am nimic să le reproşez celorlalţi jurnalişti de sport din oraş care nu au băgat în seamă turneul, fiecare îşi ştie propriile priorităţi. Dar nu accept să fiu luat de prost şi de fraier!

După ce turneul s-a încheiat duminică şi mergeam cu băieţii să ne destindem şi noi la o bere, un prieten îmi spune că l-a sunat un jurnalist de la Transilvania Expres care l-a rugat să mă roage să-i trimit şi lui nişte poze de la turneu şi informaţii ca să facă o ştire şi să o dea în ziar. I-am zis prietenului meu: spune-i că-i dau muie. După ce am stat trei zile în frig ca să fac poze, să-mi fac impresii despre meciuri pentru a putea scrie nişte cronici mai mult sau mai puţin reuşite şi pentru a mă ocupa de bunul mers al evenimentului, un căcăcios care n-a avut nici măcar bunul simţ să-şi mişte curu' sleios măcar o zi în Tractorul ca să vadă ce se întâmplă pe acolo, "mă roagă" să-i dau material pentru o ştire. Până şi efortul de a intra pe blogul turneului şi de a citi ce s-a scris despre cele trei zile de turneu era un efort prea mare. Trebuia să dai nişte click-uri, să aştepţi să se încarce pagina, şi să-ţi faci SINGUR ştirea.

Dragul meu, dacă erai în faţa mea atunci când mi-a zis prietenul meu despre aşteptările tale, ţi-aş fi dat numai pumni în cap şi mă durea în pernă dacă făceai şi campanii de presă despre cum te-am modificat să mănânci numai cu paiu' pentru tot restu' vieţii tale. Infectule!

Old School

Generala a fost un episod mişto tare al existenţei mele. Mai mişto chiar şi decât liceul. Faptul că eram toţi din acelaşi cartier, că veneam la şcoală împreună, că plecam împreună, că ne petreceam timpul liber împreună, toate astea ne-au făcut să fim un grup foarte sudat. Nu existau "bisericuţe". La naiba, nu erau nici capele măcar.

Evident că odată cu liceul drumurile multora s-au dus în direcţii opuse. Am cunoscut lume nouă, s-au format noi prietenii, noi pasiuni. Saaaaau, în unele cazuri, pasiunile au rămas acelaşi, spre plăcuta mea surprindere.

E mare lucru când vezi oameni ce-i cunoşteai din clasa I sau a V-a că au rămas după ani şi ani de zile fideli undei idei. Se întâmplă uneori să-l văd pe B., pe şaptişpe, cum târâie după el placa spre un nou rendez-vous extrem în Centrul Civic. În generală, profu' de mate tot îi spune că o să-şi rupă gâtu' într-o bună zi cu placa aia a lui. Gâtu' nu şi l-a rupt, dar a venit cu mâna în ghips odată. "Vezi, B. , ţi-am zis că te paşte. Acuma treci la tablă!"

M.B., în lipsa unui tricou original cu FC Braşov, purta deseori un tricou galben-negru cu FC Liverpool şi avea o pasiune pentru hip-hop. Am fost şi n-am fost surpins când am aflat că o arde pe la întruniri şi concerte de hip-hop, ba chiar se ocupă chiar şi cu producţia de piese. Foarte fain!

N. a rămas la fel de chill şi rupt aproape complet de norme. Lucrează la un hypermarket, are un salariu ok, dar sfârşitul de lună mereu îl prinde în datorii. Nu-i pasă. Îşi aprinde ţigara şi pune ultimul leu pe un bilet norocos la pariuri.


I. e la Medicină. Ea era şefa clasei şi trebuia să ne ţină în frâu atunci când ideile creţe ne invadau minţile. Curios, aveam un respect deosebit pentru ea, şi nu pentru că era fata, ci pur şi simplu pentru că impunea aproape fără voia aia starea asta. Le avea cu matematica, bilogia şi chimia, aşa că, într-un fel, nu e de mirare că s-a dat cu doctorii.

S. s-a însurat. Când mi-a spus că o să se aşeze la casa lui nu-mi venea să cred. De fapt, până în ultima zi, chiar şi la Starea Civilă, am crezut că e vreo farsă elaborată, dar el a zis un "da" răspicat şi totul s-a lămurit. El oricum a zis că atunci când va simţi că a venit momentul, că n-o să-l amâne prea mult. Credeam că glumeşte, dar am pozele de la nuntă care zic că vorbea serios.

Ăştia-s doar câţiva care mi-au venit în minte aşa repede şi cărora am putut să le găsesc o legătura cu prezentul şi trecutul lor. Restu', aştept cu nerăbdare să-i văd la o reuniune sau ceva.

Deo Vindici Patriae

Mă întreba cineva de ce nu scriu despre Brașov cum am scris, de exemplu, despre Fălticeni în mini-vacanța petrecută acolo astă vară sau cum am scris despre Roma anul trecut? Și m-am gândit serios de ce nu fac acest lucru. Motivul, cred, ar fi pentru că tot ceea ce întâlnesc în Brașov mi se pare absolut fantastic dar și normal în același timp. Am făcut ochii cât roata de tractor când am văzut Colosseum-ul sau când am văzut lebede pe iazul din Fălticeni. Biserica Neagră? Eh, înainte se chema Sfânta Maria, dar s-a înnegrit când au ars austriecii oraşul acum vreo 300 de ani. Altfel ajungea Braşovul printre cele mai şmechere oraşe din Europa. Masonii, coa'e!

Îîîîîn fine, nu trebuie să luaţi ultima parte prea în serios. Aia cu masonii zic. Parte de dinainte e pe bune.

Braşovul anilor '60. VIDEO

Faină rău site-ul ăsta, British Pathe. Am găsit o grămadă de pelicule foarte vechi despre tot felu' de chestii. De la vizite de preşedinţi francezi în România, la nunţi regale, şi de la egalul de pe Wembley din ianuarie '69, la concerte de orgă la Biserica Neagră. Lista continuă cu inaugurarea unui "club de fiţe" cum s-ar spune azi, la subsolul Aro Palace-ului (Carpaţi i se zicea pe atunci) şi cu festivitatea de premiere de la ediţia 1969 a Festivalului Cerbul de Aur. Bonus, "how it's made" la fabrica Tractorul. Daţi click pe imagini pentru a putea viziona filmuleţele.

ORGAN RECITAL IN BRASHOV, RUMANIA

NEW RUMANIAN NIGHT SPOT

RUMANIAN SONG FESTIVAL.

RUMANIAN TRACTORS

P.S. pentru cinefili, aspecte "behind the scenes" din filmul Columna (regia Mircea Drăgan), un fel de blockbuster al anilor '60, filmat prin Braşov.

NEW RUMANIAN FILM COLUMNA

Fiii oraşului de sub Tâmpa

E oare posibil ca oraşul să-şi uite fiii care au luptat şi murit pentru el? Nu, oraşul nu uită nimic. Oamenii, în schimb, pot uita. Au făcut-o deja.

Nici nu mai contează că fiii oraşului erau români care au luptat pentru ca Braşov să facă parte din România Reîntregită. Nu mai contează că fiii oraşului erau saşi ori secui ce luptau pentru ca Braşov să rămână în continuare parte din Imperiu. Şi s-a luptat frate cu frate dar oraşul nu şi-a uitat fiii. Oamenii, în schimb, pot uita. Au făcut-o deja.

După blocuri...

Stăm noi, majoritatea.

Nu prea mai sunt gri blocurile pentru că a venit termoizolarea peste ele. Noua, în schimb, poate să-şi facă toate faţadele roz, va rămâne tot "din Noua?".

Video de la aniversarea a 24 de ani de "15 Noiembrie"

Am fost şi eu să văd care-i treaba cu aniversarea celor 24 de ani care au trecut de la revolta anti-comunistă ce a avut loc în oraşul de sub Tâmpa pe 15 Noiembrie 1987.

Legat de aspectele care spun că revolta a putut avea loc pentru că autorităţile au vrut să vadă care este gradul de pericol de care populaţia este capabilă, îmi permit să am unele rezerve, dar nu să tai acest scenariu de pe foaie complet. Legat de celălalt aspect, că revolta ar fi fost, în fapt, opera unor oameni chiar din sistemul comunist, prin care s-ar fi dorit un fel de lovitură de stat avant la lettre sau cauzarea unei manifestaţii de probă pentru Securitate, ei bine, asta chiar nu o mai cred. Mergând pe această idee, a lucrului din interiorul PCR, se poate afirma că adepţii comunismului au fost de la instalarea lor, în 1947, într-o permanentă stare de aţâţare a populaţiei pentru a vedea cât de mult poate tolera psihicul uman. No, şi că a venit acel 15 Noiembrie 1987, prima mare luare de poziţie în faţa sistemului de după înfrângerea Rezistenţei din munţi în 1961, tot nu e bine? Tot nu e în regulă că, în sfârşit, măcar la Braşov, zeci de mii de oameni au ocupat oraşul pentru a-şi cere dreptul natural la libertate? Dacă nu s-ar fi făcut acest lucru, s-ar fi spus că românii sub Ceauşescu au fost întru-totul lipsiţi de coa'e, dacă s-a ieşit în stradă, coaliţii străine şi surse din interiorul PCR au meritul realizării acelei revolte.

Încerc, în măsura în care pot, să judec obiectiv istoria şi din perspectiva perioadei în care un eveniment a avut loc, nu din perspectiva zilelor noastre. La urma urmei, numai desecretizarea dosarului "15 Noiembrie 1987" va putea pune în ochii prezentului adevărul gol-goluţ.

Până una alta, nişte oameni au ieşit în stradă riscând tot ce aveau (de la bunuri materiale până la viaţă) în numele unei idei şi merită cinstiţi pentru acest lucru. Mai jos, video cu marşul de comemorare a revoltei şi câteva aspecte din Rockstadt, unde Dănuţ Iacob şi Marius Boeriu, participanţi la revoltă, le-au povestit celor prezenţi (în majoritate covârşitoare tineri) despre cum a fost revolta, ancheta, deportarea şi anii care au urmat.

Turneul "Ibrahim Dossey", ediţia a III-a

Iată că turneul de fotbal prin care microbiştii de la poalele Tâmpei îl comemorează pe regretatul portar al FC Braşov Ibrahim Dossey (şi strâng şi o sumă de bani care este donată familiei), a ajuns deja la ediţia a treia.

Cum menţionam şi pe blogul oficial al competiţiei, acest turneu a fost gândit iniţial ca o treabă care să se întâmple o singură dată. Adică lumea fotbalului braşovean avea să se adune la un an după moartea lui Dossey şi să joace fotbal în memoria lui, iar banii strânşi din taxa de înscriere să fie donaţi familiei, Ioana şi Jennifer, că tot veneau sărbătorile de iarnă. Nu ne-am oprit doar la acea primă ediţie şi în 2010 ne-am adunat pe sinteticul din Parcul "Tractorul" şi mai mulţi decât în 2009. Până şi zăpada a fost mai multă decât la prima ediţie dar asta nu a însemnat decât o revenire la orginile sentimentelor din jocul de fotbal.

Anul ăsta, pe 9 decembrie, se fac trei de când Dossey şi-a dat ultima suflare şi mi se pare normal ca turneul care-i portă numele să-şi continue existenţa. O va face, doar că într-o formulă mai restrânsă, cu doar 16 echipe, faţă de 50+ câte au fost la ediţiile precedente. Va fi, dacă îmi este permis termenul, o ediţie "în familie", majoritatea echipelor fiind compuse din suporteri "stegari", juniori ai FC Braşov şi foştii colegi de la Steagu' ai lui Dossey.

Sper să fie totul bine.