Un articol scris de buna mea prietenă Andreea Bâzgău şi pe care-l public pentru ca a lua cât mai multă lume aminte la cuvintele gândite şi scrise de ea.
“Tradiţia nu înseamnă că cei vii sunt morţi, ci că morţii sunt vii” ( George Santayana)
În mod cert, ar fi trebuit să recurg la alte mijloace de exprimare. Scrisul nu ma prea avantajează. Ar fi trebuit să desenez. Dar, vedeţi voi, desenul este o formă de artă vizuală, incapabilă de a înveli cuvintele. Aşadar, voi scrie ! Las la interpretarea dumneavoastră cele rânduite mai jos şi modul în care au fost expuse.
M-am decis să pun în discuţie un subiect controversat, cel puţin la ora actuală, dacă nu dintotdeauna ( la momentul dat).
Cu toţii am auzit termenul « tradiţie » cel puţin odată în viaţă. Dar oare i-am înţeles adevăratul sens? Sau am rămas prizonieri sensului său material ?
În DEX, tradiţia este definită ca “un ansamblu de concepţii , de obiceiuri, de datini şi de credinţe care se statornicesc istoriceşte în cadrul unor grupuri sociale sau naţionale şi care se transmit ( prin viu grai) din generaţie în generaţie, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică.”. O explicaţie ştiinţifică atribuită unui termen aparent ştiinţific. Spun aparent pentru că tradiţia poate lua nenumărate forme, în funcţie de situaţie şi de persoane. De exemplu, pentru un cercetător, aceasta va fi privită mereu ca o ştiinţă, asemenea filosofiei, matematicii, etc. În viziunea artistului, tradiţia va fi percepută ca un pastel, cu toate sensurile sale ( pictură reprezentând un peisaj din natură, poezie descriptivă cu sens liric, lucrare muzicală lirică). Pentru ţăranul obişnuit, tradiţia a fost, este şi va fi mereu puntea de trecere înspre rai.
Putem deduce din acest context importanţa tradiţiei în cazul celor trei prototipuri expuse mai sus. Omul de ştiinţă o va iubi ca pe o descoperire predilectă a existenţei sale, artistul se va preschimba în Pigmalion, căci el va fi fost cel ce i-a dăruit statutul de « Doamnă », iar ţăranul o va simţi proximă, de-o fiinţă cu el. Toate cele trei exemple au ca temelie iubirea faţă de tradiţie, păstrând aceeaşi intensitate, dar îmbrăcând forme diferite.
Toate bune şi frumoase până în prezent. Dar la ce serveşte tradiţia? Şi de ce nu ne conformăm cu îmbătrânirea, ba chiar mumificarea ei ? Răspunsul îl are fiecare şi este pe cât de încărcat de însemnătate pe atât de simplu. O naţiune fără tradiţie nu se poate defini ca o naţiune ( « Naţiune : Comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţi specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi a sorţii comune » - explicaţia cuvântului « naţiune » extrasă din DEX ). Un popor fără tradiţie ar sta cel mai probabil sub semnul Haosului, căci tradiţia cuprinde spiritualitatea, cultura şi credinţa acestuia.
Tradiţia are harul şi totodată forţa de a ţine oamenii uniţi prin credinţă, semiotică, ba chiar şi prin grai. Profesorul Ioan Sorin Apan afirmă în lucrarea ştiinţifică « Tainele Mării Negre. Oceanografie şi Folclor » faptul că un popor îşi poate defini identitatea culturală şi spirituală cu ajutorul morfemelor, sintaxei şi semioticii. Astfel s-ar explica faptul că maramureşenii îşi cântă marea ( părăsită la 5700 a.d., datorită « potopului », şi anume a revărsării Mediteranei în lacul care astăzi poartă numele de Marea Neagră) în colinde (« Vine marea cât de mare/ Dar de mare margini n-are/ Dar de lină ţărmuri mână/ Dar de tăt cine-o adună ? » – Colindă din Maramureş)
« Tradiţia este o comuniune cu misterul istoriei. » (D. A. Bardiaev)
Din punct de vedere geografic, cultural şi spiritual, România este încă o ţară bogată şi înfloritoare. Dacă faptele istorice nu au lucrat întotdeauna în favoarea noastră, tradiţia ne-a întărit rădăcinile, preschimbându-ne într-o comoară mioritică.
Cu toate acestea, suntem gata să îi abandonăm cuibul în orice moment şi pentru o nimica toată. Nu voi intra în detalii economice şi politice întrucât consider că nu au nici o relevanţă în această discuţie. Ba, mai mult, i-ar anula orice însemnătate şi orice intenţie. Rămâne totuşi o întrebare: Se poate să fim atât de dornici în a vinde sufletul colectiv, identitatea noastră ca popor, tradiţia pentru o fărâma de confort, pentru un “ mai nou, mai util » ?
Sincer, nici în acest caz răspunsul meu nu poate fi mai clar decât atât. Ca orice popor avem drepturi şi îndatoriri, dar spre deosebire de alţii confundăm adesea aceste două cuvinte. Poporul român deţine dreptul ( îndatorirea) de a sta liniştit la casa sa, de a întemeia o familie, de a-i lăsa pe cei în drepturi să decidă prezentul şi viitorul plaiurilor sale mioritice şi de a se adapta cât mai repede condiţiilor şi conforturilor oferite. Ironic, ba chiar hilar. Când toţi îşi caută, sau dacă nu îşi inventează o tradiţie, noi, mici mânzişori în astfel de situaţii, suntem gata să ne lepădăm de ea, ba chiar de trei ori ca în scripturi, pentru măcar o fărâmă de modernitate.
Lepădarea aceasta nu poate fi decât dăunătoare poporului român şi principiilor sale. De altfel, dacă ma gândesc bine, acest « avort » al tradiţiei este un proces greu de îndeplinit, ba mai mult, imposibil. Tradiţia, în mod natural şi conform principiilor existenţei, căci ne referim în acest context la tradiţia văzută ca o entitate vie, este dispusă să recurgă la orice mijloace pentru a-şi menţine locul şi importanţa în viaţa noastră.
Profesorul Alexandru Nemoianu afirmă într-o scriere a sa, « Despre Tradiţie » publicată pe un forum naţional : « Tradiţia este un întreg şi între tradiţie şi tradiţii există o diferenţă de categorie. Căci tradiţia nu înseamnă osificare şi încă mai puţin memorizare. Tradiţia este o entitate vie, care trebuie înţeleasă şi pentru a fi înţeleasă trebuie trăită. Ea se poate schimba în formă, dar rămâne mereu aceeaşi în duh. În momentele critice, limită, ea se poate strânge până la esenţă, care este indestructibilă. Iar în clipele de răgaz se extinde şi arată în forme multiple, neaşteptate, uluitoare. Tradiţia nu cade niciodată »
Păstrez deci speranţa şi credinţa că această sete a noastră de « nou » va fi potolită într-un viitor apropiat de mustul tradiţiei, căci odată cu pierderea ei, am pierde şi adevăratul nostru statut : acela de Om ! Iar de acum, ce va mai fi rămâne de trăit !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu