Stăteam în a doua zi a anului sfârşitului de graţie 2012 la un suc/bere undeva la etajul unei case pe Republicii cu nişte pretini şi vorbeam despre ce-ar fi fost dacă marii artişti ar fi avut la dispoziţie nebănuitele puteri ale internetului, reţelelor sociale şi cele ce mai sunt. Discuţia a pornit de la dilema unei prietene pictoriţă de a-şi pune sau nu imagini pe facebook cu operele ei. Io am zis că nu, că atunci ar muri aura ei artistică şi ar fi privită ca oricare alta (sau altul) care-şi spulberă talentul în online.
No, şi ne-am gândit noi cum ar fi fost dacă Picasso, spre exemplu, ar fi avut un blog. Probabil că cubismul şi suprarealismul său n-ar fi pupat în veci vitrinele de la Paris, Berlin sau Londra, sfârşind undeva la rubrica arhive de pe blog. Dacă erai vreun baron sau duce care voia să-şi decoreze pereţii conacului şi intrai pe ppicasso.com ca să vezi portofoliul celui ce-şi spune artist, ai fi găsit Domnişoarele din Avignon la arhiva blogului pe anul 1907 pline de comentarii gen "ce-s cu naşpetele alea?!?" sau "avignonoaicele-s slute rău, să vezi în Paris ce bunăciuni găseşti". Poate ar fi fost şi-un izolat "mamă, mamă ce v-aş f#%Q!!!". Îţi dai seama că după asemenea critici Pablo ar fi ajuns ca Bătrânul Chitarist, cântând şlagăre pe la chefuri studenţeşti pentru a uita de job-ul de agent la Telegraph Center, unde s-a angajat după ce şi-a pus penelu' în cui pentru că muişti ca gagiu' lu' Rose din Titanic, primu', ăla cu păru' lins, nu Di Caprio, i-ar fi umplut blogu' cu comentatii trolingiene. De fapt, pun pariu că era Henri Matisse ăla care scria spurcăciuni anonime sub diverse username-uri de pe un telegraf cu IP dinamic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu