Lunea a venit după duminică. Duminica aceea cu voturi. Am fost şi eu la vot şi am tras trei ştampile anulându-mi astfel votul. Nu am vrut să fac nici un compromis şi să aleg răul cel mai puţin rău, aşă că cele trei ştampile şi-au făcut pe deplin datoria. După vot am fost cu maică-mea la Pescăruş. Am avut de ales între Pescăruş şi Laura. Am ales cel dintâi local din motive strict sentimentale: acolo a avut loc botezul meu, primul din Braşovul post-revoluţionar, dacă nu chiar din România post-decembristă. Am vrut să comand un Ursus, pentru a fi în asentiment deplin cu victoria Naţionalei de fotbal cu o seară înainte dar nu mai era Ursus, aşă că am optat pentru Carlsberg. În spirit pur românesc am hotărât fără nici o rezervă să comandăm şi zece mici. Ziceţi voi ce vreţi despre felul ăsta de mâncare dar eu îi ador efectiv pe ăştia "mici" şi sufăr când văd cum sunt folosiţi ca propaganda electorală. Pe seară m-am întâlnit cu nişte amici şi am ieşit în Ştrand la o miuţă punând în acelaşi timp la punct şi planul de bătaie pentru luni.
Luni, 8 iunie, anul de graţie 2009
Scopul era unul cât se poate de precis: grătar la Timişul de Jos, în apropiere de Dâmbul Morii. Am sunat adunarea la 9,30 şi am pornit la adăpostul norilor cenuşii şi a picăturilor de ploaie spre Selgros. De ce am ales să facem grătarul chiar dacă afară vremea nu era tocmai prietenească? Simplu: "nu ne-am trezit degeabă la 8". Şi pornit-am spre Selgros, unde un amic de-al nostru avea legitimaţie. Urma să ne întâlnim pe drum cu fata aceea drăguţă despre care vă tot scriu de câteva săptămâni încoace. Nu, nu e prietena mea, aşă ca nu mă mai întrebaţi "care-i treaba?". După ce am luat tot ce ne trebuia ne-am întâlnit şi cu fata în staţia de la Jenţi şi de acolo înainte spre "cartierul general" de la Timiş. Nori negri se plimbau deasupra Pietrei Mari trimiţându-ne din când "salutări" sub forma unor rafale scurte de ploaie. Vine momentul traversării Timişului. Nu pe vreun pod, cum ar face oamenii întregi la minte. Ne descălţăm, îndesăm ciorapii în papuci şi cu Dumnezeu înainte. Apa curgea destul de repede punându-ne la încercare echilibristica. La un moment dat, cam pe la mijlocul râului, vreau să pun piciorul pe o piatră mai netedă. Piatra respectivă se afla însă la o adâncime mai mare decât anticipasem eu iniţial de unde a rezultat un duş revigorant între picioare. Traversăm în cele din urmă Timişul iar constatare de pe mal era una cât se poate de amuzantă: suntem fleaşcă între picioare. Mai puţin fata. Parcurgem apoi o scurtă distanţă pe jos pentru a ajunge la "tabăra" propriu-zisă. Odată ajunşi, instalăm păturile şi unii pleacă după lemne de foc iar eu rămân cu fata. Ea mai dichiseşte un pic "tabăra" pentru a-i implementa acea atingere feminină, iar eu cobor la râu pentru a face un baraj din pietre unde să pot "ancora" berea. Trebuie să admit că sunt foarte mândru de barajul construit. Acesta a rezistat "atacurilor" brutale ale unui Matiz şi două Dacii ce au fost mânate de posesori în râu pentru a fi spălate. Ieşirea maşinilor din râu a fost testul suprem trecut brio de barajul "Dobrică", tsunami-urile create de şoferii ce şi-au luat maşinile drept tancuri anfibii spărgându-se de pietrele aşezate migălos. E drept că berea, luată de valuri, ieşea la mal, însă important este că nu a "sărit" barajul. Odată ce "trupele speciale" au venit cu lemnele am făcut un foc de toată frumuseţea ce ţinea şi de soarele şi de căldura promisă de dimineaţă la radio dar absentă cu desăvârşire. Era trecut puţin de ora 12, deci profeţia mea că soarele va ieşi după 12 s-a împlinit, cel puţin metaforic. Am pus slănina, am pus friptura. A venit şi "biciclistul" cu cârnaţii i-am pus şi pe ei apoi a venit rândul celor "mici". A trecut frumos ziua. Pe la ora 4, când ieşise şi adevăratul soare, am coborât la râu unde am iniţiat un veritabil război naval. Adică doi pe un mal, doi pe alt mal, şi aruncam cu bolovani în apă cu scopul precis de ai uda pe ceilalţi. După ce am încheiat armistiţiul am luat loc la "masa trativelor" (un bolovan în mijlocul râului). Din păcate negocierile de pace au eşuat, unul dintre beligeranţi atacându-mă mişeleşte din spate făcându-mi pantalonii şi chiloţii fleaşcă. Nu am rispostat fiind convins că o atitudine pasivă va fi cea care va duce la stingerea completă a conflictului.
