Jurnal de deplasare

Pe la orele 15,30 ne-am strâns la Parcul Tractorul în jurul unui bidon cu must ale cărui trasee din mână în mână erau de 1000 de ori mai bine definite decât pasele spre vârfuri ale lui Măldărăşanu sau Grigore. Adierea blândă a vântului de la acest sfârşit de octombrie, frunzele ruginie şi scârţâitul trenurilor ce veneau şi plecau din gară era cadrul ideal pentru a ne încărca cu energia pozitivă necesară drumului ce urma.

Se apropia ora plecării aşa că ne-am dus pe peron pentru a negocia termenii deplasării cu cei în cauză. Un tren modest. Nu sunt pretenţios dar trebuie spus lucrurilor pe nume măcar în apărarea celor ce plătesc un bilet mai scump sau mai ieftin pentru a circula cu acel tren. Aşadar tren modest, dar care îmi aducea în minte anumite momente de mijlocul anilor '90, de drumurile până în Gara de Nord la mătuşa mea din Bucureşti. Lume pestriţă şi o aglomeraţie de care mi-era dor. Într-un capăt al vagonului etajat patru fete frumoase îmi tot făceau cu ochiul dar eu eram prea conectat la meciul ce urma să se joace peste câteva ore. Mă furau şi cântecele băieţilor din celălalt capăt al vagonului şi-mi imaginam bidoanele de bere "verticalizate" sau "lansate în adâncime" pentru a stinge setea oricui. Deşi eram îndrăgostit până peste cap de una dintre cele patru fete am traversat vagonul pentru a ajunge la cei cu care împărtăşesc o dragoste şi mai mare: iubirea galben-neagră. Să nu credeţi că plonjez în patetism, dar la un meci, mai ales într-o deplasare, dragostea pentru echipă şi pentru culorile ei capătă o nouă dimensiune.

Se putea citi indignarea de pe feţele celorlalţi călători. Nu prea agreau faptul că nişte băieţi le preschimbă o călătorie pe care ei o anticipau ca fiind liniştită într-una cu iz de carnaval. Alţi călători, în schimb, zâmbeau regăsindu-se probabil în entuziasmul tipic vârstei afişat de confraţii de călătorie. Una peste alta eu zic că am adus un strop de culoare atmoseferei cenuşii ce bântuia acel tren înainte de a pleca din Gara Braşov. De fapt cred că de asta ar fi nevoie şi în viaţa de zi cu zi, de un pic mai mult entuziasm. Vrăjelile astea cu trendi, fancy, hip şi mai ştiu ce altceva nu valorează nici doi bani. Trebuie esenţă, nu doar impresii de suprafaţă. Dar să revenim la jurnalul de deplasare. Nu ştiu cum se face că Mache şi Cobi au reuşit să ademenească în grupul vesel o fată ce mergea la Cluj. Le-aş fi zis de fetele din capătul celălalt dar riscam să-i pierdem pentru meci. Cu alcool în sânge cei doi ar fi fost pradă uşoară pentru "sirenele" de la etaj. I-am fi salvat noi, totuşi. Cu sau fără voia lor. Mache a cedat în cele din urmă prim planul lui Cobi, care tot ce mai reţine din întreg drumul este sărutul despărţirii la gara din Mediaş. A fost o călătorie zbuciumată pentru mai tânărul nostru coleg şi cu asta am spus totul.

Peisaje frumoase desenau orizontul în lumina unui apus de soare perfect, scăldat şi el în cântecele noastre despre "Steagul bătrân", echipa "din oraşul de sub Tâmpa" şi jurămintele ce decretau că "oriunde şi oricând o vom urma". A curs ca o poveste de dragoste drumul. Noi, întruchipându-l pe un Tristan plecat la drum să o găsească pe frumoasa Isolda într-un Mediaş ce îl aştepta cu braţele deschise.
Ajungem în Gara Mediaş în jurul orelor 19,50. De acolo suntem preluaţi de un dispozitiv de jandarmi ce ne conduce spre stadionul Gazului. Suntem în întârziere. N-avem timp de pasul de defilare cu cântec ci de pasul alergător... cu cântec. De pe podul ce traversează Târnava Mare putem zări luminile nocturnei. E o imagine ce o voi păstra cu mine pentru totdeauna. Luminile caselor ce clipoceau la poalele unui deal şi "mastodonţii" luminoşi din imediata apropiere. Privind spre dreapta, de pe pod, se vedea centrul vechi al Mediaşului dominat de Turnul cu Ceas luminat feeric. Cu siguranţă voi reveni în Mediaş ca şi turist.

Ajungem la Stadionul "Gaz Metan". Banii de bilete, 10 lei, i-am strâns pe tren, aşa că odată ajunşi la poartă totul a decurs relativ repede. Semne că ceva nu e în regulă întâmpinăm de la intrare. Un tip este oprit să intre pentru simplul fapt că că pus mâna pe un steward ca să-şi facă loc prin mulţime. "Pe ăsta nu-l lăsa să intre că a dat în mine!", spune steward-ul respectiv zâmbind. Asta din relatare cuiva ce a asistat la întreaga scenă. Marea majoritate intrasem şi nu am putut reacţiona în vreun fel.
Stadionul unul cochet, asta este prima impresie ce o ai privind arena medieşană în ansmablul ei din peluza oaspeţilor. Iarba de un verde crud şi tribunele pline ochi.
Cântăm din toate puterile pentru ca mesajele noastre de încurajare să depăşească pista de atletism din faţa tribunelor şi să ajungă la cei 11 fotbalişti îmbrăcaţi în negru. Se aprind câteva torţe şi fumigene pentru ca totul să fie mai spectaculos. Rezultatul este unul aproape instantaneu. Cristescu driblează un apărător medieşan în colţul careului, urcă uşor pe centru şi "torpilează" mingea ce se opreşte sub transversala porţii gazdelor noastre. Marian Cristescu, acest fotbalist despre care mereu am spus şi am mai scris că este unul în primul şi în primul rând sufletist a venit glonţ la sectorul nostru pentru a celebra împreună cu noi prima sa reuşită a sezonului. Faptul că a sărit pe gard l-a costat un cartonaş galben. Irelevant!
Din peluză nu prea poţi face analize pertinente pe seama meciului. Totuşi, Gazul a lăsat impresia că ne-a dominat, mai ales în repriza a doua, motiv pentru care egalizatorul marcat de ei a fost unul care să consfinţească un rezultat corect. Scor 1-1, însă spectacolul pirotehnic şi modul în care Marian Cristescu s-a bucurat la gol a dat acestui meci o dimensiune apropiată victoriei.

Se părea că totul va fi bine, dar părerile ne vor fi în foarte scurt timp şi în repetate rânduri înşelate. După cum se ştie, materialele pirotehnice sunt instrumente privite nu tocmai bine de către diriguitorii fotbalului nostru, motiv pentru care restricţiile impuse de-a lungul timpului au avut mai degrabă harul de a întărâta şi mai mult peluzele în a se manifeste... exploziv. Din această cauză cineva trebuie tras la răspundere. Aşa a fost şi aseară. Mai mulţi suporteri "stegari" au fost reţinuţi în urma probelor video la sfârşitul meciului. Unii nevinovaţi. La ieşirea din stadion, conştienţi că au efectuat o reţinere nevinovată, cei de la firma de pază l-au eliberat pe respectivul nu însă fără a-i aplica acestuia, mişeleşte, un pumn direct în coaste.
- De ce aţi dat în el?
- Cine a dat în el?
- Cum adică, "cine"? Adică îl loveşti fix sub ochii mei şi mă întrebi "cine a dat"?
- Te rog să părăseşti incinta.
- Mai întâi zi-mi cum te cheamă. (n-avea ecuson) Că văd că dacă ai o uniformă te crezi în stare să dai în cine vrei tu.
- Ţi-am spus să ieşi!
Moment în care mai mulţi membri ai firmei de pază şi jandarmi mă împingeau să ies din stadion.
- Domnule, a dat în prietenul meu degeaba.
- Cine a dat?
- Tipul acela ras în cap.
- Cine? Arată-l!
- Ăla! şi îl arăt cu degetul.
- N-a dat mă nimeni! Hai, ieşi!
...
Consider inutil să reproduc dialogul ce a urmat, dialog în care îl invitam pe un ton mai mult sau mai puţin academic pe cel însărcinat cu ordinea şi disciplina pe stadion la un meci de box unu contra unu. Unii au impresia că o uniformă îi face mai bărbaţi şi că drepturile lor sunt fără margini.
Povestind şefului celor de la firma de pază ce s-a întâmplat acesta ne-a oferit o replică dezarmantă: "arată semnul că te-a lovit că aşa şi eu pot să zic că tu m-ai lovit". Explicaţiile că am fost martor erau degeaba. Bănuiesc că trebuia ca totul să fie filmat, difuzat pe toate programele de ştiri, analizat la talk-show-urile de pe Realitatea şi dezbătut la o ediţie specială Sinteza Zilei până ca o măsură să fie luată. Nici faptul că am apelat la jandarmi n-a fost o acţiune mai benefică aceştia spunându-ne să mergem şi să depunem o plângere la poliţie.
După acest episod cu adevărat trist am pornit în căutare unui magazin de unde putem lua de mâncare. Un stroboscop rămas de la meci a fost aprins. Din întunericul nopţii apare o Dacie plină cu jandarmi. Opresc lângă tipul cu stroboscopul şi îl înghesuie în maşină deşi folosirea materialelor pirotehnice clasa I pe teritoriul ţării este perfect legală. Ne informăm unde îl vor duce pe prietenul nostru apoi Dacia pleacă. Dintr-un grup din spate, apare cineva alergând care trânteşte o palmă pe capotă. Maşina mai înaintează câţiva metri după care se opreşte. Peste 20 de secunde apare şi o dubă a Jandarmeriei chemată prin staţie de la stadion. Cei din dubă coboară hotărâţi pentru a aplana conflictul. Cum au reuşit? Năpustindu-se cu pumnii în faţa cui apucau. A urmat riposta noastră moment în care mai mulţi jandarmi au scos bastoanele. Reţin expresia feţei unui din ei care s-a dat doi paşi în spate, a scos bastonul dar avea o privire împietrită de teamă. Violenţa nu a escaladat reuşind să ajungem la dialog, asta după ce au urcat în dubă trei băieţi, doi dintre ei absolut nevinovaţi. După parlemantări de un sfert de oră în care un jandarm ne spune că el are 15 ani de jandarmerie, Mache informându-l că el are 7 de galerie, am fost escortaţi de jandarmi spre gară pentru a-i aştepta acolo pe prietenii noştri. Pe drum ne-am oprit într-o zonă centrală cu un singur non-stop de unde am luat ceva de mâncare şi de băut pentru a ne continua apoi drumul.

În gară, după o aşteptare de jumătate de oră apar şi băieţii noştri. Mulţi din ei nevinovaţi dar cu amenzi primite. Cei şi mai ghinionişti au primit, pe lângă amendă, şi câţiva pumni la coaste sau în cap iar unul din ei s-a întors cu geaca ruptă de parcă ar fi fost prins în flagrant încercând să intre prin efracţie.
Am urcat în sala de aşteptare a gării luând în primire orice bancă liberă şi ascultând întâmplările alor noştri. Sentimentul de frustrare era imens.
La ora 1 şi 10 a sosit şi trenul spre Braşov. Am luat în primire ultimul vagon şi ne-am instalat într-un compartiment liber. Cu capul sprijinit pe umărul celui din dreatpa sau din stânga încercam cu toţii să ne tragem sufleul. Nu ne aşteptam la aşa ceva de la această deplasare. Am găsit totuşi puterea să râdem pentru a face drumul să pară mai scurt.

Nu ne vom opri. Presiunile şi actele de intimdare nu vor avea efectul dorit de cei ce le aplică. Viaţa noastră se trăieşte în destinderea meciului de acasă şi în înghesuiala de pe culoarul unui tren când plecăm departe de casă. Iubim să vedem steagurile fluturând, fularele învârtindu-se şi adorăm mirosul acru al fumigenei.