Ziua Eroilor la Braşov

Lume multă, mai ales elevi veniţi de pe la şcolile şi liceele din împrejurimi. Am fost şi eu cu două colege de facultate. Ele pentru a vedea cum e la "o chestie de genul ăsta" (le-a plăcut), iar eu pentru a imortaliza şi defilarea de anul acesta. A, şi poze. Unele destul de reprezentative, zic eu.

Soldaţi tineri, băieţi şi fete, stând demni lângă tricolor

N-am reuşit să înţeleg prezenţa abjectului din centrul fotografiei la această comemorare şi nici discursul său despre onoare, demnitate şi moralitate. Mori!

 Un "fum" verde ieşea din pădurea şi învăluise cimitirul în timpul slujbei de pomenire. Probabil că fenomenul are o explicaţie logică, dar mie şi fetelor (mai ales uneia dintre ele, care e şi meteo-sensibilă), ne place să credem că erau de fapt sufletele eroilor căzuţi. Nebuni, ştiu.

Adevăraţii Eroi

Mormântul Căpitanul Sava Cristescu şi al eroilor săi. Aici le stau oasele, sufletele lor au rămas lângă giratoriul din Bartolomeu.

Acum, momentul defilării.

Un fix despre patriotism

M-am uitat în seara asta pe TVR2 la o emisiune în care erau invitaţi doi studenţi. Băiatul era masterand, iar fata prin anul 2 sau 3, după fizic. Moderatorul, băiat finuţ şi foarte entuziast mi s-a părut mie.

N-am prins chiar de la început emisiunea, dar m-am prins că ea naviga uşor în sfera patriotismului şi ce mai înseamnă acesta pentru tinerii din România. Pentru mine, patriotismul înseamnă dragostea necondiţionată faţă de ţară. Da, şablonul ăsta pe care-l bagă oricine când e întrebat vizavi de chestiunea asta. Sau mă rog, aproape acelaşi şablon. Pentru că, pentru mulţi, ca să-ţi iubeşti ţara e imperativ necesar ca şi ea să fii făcut ceva pentru tine. Îmi vine acum în minte o chestie amuzantă: pe mama o iubesc de când eram mic doar pentru că era lângă mine mereu, cu mult înainte de a realiza că ea face chestii concrete pentru mine (îmi dă să mănânc, mă îmbracă, mă spală etc)

Ei bine, tinerii din emisiunea asta mi-au confirmat că dragostea noii generaţii faţă de România e condiţionată. Ei nu văd România ca fiind opera celor ce au dat sânge pentru pământul pe care ei calcă acum. O văd ca fiind opera politicienilor corupţi şi laşi şi a cocalarilor ce pozează pe la televiziuni de maximă audienţă în modele de societate. Într-adevăr, un străin aterizat în România ar fi îngrozit de ce există la noi acum. Dar un român adevărat, unul cu tupeu şi cu sânge-n instalaţie n-ar trebuie să se cocârjească în faţa tuturor sclavilor şi imbecililor cu 2 clase şi alea cu şpagă. N-ar trebui să de-a bir cu fugiţii la străini ca să-i fie lui mai bine. La urma urmei, care-i diferenţa dintre evadarea ta şi a unuia care lasă în urmă familie, prieteni, rude pentru a se salva de pe vaporul ce se scufundă? Niciuna, dixit!

Toată lumea e în criză de modele şi vrea un model la care să se raporteze, care să-i dea speranţe de mai bine. Deschide-ţi în paştele mamii voastre o carte de istorie şi căutaţi modele. Mereţi la bunicul vostru care şi-a văzut moartea cu ochii în ultimul război şi întrebaţi-l cum stă treaba cu patriotismul, onoarea şi dragostea de ţară. De asta mă tot agăţ ori de câte ori am ocazia de exemple din război, pentru că întrevederea omului cu moartea e cea mai extremă chestie pe lumea asta. Atunci se vede cine nu e întreg la minte, în sensul bun al cuvântului, şi cine o arde convenţional. Adică ar face un pact cu dracu' doar-doar i-o fi şi lui mai bine.

La încheiere, moderatorul le-a dat un citat din Alexandru Şerbănescu, aviatorul acela din al Doilea Război care a spus că "un inamic, indiferent cât de puternic şi de mare este, nu poate intra în ţara mea ca-n sat fără câini şi s-o pustiiască!" Invitaţi să-şi dea cu părerea despre vorbele căpitanului aviator Alecu Şerbănescu, cei doi au spus:
gagiul: "foarte tare! Da este o dovadă de patriotism, dar ştii cum e, în momentele alea poţi spune lucruri în care nu chiar crezi. Eu nu făceam asta."
tipa: "Într-adevăr, frumos. Dar eu n-aş fi făcut sau zis aşa ceva. Nu ştiu ce a fost în capul lui."

Sic transit gloria mundi

Sergiu Nicolaescu, păzea !!!

Până în octombrie mai e, dar de ce să aştept până atunci? Profitând de vacanţa studenţească am pus cap la cap imagini, sunete, muzici şi texte care să cinstească memoria celor 250 de soldaţi români morţi în zilele de 7 şi 8 octombrie 1916 în Primul Război Mondial.

Te-aş trimite să afli de pe Wikipedia ce s-a întâmplat atunci, dar tragicul eveniment din istoria oraşului este tratat cu o ignoranţă grotească.

Foarte pe scurt: în august 1916 Armata Română intră în Marele Război. Toate forţele sunt concentrate pentru eliberarea Ardealului iar în două zile Braşovul este eliberat. Neglijând partea de sud a frontului, Armata Română este taxată scump la Flămânda şi Turtucaia aşa că din motive strategice, trupele de peste Carpaţi sistează ofensivă şi încep să se retragă. Hai că nu e chiar "foarte pe scurt". Nemţii, austro-ungarii şi bulgarii îi lovesc pe ai noştri cu tot ce au mai bun astfel că românii ajung să înfrunte Puterile Centrale în ultimul punct de rezistenţă de peste munţi: Braşovul.

Pe 7 şi 8 octombrie 1916, 250 de ostaşi români dispuşi de-a lungul liniei ferate din Bartolomeu, aflaţi în apropierea Gării, se pregăteau să-i ia la ţintă, să-i ia în baionetă sau se le bage chiar şi degetele în ochi invadatorilor. Scopul lor era clar: păzim spatele trupelor aflate în retragere cu orice preţ. Ştiţi cum e, în ziua de azi acest "cu orice preţ" s-a cam scuturat de însemnătate fiind folosit... cu orice preţ. Dar, atunci, în toamna lui 1916, "cu orice preţ" însemna moarte până la ultimul.

După atacul din ziua de 7, românii rămân fără muniţie. Aveau doar o singură mitralieră în dotare, în rest numai puşti. În cursul nopţii, atacatorii ocupă poziţii de încercuire iar când s-a crăpat de ziuă au dezlănţuit iadul. Loviţi de focul de mitralierei din flancul stâng şi de grenade, românii cad seceraţi dar nu se predau. Ripostează cu baioneta şi mor până la ultimul. Hai că e ieşti fain textul, zic eu. Poate îl bag şi pe Wikipedia asezonat, bineînţeles, cu mai multe detalii privind lupta.

Nu ştiu dacă ai ajuns până aici cu cititul. Dacă da, bravo ţie! În caz că aveai dubii că neamul din care te tragi e unul de viteji, acum eşti sigur de asta.

Dar gata cu vorba şi urmăreşte filmuleţul de mai jos. Bine, de fapt e un fel de scurtmetraj despre bătălia din Bartolomeu, cunoscută şi sub numele de Tranşeea Morţii. Dar aici se pune accentul pe latura emoţională şi mai puţin pe cea de factură documentară. Am luat secvenţe din două filme româneşti despre Primul Război Mondial, am pus un pic de muzică (bine, un pic mai multă) şi am scris nişte texte şi uite ce-a ieşit. Desfă o bere sau ia-ţi nişte floricele că are vreo 8 minute.

 

24 ianuarie 1859

"- Armată separată, guvern separat, dar de domn, de domnitor ce-au zis?
- N-au zis nimic, nu ştim.
- Moldovenii l-au ales pe Cuza, spun domniile voastre?
- Da, să trăiţi, pe domnul Alexandru Ioan Cuza.
- Aha... "

... între timp, la Viena...

"- Armată separată, guvern separat, dar de domn, de domnitor ce le-aţi zis?
- ....
- Ce le-aţi zis de domnitor? Vă ordon să-mi spuneţi!!!
- Păi... nu le-am zis nimic...
- Nimic? Cum adică, nimic???
- Păi... nimic. Consideră domnia voastră că ar fi trebuit?"

... înapoi la Bucureşti...

"- Cuza ales domn al Ţării Româneşti, citiţi totul în Curierul Românesc. Curierul de azi, 24 ianuarie, citiţi totul despre Unirea Principatelor, hai la băiatu' să vă dea ziaru' !!!"

P.S. azi la orele 16 întindem Hora Frăţiei pe pământul României în faţa la Rectorat, în Livada Poştei. Studenţii de la Universitata "Transilvania" îi invită pe toţi cei care încă mai simt româneşte la această horă.

Cattenacio-ul s-a născut în munți

Burebista şi Decebal au făcut primii paşi în formarea uneia dintre cele mai mari "echipe" din lume. Nu s-au făcut deloc de râs, din contră. Gloria lor trebuia dusă mai departe.

După pierderea trofeului "Sarmisegetuza" în anul 106, Dacia a "fuzionat" cu "Roma". O echipă independentă a Daciei a rămas însă să activeze în continuare. Cu toate astea, "fuziunea" cu "Roma" va avea un rol decisiv în evoluţia ulterioară a "fotbaliştilor" daci.

Influenţa avea să se facă remarcată abia peste foarte mulţi ani. Tranziţia noii echipe nu s-a putut face peste noapte astfel încât nu mai consemnăm vreun "meci" de importanţă maximă.

Anul 1325 este anul renaşterii. În cadrul unei "conferinţe de presă" susţinută în data de 18 iunie a acelui an, "managerul" Ungariei, Carol Robert de Anjou îl numeşte pe "managerul" Ţării Româneşti, Basarab I, "Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare."

Recunoscut pentru faptul că reuşise să unească federaţiile din sudul României într-o singură "asociaţie", Ţara Românească, Basarab I nu putea rămâne imun la acest atac. În fapt, atacul fusese generat de refuzul lui Basarab de a le mai permite ungurilor să perfecteze "transferuri" gratuite din Ţara Românească.

Datorită deciziei sale de a bloca piaţa "transferurilor", Basarab I a fost felicitat în mod public de către "preşedintele Federaţiei Internaţionale de Vest", papa Ioan al XXII-lea.

În urma acestei turnuri a evenimentelor, "managerul" Ungariei stabileşte un "meci" cu Basarab I pe terenul celui din urmă. Miza era enormă: supravieţuirea unei "echipe". În cazul unei victorii, Ţara Românească era nevoită să-şi desfiinţeze "echipa" care ar fi fost acaparată de marea "echipă" a Ungariei condusă de Carol Robert.

Înainte de meci a fost un duel al declaraţiilor prin care Basarab îşi sfătuia adversarul că "de veţi vrea să vă fie bine, să nu faceţi deplasarea, altfel vă umplem cu goluri." Desigur, replica lui Carol Robert nu s-a lăsat prea mult aşteptată, acesta afirmând, plin de sine, "o să-l scot de barbă pe acesta din viziuna lui".

No, vă daţi seama ce s-ar mai fi dezbătut declaraţiile celor doi la televiziuni. Din fericire TV-ul nu exista în epoca aceea aşă că ne putem concentra exclusiv asupra "meciului" ce a început pe 9 noiembrie 1330.

"Stadionul", aşezat pitoresc între munţi şi stânci oferea o privelişte de vis. N-a fost însă o privelişte frumoasă şi pentru companionii noştri de "joc", maghiarii.
Încă din primul minut aceştia s-au trezit loviţi din toate direcţiile. Atacurile fulgerătoare ale românilor conduşi din teren chiar de către Basarab au fost metodele prin care ungurii au fost descumpăniţi încă din primele 15 minute. Apoi, fiind deja 2-0, românii se reorientează pe o tactică de hărţuire a adversarului. Incursiuni rapide ale "vârfurilor" (de săgeată) prin defensiva maghiară, asezonate cu "centrări" după "centrări" au găsit o Ungarie aflată în agonie la pauză.

La reluare, românii mai înscriu o dată, stabilind scorul final la 4-0. De notat faptul că "managerul-jucător" al Ungariei, Carol Robert de Anjou, s-a cerut schimbat în minutul 70, nemaiputând face faţă "jocului" fizic foarte bărbătesc şi tăios al românilor. S-a salvat astfel de la a fi pe "teren" la sfârşitul acestei umilinţe.

"Jocul" şi victoria fantastică a românilor conduşi impecabil de Basarab I a făcut furori în Europa. Iată cum descria ziarul "Cronica Vienei", "meciul" de mare angajament:

"Prinşi în menghina atacului frontal şi jocul excelent al extremelor, maghiarii s-au dovedit neputincioşi, fiind zdrobiţi ca de bolovani de loviturile incisive ale înalţilor înaintaşi români rupţi parcă din stânca Olimpului. Managerul maghiar şi toţi jucătorii săi nu s-au aşteptat la aşa ceva. Mijlocul valahilor, prin combinaţii rapide finalizate cu excelente lansări (de) pe vârfuri aruncau tot ce puteau înspre echipa ungurească, care era deja cu fundul în poartă apărându-se pe cu un culoar foarte strâmt, care însă nu ar fi trebuit numit culoar, ci mai degrabă un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina presingului sufocant, cele mai rapide vârfuri ungureşti nu-şi puteau face jocul obişnuit. Loviţi din faţă, de sus şi din lateral, aceştia nu puteau răspunde nicicum. N-aveau cum să atace şi nici să se retragă la vestiare, întrucât trecuseră doar 30 de minute din meci. Erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă." (ilustraţia din stânga ce însoţeşte cronica aparţine aceleiaşi publicaţii vieneze. Se poate observa excelentul joc pe flancuri al românilor şi "centrările" impecabile ce şi-au atins în permanenţă ţinta. În dreapta avem reproducere "presei" maghiare ce s-a focusat pe atacurile frontale din debutul "partidei")

Drumul spre recucerirea gloriei începuse.

Revenirea în elită

În urma demiterii total nejustificate a lui Burebista în anul 44 î.H., Uniunea Dacică realizată de acesta se destramă în patru şi mai apoi cinci federaţii regionale ghidate după propriul set de reguli.

Una din federaţii era condusă chiar de fostul preparator fizic şi mental din "era" Burebista, Deceneu.

În tot acest timp al fragmentării a ceea ce fusese cândva una din marile "echipe" ale Europei, duşmanii de moarte ai "Daciei", "Roma", se evidenţiază tot mai mult prin victorii ce îi cresc cota atât pe plan european cât şi mondial.

În anul 87 d.H. ajunge pe "banca" Daciei Decebal. Prima sa măsură în calitate de "manager" a fost să refacă Uniunea Dacică, filosofia sa fiind că numai uniţi dacii pot pune serioase probleme adversarului din Cizmă.

Tot în 87 are parte şi de primul său "meci". Managerul "Romei", Domiţian, îl trimite în "turneu" pe "antrenorul" Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus. Decebal îşi conduce însă exemplar "echipa" şi prin atacuri succesive rapide şi uzând de "demarcările" false, zdrobeşte "echipa" lui Fuscus. Mai mult decât atât, facţiune ultra' a Daciei, "Ultras Dacicus", capturează "steagul de gard" al grupării adverse "Legiunea a V-a". Locul unde a avut loc acest prim "şoc" între "Dacia" lui Decebal şi "Roma" lui Domiţian s-a numit Tapae.

Neputând digera prea uşor acest eşec, anul următor Domiţian trimite o altă "echipă", condusă acum de Tettius Iulianus. La şedinţa "tehnică" dinainte de "meci" unul din supravieţuitorii care a asistat la măcelul de la Tapae, i-a explicat lui Iulianus modul de operare al sistemului tactic dac, iar acest lucru l-a ajutat întrucât reuşeşte să smulgă o remiză pe acelaşi teren de la Tapae. Victoria a fost foarte aproape de partea "Romei", însă în ultimele "minute", Decebal îşi aruncă în "joc" cei doi "stranieri", "Quazii" şi "Marcomanii", ce aduc remiza mult meritată.

În duelurile "unu la unu" era irezistibil

Făcut cu ouă şi cu oţet în presa locală, "Corriere del Imperio" numind "echipa" lui Domiţian o "adunătură de amatori plătiţi profesionist", "managerul" Romei întrerupe orice turneu în Dacia până la constituirea unei "echipe" capabile de a se lupta de la egal la egal cu dacii.

În acest timp, Decebal profită momentele de acalmie pentru a "renova" centrele de antrenament şi de recuperare de la Blidaru, Costeşti sau Piatra Roşie şi colaborează cu alte "echipe" duşmane "Romei" în vederea realizării unor "transferuri" care să întărească şi mai mult maşinăria de "fotbal" dacică.

Pe 25 martie 101 "echipa Romei" condusă de noul "manager" Traian pleacă din Cizmă spre Dacia în vederea unui prim "meci" pentru "Sarmisegetuza" la Tapae. În urma unei "partide" destul de încâlcite, disputată în vara lui 101, cu o apărare relativ exactă a dacilor, "Roma" reuşeşte totuşi să-şi adjudece victoria.

"Sezonul" continuă cu alte două "meciuri", la Nicopolis ad Istrum şi Adamclisi, unde din nou "Roma" iese câştigătoare, la limită ce-i drept.

"Stadionul" Nicopolis ad Istrum

Monumentul de la intrarea "pe arena" Adamclisi

Decebal se vede pus într-o situaţie ingrată de către "Roma", care, printre altele, dezafectează unele centre de antrenament şi recuperare ale Daciei. Totuşi, trofeul "Sarmizegetusa" rămânea Daciei.

Sarmizegestusa

În vara anului 105, "Roma" pleacă din nou în expediţie pentru a-şi adjudeca definitv "Sarmisegetuza".
Au fost meciuri fantastice între "Roma" şi "Dacia". Lipsa "stranierilor" în tabăra dacă a contat enorm dar cu toate astea, Decebal ştie cum să-şi conducă "echipa" astfel încât "Roma" să nu se detaşeze decisiv în câştigătoare.

În "meciul" decisiv pentru "Sarmizegetusa", la "pauză", Decebal îşi ţine ultimul discurs în calitate de "manager" al Daciei. Şi ce discurs a fost! Să-l revedem mai jos:

Şi dacii au făcut întocmai. Au "jucat" până în ultima "secundă" pentru victorie însă superioritata tehnică, tactică şi mai ales numerică din finalul "meciului" a "Romei" a fost hotărâtoare.

Pierzând "Sarmizegetusa", Decebal îşi dă "demisia" de onoare din funcţia de "manager" a Daciei

LEGENDA

Primul mare "manager" al României

Burebista, "managerul" Daciei timp de 38 de sezoane, interval în care reuşeşte să-şi treacă în palmares unirea tuturor federaţiilor regionale, în urma unui congres în jurul anilor 70, 60 î.H. Asocierea avea scopul creării unei echipe puternice care să facă faţă celor de la "Celtic", aflaţi în ascensiune la vremea aceea.

Cu toate acţiunile diplomatice iniţiate de Burebista, Federaţia din Tyras refuză să se afilieze noii asociaţii astfel încât, în urma unei "meci" în care este zdrobită 5-0 (arsă din temeli) chiar pe teren propriu acceptă în cele din urmă afilierea.

Se poate spune aşadar că Burebista îşi începuse glorios cariera de manager. De altfel, şi cooptarea lui Deceneu în staff-ul său poate fi considerat un succes, acesta reuşind în calitatea sa de preparator fizic şi mental să corecteze viaţa extrasportivă a dacilor în care viţa de vie şi vinul stăteau la loc de cinste.

Cartierul general al "lotului" dac a fost stabilit de Burebista în Munţii Orăştiei, unde "echipa" beneficia de o serie de centre de antrenament şi de recuperare deosebite, cum ar fi Costeşti, Blidaru, Căpâlna sau Sarmisegetuza, cea din urmă reprezentând bijuteria de 24 de karate a compelxului din Orăştie. De asemenea, nici priveliştea nu era ceva de trecut uşor cu vederea.

În anul 60 sau 59 î.H. Burebista îşi conduce "echipa" în primele "turnee" internaţionale. Având ca destinaţia Europa Centrală, "Dacia" dispută câteva partide cu "Boii", "Tauriscii" şi "Anariţii", pe care îi spulberă cu scoruri ce, din respect pentru adversar, nu le vom afişa. "Fotbalul" din centrul Europei nu ajunsese încă la valoarea ce avea s-o atingă în perioada interbelică.

Astfel, Burebista comandă reîntoarcerea acasă, însă ajunşi la gura Tisei, "Dacia" nu refuză un amical "Scordiscii". Era a patra victorie consecutivă pentru Burebista iar viitorul acestui "manager" nu se întrevedea a fii decât unul strălucitor, mai ales că cei la "Celtic" recunoscuseră valoare "trupei" pregătite de Burebista.

După turneul din centrul Europei, Burebista era în căutarea unor adversari mult mai puternici. Cum procesul de unificare a tuturor federaţiilor din teritoriu într-una singura nu fusese încă realizat complet, Burebista îşi îndreaptă atenţia spre zona de sud-est.

Pentru sezonul 55 î.H. obiectivul primordial pentru Burebista îl reprezenta unficarea totală. După înfrângerile severe administrate "Olbiei" şi "Tyrasului", "Dacia" îşi continuă expediţia şi mai spre sud. "Histria", "Tomis" şi "Mesembrie" sunt şi ele zdrobite, iar realizarea Uniunii Dacice era completă. Succesele repurtate de "Dacia" cu Burebista la timonă nu au rămas fără ecou în rândul mediei, fiind numit "cel dintâi şi cel mai mare dintre "managerii" Traciei". Deh, străinii ăştia.

Harta Uniunii Dacicie realizată de Burebistă în "sezonul" 60-59 î.H.

"Roma", cu atitudinea ei sfidătoare de a pune sub acuzaţie veridicitatea victoriilor obţinute de Burebista nu a rămas fără un răspuns. Astfel, Burebista îl susţine în funcţia de "manager" al "Romei" pe Pompei, în detrimentul lui Cezar. Cel dintâi recunoaşte oficial cele zece mari victorii obţinute de Burebista, însă nu mai ajunge pe "banca" Romei, găsindu-şi sfârşitul în Egipt.

Astfel, cu depline funcţii "manageriale", Cezar propune un "meci" de totul s-au nimic lui Burebista. În anul 44 î.H., urma să se dispute acest prim mare derby din istoria Europei, "Roma" vs "Dacia", la daci acasă. Însă ceva incredibil se întâmpla. Ambii "manageri" sunt destituiţi din funcţiile lor în urma unor decizii total bizare luate de "acţionarii" ambelor "echipe". Cezar este demis într-un mod total nedemn în timpul unei şedinţe cu "acţionarii" Brutus şi Longinus la 15 martie 44 î.H. În acelaşi an Burebista are parte de aceeaşi soartă. "Acţionarii" Daciei, individioşi probabil de expunere media pe care o avea "managerul" dac, iau decizia de a-l destitui pentru totdeauna.

Colosalul "meci" între echipele celor doi mari strategi nu a mai avut loc. Şi, Doamne, ce "partidă" ar fi fost. 2-3-5-ul lui Cezar, cu "vârfurile" ce atacau "careul" permanent pentru a beneficia la maxim de "centrările" extremelor, contra 4-4-2-ul lui Burebista, cu "fundaşii centrali" impenetrabili şi atacul pe flancuri ridicat la rang de artă. Dar, aşa cum avea să declare legendarul Bill Shankly peste vreo două milenii şi ceva: "Există trei părţi importante la o echipă: jucătorii, managerul şi fanii. Acţionarii nu se pun, ei sunt acolo doar pentru a aproba şi semna cecurile."

Suporterii nu uită niciodată

"Meciuri" istorice

În anul 200 înaintea erei noastre chinezii jucau un sport asemănător fotbalului numit Tsu Chu.

Romanii foloseau pentru antrenamentul militarilor un joc numit Harpastum, în care mingea trebuia trimisă cu piciorul dincolo de beţe înfipte în pământ.

În evul mediu, regii saxoni împingeau cu piciorul pe străzile oraşelor capetele regilor vikinzi căzuţi în luptă.

În 1580 apare în Italia Calcio Fiorentino, o formă brutală de fotbal în care poarta se întindea de-a latul terenului şi era permisă ţinerea mingii în mâini.

"Fotbalul este un sport de gentlemani practicat însă de tineri ce nu posedă aceste calităţi."

Pornind de la aceste premise nu e foarte greu de dedus de ce fotbalul este un sport relativ dur. A fost în trecut, de ce n-ar fi şi azi? Huliganii anilor 80 care se spărgeau pe stadioane şi pe străzi nu erau decât o prelungire a legiunilor romane. Nobilitatea şi brutalitate din fotbal sunt perfect echilibrate şi se completează reciproc. Cine afirmă că una e mai dominantă ca cealaltă nu-şi prea cunoaşte istoria şi nici fotbalul. Da, poţi fi brutal şi în acelaşi timp nobil. Poţi fi nobil şi în acelaşi timp brutal atunci când joci fotbal. E un paradox, într-adevăr, dar e al naibii de adevărat.

Ca să întelegeţi mai bine. Imaginaţi-vi-l pe Ştefan cel Mare apărând vatra Moldovei. Deşi era un om cu frică de Dumnezeu şi total dedicat cauzei creştinătăţii, asta nu însemna că turcii, ungurii, tătarii sau polonezii ce intrau în raza de acţiune a sabiei lui nu vor sângera. Deci, ca în fotbal. Dacă tu scapi singur cu portarul echipei mele, fii sigur că nici Dumnezeu şi nici nimeni nu mă vă împiedică să-ţi fac o alunecare din spate, din lateral, sau să te plachez în cel mai brutal dar nobil mod cu putinţă. O fi fotbalul brutal, dar contează şi cum obţii victoria, nu doar s-o obţii, deci este nobil.

Desigur, doar un dependent de fotbal aşa cum sunt eu poate înţelege viziunea etalată mai sus. Pe voi, restul, nu vă blamez că mă consideraţi un dezaxat fără viitor.

Bun, gata cu introducerea destul de lungă. De fapt vroiam să vă zic că începând din seara asta sau de mâine (cel mai probabil de mâine), vă voi prezenta bătăliile istorice ale naţiei româneşti, începând din antichitate şi terminând cu Războiul de Independeţă, printr-o viziune fotbalistică.

Ideea mi-a venit într-o seară când veneam cu băieţii de la câteva beri în oraş şi discutam despre "golaverajul" lui Ştefan cel Mare în luptele cu turcii. Rămâneţi pe frecvenţa "Braşovelor".

Glorie pierdută

Cu fiecare decembrie se simte o apăsare tot mai mare. Ce știam odată, că sute de mii de oameni au ieșit în stradă pentru libertate, pare a păli odată cu trecerea anilor. În fapt, e vorba despre cunoaștere. Ajungem să cunoaștem ce s-a întâmplat atunci. Cei mai mari știau de mult ce a fost în decembrie 1989, noi, ăștia mai tineri, abia de câțiva ani am început să conștientizăm că "Revoluţia" n-a fost. Şi din această cauză, an de an, frustrarea a ceea ce s-a întâmplat atunci este într-o continuă creştere.

În urma a mii de oameni, civili şi soldaţi, ucişi, a rămas zâmbetul macabru al unuia pentru care regimul lui Nicolae Ceaşuşescu "nu a a avut nimic de-a face cu comunismul ştiinţific" şi că românii n-ar trebui să urască prea mult comunismul şi comuniştii din cauza asta. Să fii spus asta celor ce au înroşit cu sângele lor fierbinte străzile Timişoarei, Clujului, Sibiului, Braşovului, Bucureştiului şi a altor oraşe. Dar nu, acum e bine. FSN-ul ne-a învăţat ce e "aia" libertate şi cu ce se mănâncă. Şi am mâncat şi mâncat din ea până am ajuns nişte obezi prea plini de noi şi de "libertate", incapabili să-şi suflece mânecile, să-i ia de guler pe cei responsabili şi să-i întrebe: "unde morţii voştri e libertatea noastră? ce-aţi făcut cu viaţa noastră?".

sursa foto: www.revolutie.ro

1 decembrie 2009

La Mulţi Ani, România!

Cu dragoste, Braşovul

Ziua care nu se uită

15 Noiembrie 1987

Un umil film și nimic mai mult despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Cuvintele sunt de prisos. Oricum, vorbesc alții destul.

Respectul nostru pentru curajul vostru!

Zidul a căzut

Am o prietenă ce e născută exact pe 9 noiembrie 1989. Este, deci, de o vârstă cu prima cărămidă smucită cu barosul din zidul gri ce separa două lumi. Îi urez un sincer "La Mulţi Ani!" cu ocazia asta. Dar nu despre ea este vorba în articolul acesta.

Ce s-a întâmplat după căderea "Zidului" în acel noiembrie '89? Cortina se ridica şi din spate, din întuneric, cu mâinile la ochi pentru a se apăra de lumina prea puternică, ieşeau milioane de indivizi. Actorii prinicipali ai celor 50 de ani de teroare fuseseră ţinuţi prea mult în culise pentru a nu sări frenetic pe scenă şi a-şi ţipa din toţi rărunchii bucuria şi libertatea.
Nişte polonezi porniţi din Gdansk făceau acest lucru de mai multă vreme dar erau mereu condiţionaţi de figuranţii al căror nume era scris mic de tot pe programul spectacolului "Viaţa". Şi braşovenii, care şi-au permis să scoată capul pe sub cortină tot într-un noiembrie dar pe 15, au avut parte de acelaşi tratament. Era acelaşi spectacol dar jucat pe altă scenă.

Să-ţi iei o piatră de pe inimă... hm, curioasă zicală, oare de la acest 9 noiembrie se trage?

Avram Iancu și clasa politică din zilele noastre

În timp ce înfulecam de zor niște găluște cu prune mă uitam pe Antena 3 ce transmitea în direct ceremonia de la Țebea (Hunedoara) în onoarea lui Avram Iancu. Un titlu inspirat afișat pe ecran: "circ și huiduieli la Țebea".

Geoana o ardea la modul cel mai patriotic cu putinţă. O ardea elegant, trebuie să recunosc lucrul ăsta, şi chiar mi-a dat de gândit: ori a avut bunăvoinţa de a învăţa pe de rost discursul, ori cuvintele veneau de la sine. Oricum ar fi prestaţia lui a fost mult peste cea a celui ce se auto-proclamă patriotul suprem al României şi vrednic cruciat împotriva maghiarilor, Vadim Tudor. Un discurs rostit într-un limbaj de lemn de stejar, permanent cu ochii în foaie. După ce a făcut o incursiune printre mormintele celebre ale mapamondului a găsit de cuviinţă să spună ce va face el la Strasbourg şi că este răguşit din cauza meciului România - Austria, la care a fost prezent şi la care s-a agitat şi vociferat teribil de mult fiind convins că România joacă cu Ungaria. Eu nu prea am înţeles poanta, dar în fine. În momentul în care membrii de partid strigau "Vadim! Vadim! " acesta a făcut un apel cerând să înceteze "cu aceste scandări pentru că nu suntem aici, în această zi sfântă, pentru a ne face campanie politică. Eu nici măcar nu ştiam că vor fi bannerele şi portretele astea aici." Biensur că n-ai ştiut, ţi-au pregătit ai tăi o surpriză de numai Andreea Marin mai lipsea. Apropos, nu erau portrete cu Avram Iancu, ca să ne înţelegem, da? Raportul dintre aplauzele pentru Vadim Tudor şi huiduielile pentru Geoană a fost egal. Şi ca circul să fie complet a venit şi Becali cu elicopterul. Fălos, mergea prin mulţime de ziceai că ceremonia este dedicată lui, permanent urmărit îndeaproape de indivizi cu tenul mai închis şi pălării mari şi negre.

