Prieten cu "duşmanul"

Păi înainte să aflaţi de unde şi până unde titulul acesta, să vă spun mai întâi o scurtă poveste. Era pe la începutul mileniului trei când, aici, pe Vişinului, am pus bazele unei veritabile maşinării de fotbal. Jucătorii eram adunaţi de la trei scări ale blocului C1, A, B şi C. Ne-am făcut noi trupă tare de tot şi, după primele partide jucate în Poieniţă (unde acum este parcul de copii vizavi de staţie), ne-am mutat "pe ştrand". Acolo se aduna în acei ani crema fotbalistică a cartierului Noua. Pe atunci ştrandul era total altfel decât se poate vedea astăzi. Parcul Acvatic nu exista nici măcar în proiecte, astfel că aveam o grămadă de terenuri la dispoziţie pentru a juca (când ploua, şi terenurile era noroioase, jucam chiar şi în bazinele ştrandului). Şi, tot frecventând noi ştrandul şi jucând cu echipe mai mult sau puţin cunoscute din cartier ne făcusem un nume. "Ăia de pe Vişinului" ni se spunea. Sunt vreo nu ştiu câte străzi cu numele de "Vişinului" în Noua, dar când se spunea de "ăia de pe Vişinului" se ştia clar că e vorba de Vişinului 18. Treptat, treptat ne facem un nume şi primim invitaţii de a juca meciuri cu echipe mai titrate, ca să zic aşa. Apropo, cum se stabileau meciurile. Păi, în primul rând, pe vremea aia, internetul şi calculatorul în general, erau o raritate. Cine avea calculator era considerat deja mare sculă. Dacă mai avea şi internet atunci chiar era cineva. Deci neavând toate mijloacele astea tehnice pe care le avem acum, meciurile se stabileau vorbind faţă-n faţă. De regulă liderii echipei aveau această sarcină, lider fiind, bineînţeles, cel considerat cel mai bun fotbalist dintre toţi. Un alt lucru ce merită menţionat este faptul că atunci stăteam infinit mai mult afară decât în casă. Chiar şi dacă nu făceam nimic concret, ne strigam unul pe altul la geam şi ne petreceam timpul împreună pe treptele din faţa blocului. Aceasta fiind situaţia de atunci, începusem să primim vizite frecvente de la "cei de pe Rozmarinului". Era în mare vogă atunci echipa asta. Cu jucători legitimaţi şi care, în timpul meciurilor majoritatea dintre ei purtau tricouri ale Naţionalei Italiei sau cu echipe din Italia. Acest lucru a făcut ca, pe atunci, noi să asociem floarea de rozmarin cu echipa Italiei şi chiar le mai spuneam celor de pe Rozmarinului şi "italienii". La noi, câţiva dacă erau legitimaţi pe atunci şi despre tricouri specifice nici nu poate fi vorba. Nouă ne plăcea să fim "România" şi mereu, înainte să înceapă meciul, stabileam fiecare ce jucători din Naţionala României suntem. Eu, fiind portar, eram, bineînţeles, Bogdan Stelea. Altul era Chivu. Altul era Adi Ilie, liderul era, normal, Hagi, iar Gică Popescu, Dan Petrescu şi Dorinel Munteanu nu lipseau nici ei. Existau situaţii când "luam" numele jucătorilor de la F.C. Braşov, pentru că, pe atunci, toţi ţineam cu Steagul. No bun. Şi vin cei "de pe Rozmarinului" şi ne provoacă să jucăm un meci cu ei. Acceptăm. Acel prim meci, jucat pe terenul unde acum sunt arenele acelea sintetice, a fost cel care a dat naşterea unei rivalităţi celebre în Noua. Am câştigat noi, după penalty-uri. A fost 3-0 pentru noi, eu reuşiind să apăr patru penalty-uri. Un şut "lovise" bara. Scriu între ghilimele lovise pentru că bara, constituită dintr-o persoană cocoţată pe bolovan, se lăsase în jos în momentul în care a trecut mingea. S-a repetat şutul şi l-am apărat. Noi am câştigat şi ce mare sărbătoare a fost că ştia toată partea de Sud a cartierului. Au urmat apoi nenumărate meciuri între "ăia de pe Vişinului" şi "cei de pe Rozmarinului". Se crease o rivalitate acerbă. Ei erau din partea de Nord a cartierului, iar noi reprezentam Sudul. Meciurile, chiar dacă se jucau pe terenuri denivelate, erau adevărate bijuterii. Nu ştiu statistica exactă, dar ştiu sigur că suntem peste ei la meciuri directe. După acea primă victorie a noastră, s-au mai jucat două meciuri în care ei ne-au bătut, dar, apoi, au curs aproape continuu victoriie pentru noi.
Aşa. Acuma. De unde şi până unde titlul? Ana de pe Rozmarinului e răspunsul.