Azi când veneam de la examen, erau în parcarea de lângă Clarisa (un chioşc în Noua), câţiva băieţi care se jucau "Castel". "I-a uite bă, încă n-au murit jocurile copilăriei mele", îmi zic. Seara, pe la 8, m-am întins în pat cu gândul să dorm un pic (sunt recent trezit) şi aveam geamul la cameră deschis. Fix sub geamul meu erau nişte fete care la fel se jucau. "Haideţi să jucăm "Frunza", vă învăţ eu." Cum eram cu capul înfipt în pernă mi-a mijit un zâmbet şi am dat o lacrimă (da băi, sunt melancolist şi n-ai ce-mi face). Îmi plăcea "gălăgia" care o provocau afară. Aveam un sentiment din ăla, de parcă m-aş întoarce în timp. Stăteam cu ochii închişi şi auzindu-i pe ei mă revedeam pe mine cu copiii de la bloc. O senzaţie de milioane! Cum scriam mai sus. Tocmai ce m-am trezit şi, după ce m-am dat jos din pat, m-am dus să mă uit pe geam. Era 10 şi un pic ceasul. Ce să văd? În locul unde cândeva era un fel de mini-groapă de nisip şi ne jucam noi băieţii cu machetele sau soldăţeii, acum erau câteva fete cu o pătură întinsă pe asfalt şi altele care stăteau pe bordură. Fiind cu ochii împăienjeniţi cu mi-am dat seama exact ce se jucau. La un moment dat o mama îşi cheama copilul în casă că e târziu. Îşi iau toate rămas bun una de la cealaltă şi au dispărut. E şi mâine o zi...
Eu i-am văzut pe unii jucîndu-se "1,2,3, la perete, stai!". Şi am trăit acelaşi sentiment ca şi tine.
RăspundețiȘtergere