Cronică de serviciu... cronică sentimentală

Azi, 11 septembrie, anul de grație 2009, este ultima zi de training. Trecut-au patru săptămâni de când dădeam noroc cu Cip și mă invita să cobor în sală pentru pre-training. Alex a fost cel cu care am dat prima dată noroc, Raluca a fost cea care ne-a zis să nu fim reținuți unii față de ceilalți și Oana a fost cea care mi-a servit primul zâmbet. Au fost acele două zile în care am tatonat terenul până la interviul telefonic cu J. Eram 22 atunci. Apoi am rămas numai 18.

Cu puțin timp în urmă am mai rămas doar 17 pe baricade. O colegă și-a dat demisia pe parcurs. Sincer, și eu mă gândeam de mult la opțiunea asta. Dar mereu ceva m-a oprit. Nu era locul de muncă la care visam să ajung când eram mic. Ba chiar, mi-am călcat strașnic în picioare anumite principii în momentul în care am ales să continui. Ce m-a oprit, deci, de la a-mi da demisia? Colegii, prietenii mei cu care cinci zile pe săptămână, timp de opt ore am împărțit aceeași sală. Ziceam mai sus că nu e serviciul la care visam când eram mic, în schimb, oamenii sunt cei la care am visat mereu. Ăsta e motivul pentru care am ales că rămân. Sincer, nu îmi puteam imagina cum ar fi ziua mea fără ei. Am făcut în minte zeci și zeci de scenarii și concluzia era aceeași: ar fi totul prea monoton.
O zi fără Alex, un boem incurabil ar fi mult prea tristă. Fără oameni ca el lumea s-ar plictisi enorm și ar trece cu vederea lucrurile mici, dar frumoase, ale vieții.
O zi fără Andreea, o fată care spulberă orice aparențe ar fi mai săracă. Energia ei, imaginația ei, au darul de a ne face ziua mai bogată. N-aș avea cum să rezist prea mult fără zâmbetul ăla de copil ori râsul ei care te face să uiți de orice supărare.
Cum să rezist fără fratele Sebastian? Chiar așa îl văd, ca pe un frate mai mic, chiar dacă, uneori, el e cel care-mi zice că ar trebui s-o lăsam mai moale și să mai fim și noi atenți. Un băiat simțit, cum rar mai găsești în ziua de azi.
O zi fără Sergiu? Ca o berărie ce-ți toarnă berea în pahare de șampanie. Mereu vei simți că e ceva ce lipsește. El e unul din veterani dar blocat la stadiul de veșnic copil. Nu uită însă când trebuie să fie și serios și să se dedice 100 %.
Dacă tot am ajuns la veterani să n-o uit nici pe Silvia care a înfruntat și continuă să înfrunte viața cu o nonșalanță uluitoare. Un exemplu de tenacitate pentru noi, ăștia ce de abia acuma scoatem capul în lume.
Remus, un ardelean get-beget de la Sfântul Gheorghe e mereu o piesă de echilibru în tot angreanjul acesta, dar nu uită să mai rupă din când în când balanța cu câte o explozie de amuzament ce fie ne acoperă pe toți, fie ne reduce la tăcere.
Să vă scriu puțin și despre Ana, cea iubită de toți. Ea e liderul din umbră, ea e cea care vrea să se facă profesoară de română, ea e cea care ne-a scris o poezie despre o oaie năzdrăvană. Ea e Ana, colega și prietena noastră aflată în urmărirea fericirii.
Mereu când ziceam că sunt hotărât ca de mâine să demisionez mă gândeam cum ar fi la 30 de minute după miezul nopții când, în loc să împart taxi-ul cu Emil eu aș fi în pat dormind? Ar fi aiurea. Emil e genul care tace și face, asta-i senzația pe care mi-o lasă mie. Și sunt convins că sub scutul său zâmbitor dar tăcut se ascunde un om pe care te poți baza în orice condiții.
Grupul nostru are și un imn: Dirty Diana a lui Michael Jackson. Păi prietena noastră Diana ar fi răspunsul. Fata asta chiar e întruchiparea exuberanței duse la absolut și a vieții fără griji. Parcă e un vers al melodiei care zice "a life so care free"... a naibii potrivire.
N-avem doar imn, avem și o patrioată, Andreea. Mică dar inocentă și rea în același timp. Ciudată alăturare dar credeți-mă pe cuvânt că așa e. Și de asta o iubim, pentru că dacă n-ar fi așa, n-ar fi ea.
Alina, sau mai bine zis Alinuța noastră. Trasă parcă la indigo cu Diana în ceea ce privește modul de a se raporta la viață. Chiar mă gândeam că dacă ar fi cel puțin jumătate din populația țării ca ea, am fi o țară, dacă nu mai bogată, măcar mai fericită.
Iulia, ca mai toate fetele de la lucru se înscrie pe tiparul "aparențele înșeală". Venită din Onești acum câțiva ani s-a adaptat la orașul ăsta de zici că îi fată de-a casei. V-am zis că aparențele înșeală.
Oana e de aici din zonă, o nouară mândră. Are acel ceva ce te face s-o îndrăgești la culme. Cred că toți am prins drag de ea din prima clipă. N-aveam cum să rezistăm. E o persoană deosebită și în care poți oricând să te încrezi.
Un alt veteran, sau mai bine zis veterană, este Anda. Ea e prima persoană pe care am apucat s-o sărbătorim. Și ea și-a arătat atașamentul față de noi și noi față dea. A fost frumos tare!
Pe Ionela și Lidia mereu le-am privit de parcă ar fi două surori. Impresia asta am avut-o din prima zi când le-am văzut și cu ea am rămas în cap. Dar nu sunt surori, vă asigur, în schimb sunt tipul de persoane pentru care munca-i muncă și distracția distracție. Ei, le mai și amestecă uneori, dar nu-i bai.

Pe 24 august a început aventura noastră iar azi vom pune capăt unui prim episod. S-a dat atunci startul la trei săptămâni în care aveam să învăț chestii la care, până la momentul acela, nici nu mă gândeam și la care dacă m-aș fi gândit, mi s-ar fi părut imposibile. Dar le-am învățat. Am avansat de la stadiul de simpli oameni care lucrează în același loc la cel de prieteni. Și asta e cea mai mare realizare. Și aici e și meritul Ralucăi, să faci din 18, mai apoi 17 persoane, ce până mai ieri nici nu știau de existența celorlalți, o echipă de prieteni e un lucru mare. Raluca ar zice că ea n-are nici un merit în asta și că meritul e doar al nostru. Noi îi zicem "mulțam fain și te iubim!"