Poveşti cu soldaţi: toţi au căzut

Zaharia Gh., Zaharia Gr., Zaharia D., Zaharia V., Zaharia T., Zaharia Gh., Zaharia I., Zaharia N.. Opt oameni, acelaşi neam. Fraţi şi veri. Sublocotenenţi toţi, împrăştiaţi în companii diferite, 9, 5, 7, 10, 17, 34, 36, 30. S-a crezut că aşa scapă măcar unul. N-a scăpat nici unul, decât cel care a fost prea mic pentru a pleca pe front. Undeva în Est au căzut cu toţii. Unul după altul, fără nici o speranţă. Statul Major trebuie să fi învăţat pe de rost adresa lu' Zaharia la câte scrisori împlute de condoleanţe a expediat.

Zaharia Gh., al doilea Gh. din listă, a servit în aceeaşi companie, 34, cu Amarande Gh.. Şi el a căzut, împreună cu ceilalţi patru fraţi ai săi, Amarande D., Amarande I. şi Amarande O., sublocotenenţi şi ei în companiile 7, 4 şi 32. Amarande D. a servit alături de Zaharia D.. "Ce fac ai tăi, sunt bine?", trebuie să-l fi întrebat unul dintre ei pe celălalt. "Sunt bine, mulţămită Domnului!", trebuie să fi răspuns unul dintre ei, fără a ştii că cerneala de la data morţii cuiva încă nu se uscase.

Eroii de sub Tâmpa

Duminica trecută am avut curiozitatea să observ îndeaproape un monument, închinat soldaţilor români căzuţi în Al Doilea Război Mondial, aflat în curtea bisericii din Noua. Monumentul nu îmi era străin, însă, până duminica trecută, niciodată nu i-am acordat suficientă atenţie.

Tricolorul ce tronează în faţa monumentului



GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI!
Barbu Gică
Popa Mihalache Gheorghe
Adam Muntean
Olaru Ioan
Tâmpa Gheorghe
Popovici Mircea
Ştirbu Alex
Ştirbu Constantin
Bude Niculae

Bunicul meu, eroul meu

S-a numit Beraru Neculai şi era din oraşul Fălticeni, judeţul Suceava. Amintirile mele cu el sunt foarte puţine şi înceţoşate întru-cât eu aveam 5 ani şi jumătate atunci când el a murit în vara lui '96. Ţin minte că mă iubea foarte mult şi mereu se bucura când venea în vizită "nepotul de la Braşov". Iar pentru mine orice vizită era o adevărată incursiune în trecut. Bunicul meu avea un talent extraordinar de a povesti amintirile sale de pe vremea "răsboiului cel mare", iar eu, bineînţeles, mă imaginam fiind în locul lui, în linia întâi la Odessa sau eliberând Ardealul. Eram fascinat pur şi simplu! Pe atunci nu priveam moartea ca pe ceva urât, ci ca pe ceva de care doar eroii au parte. Aşa gândeam la momentul acela, la 5 ani, fără să realizez că stăteam lângă un veritabil erou. "Am fost şi eu la Odessa, apoi la Cotul Donului şi la Stalingrad". Pentru el erau monumente ale durerii şi atrocităţilor războiului, în timp ce, pentru mine erau doar nişte nume cu rezonanţă simpatică, şi nu înţelegeam de ce ochii i se înlăcrimau atunci când îmi vorbea despre ele. "O să înţelegi tu, Ioane, când ai fi mai mare". L-am întrebat dacă a omorât mulţi ruşi: "câţi am putut, şi eu, Ioane". Aşa îmi spunea el, Ioane, zicea că mă cheamă "ca pe mareşalul României, Ion Antonescu". "Am omorât şi ruşi, măi Ioane dragă, dar i-am salvat şi viaţa unui neamţ, atunci, când noi luptam cu ruşii împotriva nemţilor. Am luat câţiva nemţi prizonieri şi ruşii vroiau să-i omoare pe dânşii, atunci, eu şi cu-n alt soldat român am sărit să-i apărăm, pentru că nu era voie să-i omori pe ăia de-i luai prizonieri pe front. Am pus mâna în faţa la puşcă şi uite aşa mi-a retezat degetul". Mereu îmi spunea povestea asta râzând, iar eu când mă întorceam la Braşov, de la ţară, le povesteam copiilor din faţa blocului cum tătuca (aşa îi ziceam eu)l-a salvat pe un neamţ. "Din Rusia, am venit pe jos în ţară, am luat Ardealul şi-apăi tocmai din Cehoslovacia iar m-am întors pe jos acasă". Mai ţin minte cum îmi povestea că după ce s-a terminat războiul, avea un bar în sat. Ruşii, care bineînţeles au spus la revedere dar au uitat să plece, veneau la barul bunicului meu. El, cum n-a uitat "că ruşii au făcut prăpăd mare pe oriunde au trecut", aştepta să se ivească doar "sămânţă de scandal" pentru a-i fugări pe rusnaci, cu puşca, pe uliţa satului. "Îi fugăream pe dânşii până dincolo de Unceşti (un sat vecin), ca să ştie altă dată că n-au ce căuta AICI!"
În vara lui '96, aşa cum ziceam la început, s-a dus să-şi revadă foştii camarazi de pe front.
Dumnezeu să te odihnească, bunicule!



Poză de la botezul meu, din ianuarie '90.


Troiţă din satul Hreaţca, închinată soldaţilor din comună, care nu s-au mai întors de pe front.
În final, o melodie a celor de la S.D.S.T.


S.D.S.T. - Scrisoare de pe front
Asculta mai multe audio Muzica »

Când cerul era al Românilor...

"Scriu despre aviatorii români nu dintr-o obsesie faţă de temă, dar din dorinţa ca să se ştie cât de măreaţă, zguduitoare, surprinzătoare e istoria neamului din care facem parte şi că nu alde Kojedub, Pokrîşkin, Pstîgo, Evstigneiev trebuie să fie cetăţeni de onoare şi să le poarte numele unele străzi de prin oraşele noastre, dar Şerbănescu, Greceanu, Cantacuzino, care au intrat în tabelul mondial al rangurilor de aşi aerieni şi care luptau pentru o cauză dreaptă. Campania militară din Est s-a numit oficial „Războiul dezrobirii” şi avea ca scop dezrobirea moşiei răpite la 28 iunie 1940. Reamintesc aci cuvintele bătrânului caporal Ştefan Grigoriu din satul Zorile, raionul Orhei, despre care am scris recent: „Acum 68 de ani, se cânta “Zaraza” şi se zbura cu “Henkelul”, se cânta “Frumoasa mea cu ochii verzi” şi se elibera Basarabia şi Bucovina. Se murea sus-sus, iar cerul era al românului..."

Aceasta este introducerea unui articol pe care-l găsiţi aici, şi în care sunt descrise emoţiile trăite de zburătorii români în zorii zilei de 22 iunie 1941 atunci când Armata Română a intrat în "Războiul dezrobirii".

Horia Agarici...a plecat la vânătoare ca să vâneze bolşevici

"Vânătorul" Horia Agarici este ultimul pilot pe care îl prezint în această primă parte de "maraton aviatic", urmând ca în scurt timp să revin cu partea a 2-a şi cu alţi piloţi care au făcut ca Aviaţia Românească să fie una dintre cele mai de temut din lume.
Revenind la domnul Horia Agarici doresc să menţionz faptul că acesta a fost un exemplu de curaj, netemându-se nici o clipă să-şi pună în pericol propria viaţa pentru a-şi apăra ţara. Evenimentul ce l-a făcut celebru pe Horia Agarici s-a consumat la 21 iunie 1941 pe malul mării. Revenit la sol în urma unei scurgeri de combustibil, în apropiere de ora pânzului se dă alarma: o formaţiune de 6 bombardiere sovietice se îndreptau spre Constanţa având misiunea de a bombarda portul. Ce a făcut Horia Agarici, singurul pilot de vânătoare rămas la bază aflaţi aici.

Ion Milu

Următorul pilot de vânătoare român pe care o să vi-l prezint se numeşte Ion Milu, braşoveanul nostru care se clasează pe locul 3 în topul "vânătorilor" români cu ale sale 45 de victorii confirmate şi 6 probabile.

Ion Milu s-a născut în anul 1902 în oraşul de sub Tâmpa şi a decedat în 1980 în acelaşi oraş fiind înmormântat la cimitirul Sfânta Treime din Şchei.
De cariera aviatică a lui Ion Milu se leagă două momente cu adevărat deosebite. Domnul Milu este cel care a efectuat primul zbor cu prototipul lui IAR-80. Cel de-al doilea moment care face măsura talentului său de zburător îl constituie data de 16 august 1943 când Ion Milu doboară 5 avioane inamice stabilind astfel recordul românesc la număr de avioane doborâte într-o singură zi.
Concluzionând, despre Ion Milu se ştie că a fost cel mai bun prieten al lui Şerbănescu, veşnic concurent la titlul naţional de acrobaţie şi dascăl de neînlocuit pentru câteva generaţii de piloţi militari. Pentru mai multe detalii următorul site vă stă la dispoziţie.

Alexandru Şerbănescu

În continuarea acestui maraton aviatic, vă aduc spre cunoştinţă aviatorul ce se situează pe locul 2 în topul piloţilor de vânătoare români, domnul Alexandru Şerbănescu deţinător a 47 de victorii confirmate şi 8 probabile. Originar din Coloneşti, judeţul Olt, acesta şi-a găsit sfârşitul la 18 august 1944 apărându-şi ţara pe care atât de mult a iubit-o.
"Nu înţeleg ca un inamic, oricât de mare şi puternic ar fi, să intre în ţara mea ca-n sat fără câini şi s-o pustiască!" Căpitan aviator Alexandru Şerbănescu, 18 august 1944(căzut la datorie în luptă cu Mustang-urile Forţelor Aeriene Americane)
Vă recomand din toată inima să citiţi acest articol dedicat lui Alecu Şerbănescu care este imposibil să nu vă emoţieneze câtuşi de puţin.

Prinţul "Bâzu" Cantacuzino

Îmi place să ma pierd prin trecut. Îmi place să aflu despre acei oameni care au făcut lucruri cu adevărat măreţe şi cărora nu le-a stat niciodată gândul la cum să ajungă mari ci pur şi simplu prin faptele lor au ajuns mari. Primul astfel de om despre care am plăcerea să vă povestesc este Constantin "Bâzu" Cantacuzino. Dintre toţi piloţi români participanţi la cel de-al Doilea Război Mondial, Cantacuzino s-a distins prin faptul că deţine recordul românesc la număr de victorii aeriene (56 de victorii confirmate şi 13 probabile) fapt ce se datorează în primul rând excelentelor sale calităţi de zburător şi manevrier.
Mai departe vă las cu un articol de pe acest site în care autorul, domnul Mihai Athanasie Petrescu, scrie despre Constantin "Bâzu" Cantacuzino mult mai bine decât aş face-o eu vreodată. Ţin să precizez că voi face deseori trimiteri la acest site(aşa ca de la braşovean la braşovean), foarte bine documentat, şi care mi-a furnizat informaţiile necesare creării clipului de mai jos.