Iancule, Iancule. Unde eşti tu acuma să strigi "NO, HAI!" şi să se ridice toată lumea împotriva parveniţilor, prefăcuţilor şi impostorilor ce pozează în reprezentanţi ai Românilor?
Cred că bătea Iancu în mormânt şi striga "opriţi mascarada asta!", dar cine să-l audă printre atâtea "huooo-uri", "bravo-uri" şi "dă şi mie nişte parai." ?

GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !

Ce-ai mă cu ungurii?

11 septembrie 2009. F.C. Brașov - Ceahlăul Piatra Neamț. Repriza I. Scorul este 0-0. Steagul are o lovitură liberă de la vreo 16 metri. Execută Robert Ilyeș, căpitanul echipei. Trage în "zid". Meciul continuă. Daaaar! Dar se pare că anumite persoane au găsit în meciurile de fotbal prilejul ideal de-ași exprima idei, concepte și frustrări legate de idealuri efemere. În speță, mă refer la autonomia care o doresc liderii UDMR pentru Ținutul Secuiesc. Am specificat din start cine sunt cei ce doresc această iluzorie autonomie pentru a nu-i băga în aceeași oală și pe maghiarii ce trăiesc în tihnă cu românii de pe acele meleaguri. Acei oameni ce au luat aseară loc în peluza stadionului și care mi-au poluat aerul și urechile cu dejecțiile lor ultra-naționaliste sunt genul acela de oameni care, dacă văd un maghiar într-o casă în flăcări îl lasă acolo, fiind ferm conviși că au făcut bine națiunii lor. De asta eu sunt mai bun ca voi. Eu l-aș ajuta, voi l-ați lăsa să moară. Ce înseamnă asta? Că nu-mi iubesc țară? Pentru că la voi așa s-ar traduce.

"Ce-ai mă cu ungurii?" i-am strigat unui astfel de personaj care, mai mult ca sigur, îi vedea pentru prima dată în viața lui pe Ilyeș și Hadnagy, oameni care-s mai români decât o să fie el vreodată. Credea, probabil, că dacă ține un tricolor în mână este intangibil. Mai degrabă mânjea tricolorul. L-aș fi lovit. L-aș fi călcat în picoare chiar acolo pe betonul tribunei. M-au oprit băieții. M-a oprit teama de fi interzis pe stadion și amendat. Era un preț prea mare ce se cerea a fi plătit pentru un om atât de mic. Ce morții voștri căutați mă în peluză? Dar voi credeți că stadionul a ajuns locul eliminării frustrărilor voastre? Ce-i cu toată tevatura asta pentru Ținutul Secuiesc? Sunt mult prea proști cei care chiar cred că autonomia e un lucru realizabil. Pot să adopte liderii secuilor 1000 de imnuri și drapele și să deseneze câte hărți vor. Odată ce trece campania electorală iar intră pe stand by ideea asta. Dar așa sunteți voi, ultra-naționaliștii pulii, dați din gură și vă agitați ca peștele pe uscat visându-vă mari eroi. Basarabia și Bucovina de Nord, iată lucruri pentru care merită se te zbați și să lupți cu adevărat. Dar na, e mai ușor să-i blestemi familia lui Ilyeș și să-l înjuri pe Hadnagy.

De ce nu putem fi prieteni?

De ce atâta ură? Chiar nu mai e loc de înțelegere în lumea asta? Maghiarii din Harghita, Mureș și Covasna vor autonomie teritorială, iar noi le răspundem prin "luați muie, că autonomie nu vă dăm." De ce n-am putea să ieșim la o bere cu cei ce se vor autonomi (facem noi cinste cu berea) și să-i convingem că le e mai bine cu noi decât fără noi? De ce trebuie apelat și de o parte și de cealalta la vorbe dure și declarații războinice. Nu vă ajunge cât sânge s-a vărsat? Cu ce credeți că veți fi voi mai buni dacă omorâți un ungur? Sau cu ce crezi tu, maghiare, că vei fi mai bun dacă omori un român pentru iluzoria ta autonomie? Chiar credeți că e așa de glorios să mori pentru țară? Eu nu știu să răspund la întrebarea asta pentru că nu am fost pus niciodată în situația de a alege dacă vreau sau nu să mor pentru România. În mintea mea, totuși, mereu îmi spun că aș fi dispus să fac asta. Dar haideți să vă scriu ce mi-a zis bunicul meu, om care la viața lui a eliberat Chișinăul și Cernăuțiul și apoi a luptat la Odessa, în Caucaz, la Stalingrad pentru a se duce mai apoi spre Vest, în Ardeal, în Tatra și la Viena. Deci oleacă de atenție la ce mi-a zis bunicul: "Mă gândeam doar la momentul când o să fiu iarăși acasă. Mă gândeam dacă o să-mi revăd vecinii și prietenii din sat ce luptau în alte regimente. Cu lucrurile astea în minte luptam și omoram, pentru ca voi să nu trebuiască să faceți ce-am făcut și eu."
Nu sunt pentru obținerea autonomiei de către Ținutul Secuiesc (în caz că mințile voastre înguste v-au făcut să credeți așa), cum nu sunt nici pentru izbucnirea unui conflict armat. Da, da, conflict armat, ai citit bine. Ce te miri așa? Mai citesc și eu forumurile frecventate de oameni care prin naționalism înțeleg doar faptul că trebuie să urăști o nație mai mult decât îți iubești țara. Mai văd și paginile voastre de pe YouTube, unde 7 clipuri din 10 sunt "cu dedicație pentru dușmani." Nimic, niciodată, nu se poate rezolva prin ură. Când mergeți în Sântul Gheorghe și vânzătoarea de la chioșc vă răspunde în maghiară, zâmbiți-i, își va schimba prejudecata despre noi și n-o să mai vrea autonomie.

Cum ar fi fost dacă...

... 23 august 1939 nu s-ar fi întâmplat? Dacă miniștrii de externe ai Germaniei și URSS, Joachim von Ribbentrop și Vieceslav Molotov, nu ar fi semnat pactul prin care Basarabia și Nordul Bucovinei treceau de partea URSS iar Nord-Vestul Ardealului de partea Ungariei?

Cum ar fi fost dacă 23 august 1944 nu s-ar fi întâmplat? Dacă Regele Mihai I nu ar fi ascultat de îndemnurile filo-sovieticilor din anturajul său și nu l-ar fi destituit pe mareșalul Ion Antonescu care avea un plan de oprire a ofensivei sovietice și de negocierea a unui armistițiu favorabil nouă?

Unii au ieșit bine după poveștile astea și prea puțin îi interesează de românii luați prizonieri pe front și executați mișelește. Sau de cei ce s-au acoperit de glorie pe Frontul de Est dar au sfârșit prin închisori bolșevice pentru "reeducare".

Un veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, Nicolae Megelea, mitralior pe bombardier, povestind cum l-a prins pe el 23 august 1944.

GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !

4 august 1919 - 4 august 2009

Peste o oră se vor împlini fix 90 de ani de când Armata Română, sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, intra în Budapesta anihilând regimul comunist impus de Bella Kun.
Gheorghe Mărdărescu mai era și comandanul Grupului de Armate Sud. Alții generali ai Armatei Române au mai fost Ștefan Holban, Ioan Demetrescu, viitorul mareșal al României, Ion Antonescu și Traian Moșoiu, comandant al Grupului de Armate Nord.

Ziua Imnului... Sărbătoare falsă

Azi nu-mi pun steagurile la balcon pentru că nu înțeleg cui servește promovarea unui fals. "Deșteaptă-te, române!" a fost compus la Brașov și a fost cântat pentru prima dată la Brașov, în Șchei, în grădina lui Bonifatie Pitiș.
Munca domnului profesor Vasile Oltean de la Muzeul Primei Școli Românești este total ignorată. Omul acesta a scris și publicat cărți despre istoria imnului, dar cine să le citească? Cine să vină la Brașov, la muzeul din Șchei și să vadă documentul în care scrie pentru tot prostul că imnul s-a cântat la Brașov cu mult înainte de a fi cântat la Râmnicu Vâlcea?
Nu e vorba de a a-mi lăuda orașul. Dacă imnul s-ar fi intonat prima dată la Arad și un alt oraș și-ar fi atribuit meritul la fel aș fi scris.
Imnul nu-i un cântec oarecare. Și de asta istoria lui trebuie cunoscută așa cum este ea. Alții merg până în pânzele albe să-și cunoască istoria în timp ce noi, deși avem tot ce ne trebuie pentru a știi fix sub nas, ne complacem cu falsuri.
Aveți mai jos un fragment de 3 minute dintr-un interviu cu domnul profesor Vasile Oltean. Doar trei minute durează să aflați și să învățați (în cazul în care nu știați deja) istoria Imnului așa cum este ea.

1433 - 1504

Între acești ani a trăit marele domnitor Ștefan cel Mare. În 1457 a devenit voievodul Moldovei și nu a mai părăsit tronul decât la moartea sa, pe DOI IULIE 1504. Așadar, azi 2 iulie, anul de grație 2009, comemorăm 505 ani de la moartea și de la sfârșitul domniei acestui mare voidevod și mare român. Sper că măcar în Suceava, care a fost capitala Moldovei în timpul domniei lui Ștefan, se organizează vreo manifestație care să marcheze această zi.
Eu nu pot să fac altceva decât să vă ofer un mic clip preluat de pe YouTube, în care puteți vedea o negociere diplomatică făcută de Ștefan și care ar trebui să dea de gândit multora.

GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !

Ziua Eroilor, video

Primul articol al blogului cu "brașoave" de pe luna iulie este în concordanță cu ultimele articole de pe luna iunie: în pur spirit românesc. Acest prim articol are ca subiect un eveniment ce s-a petrecut în luna mai și anume Ziua Eroilor, din data de 28.
Vă scriam despre cum a fost sărbătorită Ziua Eroilor sub Tâmpa. Am postat și câteva poze de la eveniment și am scris că o să postez și câteva din filmările făcute în acea zi. Ei bine, nu postez "câteva din filmări" ci un montaj. Sper să vă placă și vouă.

GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !