Cronica unei zile ciudate

Vineri, 22 mai, anul de graţie 2009.
Ce zi! Nu scriu în termeni laudativi ci mai degrabă mirat, stupefiat. Începuse bine ziua. Firma care instalează termopane pe scară îşi făcea treaba cât se poate de discret, cerul era senin, păsărelele ciripeau. Prima parte a zilei o pierd dându-mă pe internet, făcând un duş şi tragând apoi niţel cu ochiul pe la TV. Nimic deosebit până acum. Se prefigura chiar posibilitatea ca următoare parte a zilei să o petrec alături de o fată foarte drăguţă. Fată ce o cunoscusem prin intermediul unei colege de facultate. Pe la 4 şi 10 plec spre facultate. Aveam un seminar la care două colege trebuiau să prezinte un proiect, deci nici un stres. Ziua este foarte frumoasă, timp mai este până la seminar, aşa că am coborât la Parc. Am purces agale prin parc. Am făcut câteva poze
şi, la ieşirea din parc, la mesele de şah şi remi, era plin de bătrâni, majoritatea bărbaţi. I-am remarcat printre aceştia chiar şi pe fostul meu profesor de sport din liceu, deosebit de concentrat pentru a da lovitura de graţie în aprigul joc de remi, motiv pentru care nu l-am deranjat.
Domnul cu şapca neagră, de la masa din dreapta, este el... deosebit de concentrat după cum puteţi vedea şi voi.

Ajuns la facultate, politeţurile şi glumele de rigoare cu colegii. La seminar toată lumea e bine dispusă, dar eu plec după vreo jumătate de oră pentru a mă întâlni cu respectiva fată în Livadă şi de acolo să luăm calea stadionului. Sprintez de la Corpul T până în Livadă, pentru că întârziasem să ajung la ora stabilită. Trebuia să ajung la 5 şi 20, eu am ajuns pe la vreo 5 şi 37. Ajung în Livadă şi examinez atent fiecare siluetă feminină pentru a o găsi pe fata cu pricina. N-o găsesc. Mă gândesc dacă nu cumva colega mea nu a uitat să-i transmită locul şi ora întâlnirii. Sunt un pic bulversat. Cu toate astea îmi cumpăr un bilet şi mă duc în staţie să iau "cinciu". Mă tot gândesc la fata aceea. Mă macina gândul dacă ea a venit în Livadă şi eu n-am văzut-o. Mă încurajez spunându-mi că n-aveam cum să nu o remarc. Mă încearcă un sentiment de jenă. Trec peste moment pentru că autobuzul a ajuns în Bartolomeu. Cobor şi la pas grăbit pornesc spre stadion. E 5, 47 şi-mi imaginez coada de la bilete, coada de la intrare. Mi-am uitat abonamentul acasă şi voi fi nevoit să-mi iau bilet. Îmi dau repede seama că meciul cu Oţelul e lipsit pentru noi de orice fel de miză aşă că mai încetinesc puţin pasul. În timp ce stăteam la coadă, văd un amic din galerie alergând pe lângă stadion. N-am timp să-l opresc pentru că tipul e hotărât să doboare vreun record mondial. Totuşi, mă întreb de cine şi de ce aleargă? Intru lejer pe stadion când mai sunt vreo 5 minute până la începutul meciului. Dar n-apuc să mă fac comod pentru că în peluză dau de alte năstruşnicii. Firma de pază face gura mare la suporteri, sau invers, depinde cum preferaţi. N-am prins scânteia scandalului dar în mod cert este ceva legat de steaguri şi benăre. La ultimele partide de acasă am avut mari probleme cu forţele de (dez)ordine pe această temă. În timp ce un membru al firmei de pază, un fel de şef al lor pe stadion, cu ceafă lată, burtă proeminentă şi etnie îndoielnică, se certa cu un amic de-al meu, nu ezită să-l ameninţe pe acesta cu bătaie în afara stadionului. Orice norme erau doborâte. Urcând treptele peluzei, i-am spus unui membru al firmei că "mie mi se rupe de voi", moment în care pantalonii mei trei-sferturi cu camuflaj de iarnă s-au divizat între picioare dând naştere unei veritabile falii.
Băieţii de la firma de pază mereu pregătiţi să intervină în combaterea foarte periculoşilor huligani braşoveni.

Mai întâi fata, apoi abonametul, scandal cu ăştia şi acum pantalonii. Ce mai, o zi de milioane! Toată ziua n-am făcut altceva decât să mă autoîncurajez. N-a venit fata, nu-i nimic, n-a fost anunţată. N-am abonament, nu-i nimic, am bani de bilet. Scandal cu paza, nu-i nimic le dăm la muie. Mi s-au rupt pantalonii, nu-i nimic, mi se aerisesc "bijuteriile" supraîncălzite. În prima repriză nu s-a cântat deloc, doar ici colo remarci răzleţe la adresa lui Vamă sau Mircioiu. La golul alor noştri bucuria a fost mai mult una forţată. Nu-mi vine să cred în ce hal ne-au adus conducătorii clubului şi gibonii de la stadion că nici să mă mai bucur sincer la un gol nu pot. În repriza a doua ne-am dat un pic drumul la glăscioare pentru a nu-i lăsa pe fanii gălăţeni să se simtă stingheri. Ne-au egalat şi ratările ce au urmat au avut doar harul de a da un plus de dramatism meciului. La final mi-am spus, nu-i nimic, oricum meciul n-avea nici o importanţă, fiind mai mult unul de factură amicală.
De la stadion am stat puţin cu băieţii la o şuetă prilej cu care am aflat că au fost evacuaţi şi băieţi de la Tribuna a II-a pentru simplul motiv că au strigat diferite expresii ce în structura lor lexicală conţineau şi cuvântul "pulă". Am mai aflat că mulţi au primit şi interdicţie. Şi-au făcut băieţii care se ocupă cu (dez)ordinea norma pentru întregul sezon. Am pornit apoi agale pe Strada de Mijloc cu ventilaţia la pantaloni făcându-şi pe deplin datoria. O senzaţie mai relaxantă ca asta n-am simţit în viaţa mea. Să mergi cu ditamai "craterul" între craci prin centrul oraşului. Primul "şaptişpe" în care m-am urcat din Livadă puţea ca buda de tren. Exact ca buda de tren! I-am suportat duhoare până la Dramatic, unde am coborât. Am îndurat multe pe parcursul zilei şi am găsit o alternativă fericită la tot ce am îndurat, dar la putoarea aia nu exista nici o parte plină a paharului. Pe al doilea "şaptişpe" m-am întâlnit cu un fost coleg din generală care m-a rugat să-i fac o scurtă cronică a meciului. Bineînţeles că nu l-am refuzat. Ajuns în Noua, acelaşi pas agale m-a ghidat spre casă. Printre blcouri am avut plăcerea să văd o scenă absolut superbă. Trei copii, două fete şi-un băiat, stăteau pe bordură la ora 9 seara. Pentru mine, care sunt un melancolist incurabil, scena asta mi-a mers direct la inimă.
Am ajuns în cele din urmă acasă, am mâncat puţin, m-am dat niţel pe internet şi v-am scris articolul ăsta.

Vă salut!