Pe la orele 20 şi ceva ne-am strâns catrafusele şi am pornit spre casă. După cantitatea considerabilă de bere consumată pe parcursul zilei era imposbil să nu fie şi un"oştean" căzut la datorie, care, în deplină cunoştinţă a facultăţilor sale mintale, era ferm convins că el poate duce la băutură mai mult decât toţi ceilalţi. Mda, straşnică situaţiune, nu? Drumul spre plaiurile mioritice consta în aceeaşi traversare a Timişului. După o primă traversare cu oareşce peripeţii şi multe ore petrecute în apele de la baza "taberei", ştiam la ce să ne aşteptăm la traversarea ce urma. Primii care au trecut Timişul n-au avut nici un fel de probleme. "Cetăţeanul turmentat" însă, a pus la încercare proverbul "a te îneca precum ţiganul la mal" şi, cu o stare de bine foarte accentuată a plonjat cu bagaje cu tot pe spate. E drept că la submersiunea lui a contribuit şi un bolovan mai alunecos. Ultimul care traversa eram eu. Încărcat mai mult cu pungi de deşeuri ajung în cele din urmă la mal pentru ca mai apoi să-mi îndeplinesc o dorinţă mai veche: să mă încalţ pe graniţa oraşului. Alţii au ales "drumul suferinţei" mergând desulţi până acasă. La Dârste, în staţie, am aşteptat "şaptişpele" pentru a o conduce pe fata respectivă acasă. Ne aşezăm în spate. Proastă alegere. Pe locurile din spate, scaunele alea faţă-n faţă, erau câţiva ţigani, trei băieţi şi două fete. Pe lângă faptul că mi-au făcut capul calendar cu decibelii emanaţi m-au şi surprins prin agilitatea cu care reuşeau să combine atât ţigănească cât şi limba română. Din ce am putut deduce, tema discuţiei lor era despre "a te fute cu altul" şi "înşelăciunea în cuplu", dar nu bag mâna-n foc. Noi doi am coborât la Parc şi de acolo am mers pe jos, pe Lungă. După politeţurile de la despărţire eu am făcut cale întoarsă spre Livadă. Pe drum m-am intersectat cu "iubirea mea" din clasa a XII-a şi am stat câteva minute la o bârfă mică, apoi ne-am văzut fiecare de drumul lui. Era 22,40 ceasul şi eu eram în Livadă aşteptând autobuzul. În tot acest timp am avut ocazia să observ îndeaproape comportamentul unor masculi proşti şi în călduri. După ce m-am amuzat copios la câteva replici de agăţat încercate de unul dintre cocalari m-am urcat în "şaptişpe" şi, să te ţii nebunie, cocalarii hop şi ei. M-am aşezat pe un loc mai în spate, iar ei în spate de tot. Îmi zic în sinea mea, bine măcar că ăştia nu pun manele la telefon pentru tot autobuzul. N-au pus manele pentru tot autobuzul dar vorbeau să-i audă toţi. După ce între timp au stricat un plafon şi se amuzau teribil de "măreaţa" ispravă realizată, la Patria urcă două fete. O blondă şi o brunetă, mabele foarte frumoase. Beleaua a picat blondă pentru că s-a aşezat la margine fiind astfel mai accesibilă pentru pornirile neanderthaliene ale cocalarului agăţător. După ce acesta încearcă vreo câteva replici de tot căcatul, intră în scenă şi amicii lui cu remarci absolut groteşti la adresa fetei. "Dacă sunt urâtă de ce să-ţi dau numărul meu?"... replica asta mi-a provocat un râs sănătos, moment în care cocalarii au un moment de linişte. Linişte spartă de o mângâiere absolut haioasă pe care cocalarus-agatsatorius i-o aplică blondinei pe mână. Spun haioasă pentru că aveam impresia că acesta mângâie un ananas, nu o mână de fată. Mă tot gândeam dacă să mă bag sau nu în seamă. Cocalarii sunt deosebit de amuzanţi şi orice fel de scandal cu ei îmi provoacă plăcere, de ce să vă mint. Ei erau vreo cinci sau şase, dar nu numărul lor m-a făcut să nu intervin ci altceva. Mă gândeam că dacă mă bag, fata o să creadă că am intervenit numai pentru a mă băga cu ea în seamă şi a-i cădea în graţii, or nu ăsta ar fi fost motivul. Aşă că am adoptat o stare de veghe hotărât să le rup mufa în caz că lucrurile degenerează. Cocalarii au coborât la Ciucaş şi a fost linişte şi pace după aceea. În momentul în care cobora treptele autobuzului agăţătorul îi face blondei cu mâna, dar cu încetinitorul, iar zâmbetul tâmp de faţa lui care încerca să schiţeze regretul părea rupt dntr-un film cu buget limitat. Blonda îi spune amicei ei brunete că îl ştie pe unul dintre miştocari moment în care începea să-mi pară rău pentru bietul cocalar pentru că se ştie că nimic nu se compara cu dorinţa de răzbunarea a unei femei.
P.S. Dragi cocalari, în caz că vă întrebaţi "cine e mă bulangiule de a scris căcaturile astea despre noi?"... tipul cu cămaşa verde, trei-sferturi şi rucsac în braţe.
Vă salut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu