Ziua Z (11 iunie 2010) "Return Of The Englishman"
În dulcele stil clasic, sesiunea a debutat cu limba străină, în cazul meu engleza. Cuvântul de ordine relaxare în condiţiile în care o stare de bine domnea în sală, mai ales din partea lui Enache care, cu o seară înainte, a avut o escapadă de toată frumuseaţea ce l-a pregătit temeinic pentru debutul sesiunii
Ziua Z+1 (15 iunie 2010) "Cyborg"
ELS. Elaborare în Limbaje de Specialitate sau ceva de genu'. Cu calculatoare în orice caz. Sala TII4, parcă. Zi deloc specială. Mă rog, unii intrau în vacanţa mare. Îi vedeam pe autobuz încărcaţi cu flori pentru profe şi doamna învăţătoare. Speciale au fost zilele premergătoare. De fapt, hai s-o dau pe aia dreaptă. Ziua premergătoare. Cu toate că am avut vreo lună şi jumate la dispoziţie să fac nişte teme, nu chiar simpluţe, în Macromedia Flash 8, le-am lăsat pentru ajunul examenului. De ce? Că aşa-i frumos! Simţi că chiar contează nenorocitul ăla de examen la care îţi tot ziceai că te apuci de treabă dar o lăsai pe altă dată pentru că... nu contează acum. Ei no, acu' conta.
Ziua Z+2 (18 iunie 2010) "Viva la Revolucion!"
CI. Comunicare Interculturală. TII1. Aveam termenii din care unu' urma să ne pice şi să facem un eseu pe baza lui cu aproape o lună înainte, dacă nu chiar mai bine. Un student, ţin să zic, normal, decent, cu bun simţ, ar fi făcut un eseu pentru toţi termeii ăia şi la examen stătea relax. Nuuu şi eu. Adică cum? Două luni să pregătesc un examen? Prea mult, dom'le! Câteva ore în ajun şi câte ore dimineaţa şi ajunge. A, plus bere. Mult, mult Ciucaş. Ştiţi ceva? Chiar a ajuns? A ajuns şi Ciucaşul şi au ajuns şi orele. Efect maxim.
Ziua Z+3 (24 iunie 2010) "Mafioso Peligroso"
MARP. Managementul Activităţilor de Relaţii Publice. TII8. S-ar zice că un student căruia i-a trecut de două ori glonţul pe la ureche s-ar învăţa să nu mai meargă pe tactica "În ajun dăm cu tunu'!". Ei, aş, de unde? Mai ales când eşti într-o echipă de şase ce tre' să pună la cale totul legat de festivitatea de absolvire a facultăţii (cât mai neconvenţional), normal că te învârţi, suceşti şi dai peste cap până te trezeşti că mâine tre' să prezinţi un proiect amplu l-a care tot ce ai realizat e o listă de idei contradictorii. Un citat din Brian Clough care să sintetizeze mai bine ce a fost la MARP: "Poate că n-am fost cei mai buni, dar cu siguranţă am fost în Top 1."
Ziua Z+4 (29 iunie 2010) "Presa, a nu-mai-ştiu-câta putere în stat, prima la facultate"
CP. Comunicare cu Presa. TII7, parcă. Grilă corectată pe loc, ajun inexistent, informaţia existentă dar necitită, mers la ghici, noroc c-o tras Alin să facem eseul şi să luăm punctele pe el şi bafta mea cu seminarul.
Ziua Z+5 (2 iulie 2010) "Transparenţă"
MMC. Managementul ceva cu marketing şi comunicare, niciodată n-am putut să reţin denumirea exactă. Aula T. După ce ne-am strâns la ceas de amiază undeva pe Lungă cu alte planuri, am ajuns pe sub Tâmpa unde am avut parte de feelinguri şi şuete, apoi, la ceas de seară am ajuns la examen. Trebuia scris un eseu despre ceva anume. Şi... pana mea, am scris.
Ziua Z+6 (3 iulie 2010) "Şi-atunci, fost-am zei printre muritori"
Se împlinesc 16 ani de când am defilat pe Pasadena în faţa Argentinei ca trupele române pe sub Arcul de Triumf. Demni, mândri, încrezători că nimeni şi nimic nu ne poate atinge. Divin!
Se afișează postările cu eticheta D'ale mele. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta D'ale mele. Afișați toate postările
sâmbătă, 3 iulie 2010
miercuri, 16 iunie 2010
Mexicul... culoarea unei perioade cenuşii
În 1970, Steagul Roşu Braşov dădea trei fotbalişti pentru lotul României ce avea să traverseze Atlanticul pentru a se duela cu Anglia, Cehoslovacia şi Brazilia în "Groapa cu Lei" de la Guadalajara. Dintre cei trei, Mihai Ivăncescu, Nicolae Pescaru şi Stere Adamache, numai cel din urmă a jucat sub tricolor. Titular în toate cele trei meciuri.
Mai multe detalii (altele decât ce vă dau ziarele) despre ce a însemnat Mexic 70aflaţi de La Stegaru'.
miercuri, 9 iunie 2010
Mi-am ucis "viaţa socială"
Rând pe rând, conturile de Facebook şi Hi5 au căzut sub lama furiei mele anti-virtuale. Mă încearcă o senzaţie de libertate cum n-am mai trăit de mult. Are ceva din "aroma" apusului de soare şi a ierbii proaspăt tăiate. E divin, pe bune! Mă fut în ele reţele sociale. Reţea socială e să ieşi cu pritenii în oraş şi să faci poştă o sticlă mare de ceva împreună cu mai multe sticle mai micuţe. Asta da reţea, frate! Asta da viaţă. Nu pinguri, ponguri, songuri dedicate şi click-uri pe "Like". Spune-mi dracu' în faţă că-ţi place noua mea cămaşă, nu că "ai văzut? ţi-am dat like pe faisbuc la poza cu camăşa." Gata, de azi îs eu şi numai eu şi cine vrea să se combine cu mine mă scoate la un pahar de ceva şi mă vrăjeşte old-school, nu-mi lasă comentarii "dulci" pe faisbuc sau haifaiv. Cine vrea să afle "what have I been doing lately" să mă întrebe în paştele mă-sii la facultate, în timpul cursului, în timpul examenului. Jur că las examenul deoparte doar ca să-ţi povestesc visele mele. Cu condiţia ca şi tu să mă asculţi, nu să-mi spui să-ţi dau un mail cu rezumatul sau să-ţi trimit un link cu dorinţele mele pe "peretele" tău. Cine vrea să mă invite undeva să-mi dea un telefon şi îi confirm din prima fără alte reconfirmări şi reamintiri, fără "invite"-uri online. Cine vrea să iasă în stradă s-o pună de revoluţie să-mi zică nu să mă invite pe "pagina oficială a luptătorilor contra nerespectării constituţiei". Marş în gâţii ma-mii voastre de parveniţi, libidinoşi, coşuroşi şi puturoşi. Piş-am-aş pe demagogia voastră de luptători cu propria existenţă.
Hai, v-am pupat!
Hai, v-am pupat!
marți, 8 iunie 2010
Ceva de care mi-e dor
Cinci spre şase dimineaţă. Mai spre iunie. Prea puţine maşini în faţa blocului, doar sirena de la uzină să spargă pentru un minut liniştea dimineţii. Fereastra de lemn deschis uşor pentru ca aerul dimineţii să intre în cameră şi jaluzelele vechi încă trase peste geam. Eu jos, pe covorul meu verde cu iz de câmp de luptă, sau oraş, în funcţie de situaţie, la marginea patului cu arcurile sărite. Plapuma strânsă "în triunghi" şi perna turtită. Undeva în colţ, lângă şifonier, televizorul alb negru cu volumul mediu dat pe Cartoon Network pe desenele cu rechinul detectiv, caracatiţa mafioată, peştişorii poliţişti şi peştele spadă ospătar. Muzica acelor desene. Veioza care luminează camera într-o nuanţă de galben, atât cât să-mi văd setul de maşini de plastic, benzinăria de plastic şi cuburile de la marginea patului. Semnul că păsările începeau să se trezească şi ele. Pijamalele rupte în genunchi. Uşa de la dormitor întredeschisă. Doamne, ce dor mi-e de toatea astea...
vineri, 4 iunie 2010
Fotbalul uneşte lumea
În zilele noastre noţiunea "fotbalul nu e doar un sport" se înţelege prin faptul că fotbalul e o industrie. Mă rog, eu unul, şi mai sunt mulţi ca mine, refuz şi refuzăm să credem că frumosul joc a ajuns nimic mai mult decât o afacere. Practic se încearcă punerea semnului egal între fotbal şi, să zicem, o bancă, sau o firmă multinaţională. În fine, pricepeţi voi ideea pentru că cititorii de "Braşoave" (câţi or mai fi rămas) sunt oameni deştepţi.
Fotbalul are însă puteri supranaturale. La propriu! Uneşte oamenii într-un mod în care, fără a încerca să fiu arogant, nici un alt sport nu o face. Asta e diferenţa dintre fotbal şi o afacere, oricare ar fi ea. În fotbal ai idealuri, vise şi pasiune pe când în afaceri doar cifre, procente şi gândire. Iar unele chestii pe lumea sunt făcute pentru a fi în primul rând simţie, nu gândite. Şi-n fotbal se gândeşte, nu orice idiot îl poate juca, dar trebuie ca înainte de toate să-l simţi.
Am găsit mai jos un clip făcut de spanioli pentru Atletico Madrid, sau Atleti cum sunt ei alintaţi în Spania. Nu prea le am cu spaniola, dar am prins cât de cât şplilu' ideii: în Spania anului 1937, adică în timpul Războiului Civil, un soldat îl ia pe un altul prizonier. La un popas aceştia află că ceea ce îi uneşte e mai presus decât ceea ce îi separă, şi încep să depene amintiri din perioada de glorie. Vizionaţi clipul, de deopotrivă foarte comic şi emoţionant.
Fotbalul are însă puteri supranaturale. La propriu! Uneşte oamenii într-un mod în care, fără a încerca să fiu arogant, nici un alt sport nu o face. Asta e diferenţa dintre fotbal şi o afacere, oricare ar fi ea. În fotbal ai idealuri, vise şi pasiune pe când în afaceri doar cifre, procente şi gândire. Iar unele chestii pe lumea sunt făcute pentru a fi în primul rând simţie, nu gândite. Şi-n fotbal se gândeşte, nu orice idiot îl poate juca, dar trebuie ca înainte de toate să-l simţi.
Am găsit mai jos un clip făcut de spanioli pentru Atletico Madrid, sau Atleti cum sunt ei alintaţi în Spania. Nu prea le am cu spaniola, dar am prins cât de cât şplilu' ideii: în Spania anului 1937, adică în timpul Războiului Civil, un soldat îl ia pe un altul prizonier. La un popas aceştia află că ceea ce îi uneşte e mai presus decât ceea ce îi separă, şi încep să depene amintiri din perioada de glorie. Vizionaţi clipul, de deopotrivă foarte comic şi emoţionant.
marți, 1 iunie 2010
Ziua de glorie
În fotbal nu contează miza meciului, prestigiul competiţiei sau banii. Contează numai şi numai meciul, scorul şi de partea cui sunt mai multe goluri în plus.
Pe 1 iunie 2007, echipa de fotbal a clasei a XI-a F câştiga Cupa Liceului "Constantin Brâncoveanu" spulberând toate pronosticurile.
Pe 1 iunie 2007, echipa de fotbal a clasei a XI-a F câştiga Cupa Liceului "Constantin Brâncoveanu" spulberând toate pronosticurile.
vineri, 21 mai 2010
21 mai 2006 - Totul e să crezi în ceva. Orice!
Pe 21 mai 2006, ziua Liceului Teoretic "Constantin Brâncoveanu", se organiza tradiţionalul campionat de fotbal între clase. Echipa Clasei a IX-a F (Filologie) spărgea toate canoanele clasânduse la final pe locul 3.
Au trecut 5 ani. În '98 aflam de la Grădinescu că au trecut patru ani de la sfertul cu Suedia jucat la World Cup U.S.A. Patru ani! În '94 eram străin de realităţile din jurul meu. În vara lui '98 trecusem în clasa a III-a.
Acum au trecut 16 ani de la sfertul cu Suedia. Cum o să privesc pentru 16 ani faptul că azi se fac cinci ani de când am câştigat locul trei la Cupa Liceului? Ce copii eram atunci, dar ce bărbaţi ne plăcea să ne credem. Eram şase băieţi, aproape toţi din clasă, cărora ne surâdea ideea de a lupta pentru clasa noastră. Pentru cine luptam? Nici unul nu avea ca prietenă vreo colegă de clasă. Luci se despărţea şi se împăca la intervale mai mult sau mai puţin precise cu Andreea Muraru din a IX-a S (Sociologie). Alex "Sk8-erul" era cu placa lui, în timp ce Cătă se îndrăgostea în fiecare săptămână de altă fată. Aşadar, pentru cine luptam? Pentru noi... pentru prestigiul nostru poate. Luci poate ca s-o impresioneze pe Andreea. Cert e că fiecare lupta pentru ceva. Eu pentru cei patru din faţa porţii mele. Îşi puneau toată încrederea în mine aşa că nu-mi permiteam să mă prostesc. Fotbalul, deci, devenise mult mai mult decât un joc jucat pe viaţă şi pe moarte.
Dovadă că peretele de lângă teren, de care Sile a fost "masat" în permanenţă nu mai era instrument al suferinţei, era o sursă de energie, o prelungire a trupului său şi minţii sale. Nu era nimic "feng-shui" cu peretele acela. Era doar Sile ce se năpustea ca un taur spre poartă ălorlalţi. În fotbal, romantismul apare doar în filme mai des decât ca în viaţa reală. Cum altfel când în realitatea asta incertă numită viaţă romantismul ia în braţe fotbalul o dată la 100 de ani?
Până voi cercetaţi arhivele "futbolistice" ale anului 1905 ca să găsiţi o poveste de dragoste cu o minge pe post de inimă străpunsă de săgeata lui Cupidon (ăsta la ce echipă o fi jucat?), vă zic eu cum s-au aliniat planetele pe 21 mai 2005. Între un sprint al lui Nicu sau o pasă a lui Cătă, fetele noastre se tot adunau şi adunau. Numai la 2-0 pentru ăilalţi ne-a fost dat să le vedem. Una lângă alta la marginea terenului întrebându-se de ce Răzvan dă nervos cu pumnul în asfalt? de ce Cătă şi-a încrucişat palmele după ceafă? de ce Nicu stă ciuciulica şi priveşte în gol? de ce Sile stă sprijinit cu capul pe mâna lipită de perete? Sau de ce Sk8-eru' stă cu mâinile în şold şi se uită spre cer? Fiecare din noi, de fapt, căuta în felul lui ceva în care să creadă din nou. Şi aşa le-am găsit pe dragele de ele, prin pietricelele din asfalt, prin sudoarea ce ne-a invadat ochii, printre nori. Peste tot le-am găsit pe ele.
"Haideee eFu' !", tot strigau ele de pe margine până se înfăptui minunea. Minune care, fie vorba între noi, n-a fost lipsită de dramă. Nebunu' ăla din poartă sărutând bara, sau Nicu întins pe asfalt brutal pentru ca peste 20 de secunde să dea pasa pentru golul izbăvirii. Asta aşa, ca să zic numai două din şirul infinit. Scorul chiar credeţi că mai contează pentru voi acum? Vi-l zic oricum, noi câteva în plus faţă de ei. Asta pe teren, pentru că în afara lui... mamă, mamă ce avantaj zdrobitor aveam.
Au trecut 5 ani. În '98 aflam de la Grădinescu că au trecut patru ani de la sfertul cu Suedia jucat la World Cup U.S.A. Patru ani! În '94 eram străin de realităţile din jurul meu. În vara lui '98 trecusem în clasa a III-a.
Acum au trecut 16 ani de la sfertul cu Suedia. Cum o să privesc pentru 16 ani faptul că azi se fac cinci ani de când am câştigat locul trei la Cupa Liceului? Ce copii eram atunci, dar ce bărbaţi ne plăcea să ne credem. Eram şase băieţi, aproape toţi din clasă, cărora ne surâdea ideea de a lupta pentru clasa noastră. Pentru cine luptam? Nici unul nu avea ca prietenă vreo colegă de clasă. Luci se despărţea şi se împăca la intervale mai mult sau mai puţin precise cu Andreea Muraru din a IX-a S (Sociologie). Alex "Sk8-erul" era cu placa lui, în timp ce Cătă se îndrăgostea în fiecare săptămână de altă fată. Aşadar, pentru cine luptam? Pentru noi... pentru prestigiul nostru poate. Luci poate ca s-o impresioneze pe Andreea. Cert e că fiecare lupta pentru ceva. Eu pentru cei patru din faţa porţii mele. Îşi puneau toată încrederea în mine aşa că nu-mi permiteam să mă prostesc. Fotbalul, deci, devenise mult mai mult decât un joc jucat pe viaţă şi pe moarte.
Dovadă că peretele de lângă teren, de care Sile a fost "masat" în permanenţă nu mai era instrument al suferinţei, era o sursă de energie, o prelungire a trupului său şi minţii sale. Nu era nimic "feng-shui" cu peretele acela. Era doar Sile ce se năpustea ca un taur spre poartă ălorlalţi. În fotbal, romantismul apare doar în filme mai des decât ca în viaţa reală. Cum altfel când în realitatea asta incertă numită viaţă romantismul ia în braţe fotbalul o dată la 100 de ani?
Până voi cercetaţi arhivele "futbolistice" ale anului 1905 ca să găsiţi o poveste de dragoste cu o minge pe post de inimă străpunsă de săgeata lui Cupidon (ăsta la ce echipă o fi jucat?), vă zic eu cum s-au aliniat planetele pe 21 mai 2005. Între un sprint al lui Nicu sau o pasă a lui Cătă, fetele noastre se tot adunau şi adunau. Numai la 2-0 pentru ăilalţi ne-a fost dat să le vedem. Una lângă alta la marginea terenului întrebându-se de ce Răzvan dă nervos cu pumnul în asfalt? de ce Cătă şi-a încrucişat palmele după ceafă? de ce Nicu stă ciuciulica şi priveşte în gol? de ce Sile stă sprijinit cu capul pe mâna lipită de perete? Sau de ce Sk8-eru' stă cu mâinile în şold şi se uită spre cer? Fiecare din noi, de fapt, căuta în felul lui ceva în care să creadă din nou. Şi aşa le-am găsit pe dragele de ele, prin pietricelele din asfalt, prin sudoarea ce ne-a invadat ochii, printre nori. Peste tot le-am găsit pe ele.
"Haideee eFu' !", tot strigau ele de pe margine până se înfăptui minunea. Minune care, fie vorba între noi, n-a fost lipsită de dramă. Nebunu' ăla din poartă sărutând bara, sau Nicu întins pe asfalt brutal pentru ca peste 20 de secunde să dea pasa pentru golul izbăvirii. Asta aşa, ca să zic numai două din şirul infinit. Scorul chiar credeţi că mai contează pentru voi acum? Vi-l zic oricum, noi câteva în plus faţă de ei. Asta pe teren, pentru că în afara lui... mamă, mamă ce avantaj zdrobitor aveam.
vineri, 7 mai 2010
Kapitalism - Despre film
După un meci încheiat cu un rezultat istoric pentru Steagu', 6-0 cu Gloria Bistriţa, urma un film despre care nu ştiam mare lucru şi de la care nu prea ştiam la ce să mă aştept. Nu ştiam dacă va fi genu' acela de documentar ce se pretinde pretenţios dar te adoarme glorios sau dacă va fi o comedie cu camera ascunsă ţinând cont de "actorii" ce ţineau capu' de afiş: Becali, Patriciu, Voiculescu, Pădure, Diaconescu, ,Copos şi Nicolae (nu ăla de la Steagu', altu', dar tot plin de bani).
Ei bine, a fost o combinaţie între un documentar-artistic şi o comedie cu foarte multă ironie. Ironie involuntară din partea "actorilor", dar publicul nu s-a sfiit să râdă la filosofiile lor despre viaţă, bani, trecut, prezent, capitalism, bogăţie, sărăcie.
Ideea regizorului Alexandru Solomon (cu care am şi o poză) a fost readucerea lui Ceauşescu din Cuba şi ieşirea braţ la braţ cu Elena într-o plimbare prin Bucureştiul post-decembrist sufocat la tot pasul de ideile kapitaslismului. Folosesc "k" datorită motivaţiei regizorului: "În România, capitalismul nu poate fi folosit încă cu "c", asta datorită celor pe care i-ai văzut şi dumneavoastră în film."
Are dreptate. Nicolae, care cică a făcut vreo 10 ani parte din Securitate, se întreabă "care-i problema?" dacă el are acum milionae de euro? Dacă a fost securist dar ştia să facă treabă, adică a fost "băiat deştept" după '90, trebuia să se dea deoparte? Sincer, corect ce zice el. Alţii sunt cei care după '90 trebuiau să-l elimine din sistem pe el şi pe alţii ca el.
Ajungem acum la filosofia despre "kapitalism" a lui Diaconescu. Aaa, Diaconescu, acest patron al televiziunii poporului ce vine la serviciu într-un Rolls Royce. Şi zice Diaconescu cam aşa: "românii se zgârie pe ochi că după '90 n-au furat şi ei. Era frica aia de puşcărie, că dacă furi intri la puşcărie. Şi de asta mulţi n-au furat. Alţii au furat şi n-au păţit nimic. Justiţia nu i-a taxat iar ei s-au îmbogăţit. De aici şi regretul multora că n-au furat şi ei imediat după '90." Dixit!
Patriciu propunea o teorie inversă noţiunii de succes. Zicea el că s-a creat nu ştiu ce idee falsă despre bogăţie, că lumea crede că "nu poţi să ai succes decât dacă furi". Eh, vorbeşte lumea.
Sunt o grămadă de replici memorabile în film şi o mulţime de cadre care surprind esenţa lucrurilor. Vă mai reproduc două. Pădur, George Pădure, într-un dialog cu un apropiat imediat după '90 primeşte următoarea propunere: "Mă, George, mă, hai mă la primărie să furăm şi noi, mă. Că doar n-au furat ăia tot!". Acum, un alt George, un George Copos, spune că băieţii deştepţi au fost ăia care au făcut bani grei după '90, fraierii rămănând să facă prăjituri. Hai, încă un citat, de data asta din Voiculescu. "Dom'le, se zice că am făcut bani mulţi. Dar n-am făcut chiar atât de mulţi bani." Stop-cadru şi cifra de afaceri a lui monsieur Voiculescu are darul de aţi chema Pepsiul pe nas.
Mergeţi să vedeţi filmul. Veţi fi surprinşi cum un film românesc despre "kapitalism" poate prezenta un adevăr crud într-o formă sarcastică şi plină de umor. Fără sânge, fără igrasie. Doar cuvinte.
Ei bine, a fost o combinaţie între un documentar-artistic şi o comedie cu foarte multă ironie. Ironie involuntară din partea "actorilor", dar publicul nu s-a sfiit să râdă la filosofiile lor despre viaţă, bani, trecut, prezent, capitalism, bogăţie, sărăcie.
Ideea regizorului Alexandru Solomon (cu care am şi o poză) a fost readucerea lui Ceauşescu din Cuba şi ieşirea braţ la braţ cu Elena într-o plimbare prin Bucureştiul post-decembrist sufocat la tot pasul de ideile kapitaslismului. Folosesc "k" datorită motivaţiei regizorului: "În România, capitalismul nu poate fi folosit încă cu "c", asta datorită celor pe care i-ai văzut şi dumneavoastră în film."
Are dreptate. Nicolae, care cică a făcut vreo 10 ani parte din Securitate, se întreabă "care-i problema?" dacă el are acum milionae de euro? Dacă a fost securist dar ştia să facă treabă, adică a fost "băiat deştept" după '90, trebuia să se dea deoparte? Sincer, corect ce zice el. Alţii sunt cei care după '90 trebuiau să-l elimine din sistem pe el şi pe alţii ca el.
Ajungem acum la filosofia despre "kapitalism" a lui Diaconescu. Aaa, Diaconescu, acest patron al televiziunii poporului ce vine la serviciu într-un Rolls Royce. Şi zice Diaconescu cam aşa: "românii se zgârie pe ochi că după '90 n-au furat şi ei. Era frica aia de puşcărie, că dacă furi intri la puşcărie. Şi de asta mulţi n-au furat. Alţii au furat şi n-au păţit nimic. Justiţia nu i-a taxat iar ei s-au îmbogăţit. De aici şi regretul multora că n-au furat şi ei imediat după '90." Dixit!
Patriciu propunea o teorie inversă noţiunii de succes. Zicea el că s-a creat nu ştiu ce idee falsă despre bogăţie, că lumea crede că "nu poţi să ai succes decât dacă furi". Eh, vorbeşte lumea.
Sunt o grămadă de replici memorabile în film şi o mulţime de cadre care surprind esenţa lucrurilor. Vă mai reproduc două. Pădur, George Pădure, într-un dialog cu un apropiat imediat după '90 primeşte următoarea propunere: "Mă, George, mă, hai mă la primărie să furăm şi noi, mă. Că doar n-au furat ăia tot!". Acum, un alt George, un George Copos, spune că băieţii deştepţi au fost ăia care au făcut bani grei după '90, fraierii rămănând să facă prăjituri. Hai, încă un citat, de data asta din Voiculescu. "Dom'le, se zice că am făcut bani mulţi. Dar n-am făcut chiar atât de mulţi bani." Stop-cadru şi cifra de afaceri a lui monsieur Voiculescu are darul de aţi chema Pepsiul pe nas.
Mergeţi să vedeţi filmul. Veţi fi surprinşi cum un film românesc despre "kapitalism" poate prezenta un adevăr crud într-o formă sarcastică şi plină de umor. Fără sânge, fără igrasie. Doar cuvinte.
Un "stegar" fericit că echipa a bătut şi că a văzut un film bun, alături de regizorul Alexandru Solomon
marți, 4 mai 2010
Bilete la filmul "Kapitalism"
Cum să zic, eu câştig rar. Am câştigat odată un loc doi sau trei la un concurs Poiana. Eram în clasa a IV-a. Am mai câştigat în primul an de facultate un bax de şase doze Bergenbier şi, tot cândva prin anu' întâi, am mai pus mâna şi pe un bax de şase bidoane de la Ciucaş. Cadou!
Acuma, zeiţa Fortuna (deşi, tind să cred că zeiţa asta e de fapt un zeu pe nume KoolCsaaar) şi-a îndreptat iar ochii spre mine şi m-a lovit cu două bilete la un film despre care habar n-am nimic, dar care se anunţă interesant. "Kapitalism - Reţeta noastră secretă" îi spune, şi e cu cei mai mari actori ai economiei româneşti de după '90: Gigi Becali, Niculaie de la Steagu', Copos, Voiculescu, Patriciu şi alţi din ăştia care învârt banii cu lopata dar se plâng că-s prea puţini. Deh, să-şi ia o lopată mai mică.
Mulţam fain de tot celor de PrinBraşov.com pentru cele două bilete!
Joi seară, atunci când e filmu' am şi un seminar cu purtătorul de cuvânt al Primăriei Braşov. Da' o să-l ratez din următoarele motive:
1. Îs curios dacă filmu' e comedie, dramă sau romance.
2. Tot joi joacă şi Steagu' aşa că de la meci o tulesc direct la film.
3. N-am mai văzut un film la cinema de pe vremea când Emil Constantinescu era preşedinte.
Acuma, zeiţa Fortuna (deşi, tind să cred că zeiţa asta e de fapt un zeu pe nume KoolCsaaar) şi-a îndreptat iar ochii spre mine şi m-a lovit cu două bilete la un film despre care habar n-am nimic, dar care se anunţă interesant. "Kapitalism - Reţeta noastră secretă" îi spune, şi e cu cei mai mari actori ai economiei româneşti de după '90: Gigi Becali, Niculaie de la Steagu', Copos, Voiculescu, Patriciu şi alţi din ăştia care învârt banii cu lopata dar se plâng că-s prea puţini. Deh, să-şi ia o lopată mai mică.
Mulţam fain de tot celor de PrinBraşov.com pentru cele două bilete!
Joi seară, atunci când e filmu' am şi un seminar cu purtătorul de cuvânt al Primăriei Braşov. Da' o să-l ratez din următoarele motive:
1. Îs curios dacă filmu' e comedie, dramă sau romance.
2. Tot joi joacă şi Steagu' aşa că de la meci o tulesc direct la film.
3. N-am mai văzut un film la cinema de pe vremea când Emil Constantinescu era preşedinte.
luni, 3 mai 2010
Sigur vrei ce-ți dorești?
Toată lumea vrea aia și aia și aia! Le vrea fără muncă. Le vrea imediat. Să bată din palme sau să pocnească din degete iar dorința lor să se împlinească.
Să zicem că ți se arată Dumnezeu (ştiu că-l invoc destul de des pe cel de sus în articolele din ultima vreme, dar nu, nu am devenit mai religios) şi-ţi zice: "Ia zi, ce vrei tu şi nu mai ai răbdare să aştepţi?". "Doamne, în sfârşit, mi-ai ascultat rugile!". "Lasă mă vrăjeala, zi acolo ce vrei că n-am timp de autografe." "Păi, aş vrea casa mea, undeva într-un loc liniştit, la munte dacă se poate, înconjurată de copaci şi... ". "Hai, gata, am priceput ideea. Lasă detaliile. Mai vrei ceva?". "O maşină, un jeep, ca asta a mea să fie în siguranţă când iese cu ea pe stradă." "Aha! Bine, bă! Fie"
Face Dumnezeu un hocus pocus şi pac! Uite casa, uite jeep-ul.
"Acuma fii atent la mine", zice Dumnezeu, "ai cheile în contact, iar cheile de la casă în torpedou". "Doamne, îţi mulţumesc! Îţi voi fi veşnic recunoscător!". "A, da, legat de chestia asta cu recunoştinţă veşnică. Vezi că odată ce ai băgat cheile în contact sau ai intrat pe uşa casei, taxa e de o lună din viaţa ta... pentru fiecare intrare, ieşire şi tură dată cu maşina." "Cum adică, Doamne, că nu pricep?" "Ce nu pricepi, mă? E simplu! Te-ai milogit de mine că vrei aia şi aia iar acuma crezi că ţi le dau aşa pe ochi frumoşi? Le vrei, le plăteşti. Dar cum tu eşti cam rupt în cur te taxez cu zile din viaţa ta. Ia zi, le iei sau le dau fraierului ăla de la doişpe? Că de când a terminat liceu' mă disperă că vrea vilă cu etaj şi Q7..."
Să zicem că ți se arată Dumnezeu (ştiu că-l invoc destul de des pe cel de sus în articolele din ultima vreme, dar nu, nu am devenit mai religios) şi-ţi zice: "Ia zi, ce vrei tu şi nu mai ai răbdare să aştepţi?". "Doamne, în sfârşit, mi-ai ascultat rugile!". "Lasă mă vrăjeala, zi acolo ce vrei că n-am timp de autografe." "Păi, aş vrea casa mea, undeva într-un loc liniştit, la munte dacă se poate, înconjurată de copaci şi... ". "Hai, gata, am priceput ideea. Lasă detaliile. Mai vrei ceva?". "O maşină, un jeep, ca asta a mea să fie în siguranţă când iese cu ea pe stradă." "Aha! Bine, bă! Fie"
Face Dumnezeu un hocus pocus şi pac! Uite casa, uite jeep-ul.
"Acuma fii atent la mine", zice Dumnezeu, "ai cheile în contact, iar cheile de la casă în torpedou". "Doamne, îţi mulţumesc! Îţi voi fi veşnic recunoscător!". "A, da, legat de chestia asta cu recunoştinţă veşnică. Vezi că odată ce ai băgat cheile în contact sau ai intrat pe uşa casei, taxa e de o lună din viaţa ta... pentru fiecare intrare, ieşire şi tură dată cu maşina." "Cum adică, Doamne, că nu pricep?" "Ce nu pricepi, mă? E simplu! Te-ai milogit de mine că vrei aia şi aia iar acuma crezi că ţi le dau aşa pe ochi frumoşi? Le vrei, le plăteşti. Dar cum tu eşti cam rupt în cur te taxez cu zile din viaţa ta. Ia zi, le iei sau le dau fraierului ăla de la doişpe? Că de când a terminat liceu' mă disperă că vrea vilă cu etaj şi Q7..."
duminică, 25 aprilie 2010
Cerul ne privea
Mă gândesc cum de a ajuns fotbalul un joc atât de popular? Adică, pe bune acuma, 11 tipi într-o echipă, 11 în cealaltă, 22 de tipi în total ce aleargă după o minge. În jurul jocului ăsta se învârt miliarde de bancnote valoroase, se fac eforturi pentru a se juca pe terenuri cu gazon de mătase, indiferent de vreme, jucătorii sunt încruntaţi când ies pe teren, unii din ei sunt încruntaţi chiar şi după ce dau un gol. Oamenii săraci şi cluburile mici nu prea mai au loc în fotbalul ăstora ce se pretind mari. Deci, cum de a ajuns fotbalul un joc atât de popular?
Simplu, graţie mie. Graţie ţie. Graţie lui. Graţie celor ca noi pentru care "a ieşi la un fotbal" chiar asta înseamnă. Ieşit în aer liber şi jucat fotbal pe iarbă adevărată, naturală, pe care o poţi mirosi, pe care o poţi simţi altfel decât simţi sinteticul. Indiferent de vreme!
Pentru că azi am "ieşit la fotbal". Pe ploaie. E drept, atunci când am ieşit nu ploua, apa din nori s-a coborât peste noi mai târziu, dar am rămas şi am jucat. Am jucat fotbal, nu aroganţe. Am simţit din nou, după multă vreme, după prea multă vreme, cum e să plonjezi în iarba udată de ploaie ce încetul cu încetul se contopeşte cu noroiul. E divin! Am putut să simt parfumul ierbii ude şi atingerea pământului însetat. Am putut juca fotbal fără să ne pese de scor, fără să ne pese de adversar, fără să ne pese de ziua de mâine. Chiar aşa, nimeni nu se gândea la ziua de mâine. Toată lumea îşi trăia intens, cu un zâmbet larg pe faţă, cu noroiul în papuci şi pe obraji, cu iarba în păr, clipele de libertate. Chiar şi Sami, un puşti în clasa a III-a, care râdea cum rar am văzut în ultima vreme un copil să râdă. Pasam, încercam să alergăm, şutam, ne trânteam la pământ. Nu tu arbitri care să-ţi spună ce-i bine şi ce-i rău. Nu tu impresari care să-ţi evalueze cota pe piaţa de transferuri. Nu tu franchize avide de a-şi face reclamă pe faţa ta, mult prea murdară de apă, iarbă şi noroi, dar luminată de un zâmbetul zilelor bune.
Toate legendele fotbalului se uitau de sus, din cer, la noi şi ne zâmbeau înapoi. "Conchistadorii" români din '30, campionii Angliei din 1888, "celeştii" Uruguayului şi toţi ceilalţi şi-au dat întâlnire pentru a se uita la noi. Noi, fără să vrem, îi redescoperisem pe ei şi redescoperisem jocul lor.
Asta era libertatea, ăsta era fotbalul!
Simplu, graţie mie. Graţie ţie. Graţie lui. Graţie celor ca noi pentru care "a ieşi la un fotbal" chiar asta înseamnă. Ieşit în aer liber şi jucat fotbal pe iarbă adevărată, naturală, pe care o poţi mirosi, pe care o poţi simţi altfel decât simţi sinteticul. Indiferent de vreme!
Pentru că azi am "ieşit la fotbal". Pe ploaie. E drept, atunci când am ieşit nu ploua, apa din nori s-a coborât peste noi mai târziu, dar am rămas şi am jucat. Am jucat fotbal, nu aroganţe. Am simţit din nou, după multă vreme, după prea multă vreme, cum e să plonjezi în iarba udată de ploaie ce încetul cu încetul se contopeşte cu noroiul. E divin! Am putut să simt parfumul ierbii ude şi atingerea pământului însetat. Am putut juca fotbal fără să ne pese de scor, fără să ne pese de adversar, fără să ne pese de ziua de mâine. Chiar aşa, nimeni nu se gândea la ziua de mâine. Toată lumea îşi trăia intens, cu un zâmbet larg pe faţă, cu noroiul în papuci şi pe obraji, cu iarba în păr, clipele de libertate. Chiar şi Sami, un puşti în clasa a III-a, care râdea cum rar am văzut în ultima vreme un copil să râdă. Pasam, încercam să alergăm, şutam, ne trânteam la pământ. Nu tu arbitri care să-ţi spună ce-i bine şi ce-i rău. Nu tu impresari care să-ţi evalueze cota pe piaţa de transferuri. Nu tu franchize avide de a-şi face reclamă pe faţa ta, mult prea murdară de apă, iarbă şi noroi, dar luminată de un zâmbetul zilelor bune.
Toate legendele fotbalului se uitau de sus, din cer, la noi şi ne zâmbeau înapoi. "Conchistadorii" români din '30, campionii Angliei din 1888, "celeştii" Uruguayului şi toţi ceilalţi şi-au dat întâlnire pentru a se uita la noi. Noi, fără să vrem, îi redescoperisem pe ei şi redescoperisem jocul lor.
Asta era libertatea, ăsta era fotbalul!
marți, 30 martie 2010
Etimologia cuvântului "pulă"
Înainte de toate, scuturaţi-vă de complexe şi ştergeţi-vă grimasa împietrită de pe faţă.
Cineva m-a trezit din cel mai profund somn ce l-am avut în ultima perioadă pentru a mă întreba de originile acestui cuvânt pe motivul "că ne-ai mai spus tu odată, dar am uitat." Eu zic că e un lucru bun, faptul că lumea vrea să ştie. Ei şi ce dacă nu vrea să ştie care-i treaba cu teoria relativităţii şi preferă să afle originile celui mai folosit, dar în acelaşi timp, cel mai secret cuvânt de pe planetă? Despre teoria relativităţii poţi afla de pe gugăl, despre pulă tre' să cauţi bine.
No, nu-mi propun ca teoria mea despre etimologia acestui cuvânt să fie infailibilă, ci doar un umil aport la elucidarea unui mister ce nu lasă lumea să doarmă (sic!).
Cuvântul "pulă" îşi origini antice, el provenind din latinescul pulus, -i, ce înseamnă "pui". Romanii, cărora le plăcea s-o ardă cu băieţei, foloseau acest diminutiv pentru a-i alinta. De altfel, expresii precum "ce faci pui?", "te iubesc, pui!" etc. sunt folosite şi în zilele noastre.
După ce au cucerit Dacia în 106 după Hristos, dacii au preluat limba cuceritorilor şi au combinat-o cu cea proprie. Asta era un fel de latină vulgară. No, când mai eşti şi cucerit, tinzi să devii şi mai vulgar. Cunoscut fiind faptul că dacii, deşi consideraţi barbari, se simţeau bine cu femei, aceştia au considerat că, decât să-şi plângă de milă, e mai bine să facă haz de poponăria intelectualităţii romane, deturnând semnficaţia acelui "pulus" care, graţie ingeniozităţii dacice, a fost asociat cu penisul. "Dă-te-n pula mea!" ajungând să fie cea mai răspândită expresia de pe întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Cineva m-a trezit din cel mai profund somn ce l-am avut în ultima perioadă pentru a mă întreba de originile acestui cuvânt pe motivul "că ne-ai mai spus tu odată, dar am uitat." Eu zic că e un lucru bun, faptul că lumea vrea să ştie. Ei şi ce dacă nu vrea să ştie care-i treaba cu teoria relativităţii şi preferă să afle originile celui mai folosit, dar în acelaşi timp, cel mai secret cuvânt de pe planetă? Despre teoria relativităţii poţi afla de pe gugăl, despre pulă tre' să cauţi bine.
No, nu-mi propun ca teoria mea despre etimologia acestui cuvânt să fie infailibilă, ci doar un umil aport la elucidarea unui mister ce nu lasă lumea să doarmă (sic!).
Cuvântul "pulă" îşi origini antice, el provenind din latinescul pulus, -i, ce înseamnă "pui". Romanii, cărora le plăcea s-o ardă cu băieţei, foloseau acest diminutiv pentru a-i alinta. De altfel, expresii precum "ce faci pui?", "te iubesc, pui!" etc. sunt folosite şi în zilele noastre.
După ce au cucerit Dacia în 106 după Hristos, dacii au preluat limba cuceritorilor şi au combinat-o cu cea proprie. Asta era un fel de latină vulgară. No, când mai eşti şi cucerit, tinzi să devii şi mai vulgar. Cunoscut fiind faptul că dacii, deşi consideraţi barbari, se simţeau bine cu femei, aceştia au considerat că, decât să-şi plângă de milă, e mai bine să facă haz de poponăria intelectualităţii romane, deturnând semnficaţia acelui "pulus" care, graţie ingeniozităţii dacice, a fost asociat cu penisul. "Dă-te-n pula mea!" ajungând să fie cea mai răspândită expresia de pe întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic.
duminică, 28 martie 2010
De ce e greu să spui te iubesc?
Cred, nu știu sigur, dar cred că am găsit un răspuns la întrebarea asta. Așa că fetelor, ochii mari, băieților, să-mi ziceți dacă am sau nu dreptate.
Evident, răspunsul pornește din universul meu, care se împarte în viața de zi cu zi și extensia acestei vieți, fotbalul. Așa că e normal să nu fie un răspuns general valabil, dar cel puțin pentru o parte dintre noi merge direct la țintă.
La recentul meci din semifinalele Cupei României cu FC Vaslui, una din colegele mele de facultate prezentă în galeria Steagului era foarte surprinsă de ușurința cu care bărbații își strigă și afișează dragostea timp de 90 de minute față de o echipă de fotbal, dar cât de greu le vine acestora să-i spună unei femei, față-n față, "te iubesc!". Chestia asta m-a surprins şi pe mine, dar după câteva minute de gândire nu am mai fost surprins deloc. Din contră, mi se pare o chestie chiar firească.
Am schimbat melodia celor de la Bloodhound Gang, Ballad of Chasey Lane, pe una mai romantică. Nu de alta, dar să-mi iasă scrisul ca lumea.
Buuun! Deci, de ce mi se pare firesc să strigi şi să-ţi afişezi dragostea faţă de o echipă de fotbal şi să te îneci în propriile gânduri şi cuvinte când ai în faţă o fată căreia ai vrea să-i zici cât de mult o iubeşti? Continuitatea. Sunteţi surprinşi? Staţi să vedeţi de ce răspunsul ăsta.
Ideea, de fapt, e simplă. Echipa aia de fotbal va fi week-end de week-end, şi uneori miercurea în restanţă, alături de mine. Şi eu alături de ea. Mă va bucura. Mă va face să sufăr cumplit. Dar oricât de mult m-ar face să sufăr ştiu că şi data viitoare va fi acolo încercând să mă facă fericit. Odată îndrăgostit de ea n-o mai pot schimba. EA e cea mai frumoasă! Nu mai există alta ca EA, indiferent că lumea îmi arată altele pline de mărgele, cupe şi inele. Nu, EA e singura mea dragoste. Iată de ce mi se pare firesc ca la meciurile de acasă ale Steagului să nu lipsească bannerul cu "I Love You To Death" şi declaraţiile de amor cu "Prima dragoste" sau "Te iubim la infinit!". Cum să-ţi vină greu să-ţi arăţi dragostea în condiţiile astea? Imposibil!
Cu fetele... cu fetele e incertitudine mare. Dacă nu vă spunem prea des "te iubesc!" sau dacă ne ia o eternitate să-l spunem, să nu credeţi că nu vă iubim. Pur şi simplu ne vine al naibii de greu să spunem cuiva "te iubesc!" când nu ştim dacă ea va fi lângă noi mereu. Dacă eu ţi-aş zice "te iubesc!" iar de mâine n-ai mai fi lângă mine, m-aş simţi al naibii de nasol. De fapt, majoritatea dintre noi am trecut prin asta. La început ne-a venit greu să zicem cuvintele magice, da' le-am zis. Apoi le ziceam ca pe ceva banal. Cuvintele or fi fost banale, dar sentimentele nu. Apoi, dintr-o dată, ea nu mai era acolo. Iubeşte-o de unde nu-i!
No, acuma sper că aveţi măcar o vagă idee de ce ne vine atât de greu să vă spunem "te iubesc!". Putem spune te iubesc unei machete din copilărie, unui joc sau unei căni pentru că ştim că va fi pentru totdeauna cu noi. Să-ţi spun ţie te iubesc iar apoi să mă trezesc fără tine... Deci, e o chestie de continuitate.
Frateee, mă duc să-mi torn o bere pe gât că's îndrăgostit rău :))
Evident, răspunsul pornește din universul meu, care se împarte în viața de zi cu zi și extensia acestei vieți, fotbalul. Așa că e normal să nu fie un răspuns general valabil, dar cel puțin pentru o parte dintre noi merge direct la țintă.
La recentul meci din semifinalele Cupei României cu FC Vaslui, una din colegele mele de facultate prezentă în galeria Steagului era foarte surprinsă de ușurința cu care bărbații își strigă și afișează dragostea timp de 90 de minute față de o echipă de fotbal, dar cât de greu le vine acestora să-i spună unei femei, față-n față, "te iubesc!". Chestia asta m-a surprins şi pe mine, dar după câteva minute de gândire nu am mai fost surprins deloc. Din contră, mi se pare o chestie chiar firească.
Am schimbat melodia celor de la Bloodhound Gang, Ballad of Chasey Lane, pe una mai romantică. Nu de alta, dar să-mi iasă scrisul ca lumea.
Buuun! Deci, de ce mi se pare firesc să strigi şi să-ţi afişezi dragostea faţă de o echipă de fotbal şi să te îneci în propriile gânduri şi cuvinte când ai în faţă o fată căreia ai vrea să-i zici cât de mult o iubeşti? Continuitatea. Sunteţi surprinşi? Staţi să vedeţi de ce răspunsul ăsta.
Ideea, de fapt, e simplă. Echipa aia de fotbal va fi week-end de week-end, şi uneori miercurea în restanţă, alături de mine. Şi eu alături de ea. Mă va bucura. Mă va face să sufăr cumplit. Dar oricât de mult m-ar face să sufăr ştiu că şi data viitoare va fi acolo încercând să mă facă fericit. Odată îndrăgostit de ea n-o mai pot schimba. EA e cea mai frumoasă! Nu mai există alta ca EA, indiferent că lumea îmi arată altele pline de mărgele, cupe şi inele. Nu, EA e singura mea dragoste. Iată de ce mi se pare firesc ca la meciurile de acasă ale Steagului să nu lipsească bannerul cu "I Love You To Death" şi declaraţiile de amor cu "Prima dragoste" sau "Te iubim la infinit!". Cum să-ţi vină greu să-ţi arăţi dragostea în condiţiile astea? Imposibil!
Cu fetele... cu fetele e incertitudine mare. Dacă nu vă spunem prea des "te iubesc!" sau dacă ne ia o eternitate să-l spunem, să nu credeţi că nu vă iubim. Pur şi simplu ne vine al naibii de greu să spunem cuiva "te iubesc!" când nu ştim dacă ea va fi lângă noi mereu. Dacă eu ţi-aş zice "te iubesc!" iar de mâine n-ai mai fi lângă mine, m-aş simţi al naibii de nasol. De fapt, majoritatea dintre noi am trecut prin asta. La început ne-a venit greu să zicem cuvintele magice, da' le-am zis. Apoi le ziceam ca pe ceva banal. Cuvintele or fi fost banale, dar sentimentele nu. Apoi, dintr-o dată, ea nu mai era acolo. Iubeşte-o de unde nu-i!
No, acuma sper că aveţi măcar o vagă idee de ce ne vine atât de greu să vă spunem "te iubesc!". Putem spune te iubesc unei machete din copilărie, unui joc sau unei căni pentru că ştim că va fi pentru totdeauna cu noi. Să-ţi spun ţie te iubesc iar apoi să mă trezesc fără tine... Deci, e o chestie de continuitate.
Frateee, mă duc să-mi torn o bere pe gât că's îndrăgostit rău :))
miercuri, 17 februarie 2010
Alice e de vină pentru tot!
Mi-o dat mama un milion să mă duc să iau țigări. Un pachet. Numai unul. Nu ţigări de un milion. Trec însă cu o detaşare totală pe lângă chioşc îndreptându-mă spre staţie. Boem, zâmbitor, fără nici un stres. Priveam în gol şi mă gândeam. Şi cum mă gândeam eu aşa, mă trăzneşte deodată: "ţigările, bă!!!". "A, da, ţigările! Dar ce dracu' caut eu pe aici?". Şi mă duc la chioşc în final. Nu era vânzătoare. Mă duc la un chioşc mai jos. Nu avea ţigări de nici un fel. Ma duc printre blocuri la un alt chioşc. Mă salută o vecină, dar eu o remarc abia la a doua strigare. Era fix la 5 metri de mine! Ajung la chioşc: Victorie!!
Mă-ntorc acasă. Şi mă duc apoi în oraş cu nişte treburi. Stăteam în "şaptişpe", mă uitam pe geam, la Piatra Mare, la Tâmpa, la blocuri şi mă gândeam. Şi trebuia să cobor la Parc. Zgmotul uşilor care se închideau m-au trezit din starea de visare. "Pfff, să-mi trag palme, a doua oară!". Cobor în Livadă şi-mi văd de treabă. Materialul, aflu că nu-i gata, încă. "Vai de capu' meu, să vezi acuma cursă contra timp."
Şi urc aşa pe Lungă şi mă gândeam. Totul e din vina ei, numai a ei! De un an jumate n-am mai fost aşa, şi vine ea acuma şi mă-ntoarce cu roţile în sus.
Adăugare: m-am prins care-i faza!!! Pfff, cât de ignorant am putut să fiu...
Mă-ntorc acasă. Şi mă duc apoi în oraş cu nişte treburi. Stăteam în "şaptişpe", mă uitam pe geam, la Piatra Mare, la Tâmpa, la blocuri şi mă gândeam. Şi trebuia să cobor la Parc. Zgmotul uşilor care se închideau m-au trezit din starea de visare. "Pfff, să-mi trag palme, a doua oară!". Cobor în Livadă şi-mi văd de treabă. Materialul, aflu că nu-i gata, încă. "Vai de capu' meu, să vezi acuma cursă contra timp."
Şi urc aşa pe Lungă şi mă gândeam. Totul e din vina ei, numai a ei! De un an jumate n-am mai fost aşa, şi vine ea acuma şi mă-ntoarce cu roţile în sus.
Adăugare: m-am prins care-i faza!!! Pfff, cât de ignorant am putut să fiu...
marți, 19 ianuarie 2010
Sesiunea şi viaţa de apoi
Știți, perioada celor 12 ani de școală e ca viața. Experimentezi și faci cam tot ce se poate. Doar ai o singură viață, ce dracu', şi ar fi al naibii de păcat s-o ratezi. Sigur, te mai ceartă mamă, îţi mai arde o palmă tată, te părăseşte iubita iar echipa preferată pierde sau retrogradează, dar asta nu înseamnă că trebuie să capotezi. Încearcă să vezi mereu partea frumoasă a vieţii şi o să fie fain.
No, bun, trec cei 12 ani. Trece viaţa ta. Te vezi pus în faţa "Judecăţii de Apoi", recte Bacul. Partea faină e că după "judecată", urmează un fel de viaţă în care poţi face tot ce nu ţi-a reuşit în cea anterioară. Totuşi, nu ştiu cum se face că odată trecută aceast "judecată", studenţia seamănă mai mult cu iadul, decât cu raiul. Ca-n bancul ăla cu studentul de moare şi ajunge în iad. Îl întreabă dracul în ce colţ vrea să stea: ăla cu studenţi sau cel cu oameni normali. "Sudent am fost toată viaţa", îşi zice studentul, "aşa că aleg colţul cu oameni normali". Toate bune şi frumoase. Chef, tot tacâmul, dar la sfârşitul zilei vine dracul să le bată un cui în p--ă. Rezistă el ce rezistă după care cere să fie mutat în colţul studenţilor. Ce mai, era paradisul din iad. Chef după chef o lună, două, trei, patru. După patru luni vine dracul cu o ladă de cuie pentru fiecare. "Gata băieţi cu distracţia, a venit sesiunea!"
"Şi fetele? Fetele ce fac?", se aude strigând din tribune. Fetele? Sincer, nu ştiu ce-i cu ele. Ultima oară când le-am văzut făceau coadă la un xerox. Sau la megazinul de feronerie de lângă?
No, bun, trec cei 12 ani. Trece viaţa ta. Te vezi pus în faţa "Judecăţii de Apoi", recte Bacul. Partea faină e că după "judecată", urmează un fel de viaţă în care poţi face tot ce nu ţi-a reuşit în cea anterioară. Totuşi, nu ştiu cum se face că odată trecută aceast "judecată", studenţia seamănă mai mult cu iadul, decât cu raiul. Ca-n bancul ăla cu studentul de moare şi ajunge în iad. Îl întreabă dracul în ce colţ vrea să stea: ăla cu studenţi sau cel cu oameni normali. "Sudent am fost toată viaţa", îşi zice studentul, "aşa că aleg colţul cu oameni normali". Toate bune şi frumoase. Chef, tot tacâmul, dar la sfârşitul zilei vine dracul să le bată un cui în p--ă. Rezistă el ce rezistă după care cere să fie mutat în colţul studenţilor. Ce mai, era paradisul din iad. Chef după chef o lună, două, trei, patru. După patru luni vine dracul cu o ladă de cuie pentru fiecare. "Gata băieţi cu distracţia, a venit sesiunea!"
"Şi fetele? Fetele ce fac?", se aude strigând din tribune. Fetele? Sincer, nu ştiu ce-i cu ele. Ultima oară când le-am văzut făceau coadă la un xerox. Sau la megazinul de feronerie de lângă?
sâmbătă, 26 decembrie 2009
Steagul Roșu
Postul de față e o mică publicitate la noul meu blog. Bine, are vreo lună de activitate dar tot e nou. E vorba de www.steagulrosu.wordpress.com, un blog despre FC Brașov. Înainte de vă lasă pradă prejudecății dați o tură prin el și o să vedeți prin ce se diferențiază față de celelalte site-uri despre Steagu' existente acum în online.
De ce numele de "Steagul Roşu"? Tocmai pentru că un jucător de la Steagul Roşu a sărit din duba Miliţiei pentru a nu fi transferat la clubul PCR-ului, Steaua. Tocmai pentru că munictorii de la Steagul Roşu au fost primii ce şi-au readus aminte, involuntar poate, de ce înseamnă cu adevărat "steagul roşu": nesupunere faţă de tiranie, revoltă, libertate. De asta, Steagul Roşu.
De ce numele de "Steagul Roşu"? Tocmai pentru că un jucător de la Steagul Roşu a sărit din duba Miliţiei pentru a nu fi transferat la clubul PCR-ului, Steaua. Tocmai pentru că munictorii de la Steagul Roşu au fost primii ce şi-au readus aminte, involuntar poate, de ce înseamnă cu adevărat "steagul roşu": nesupunere faţă de tiranie, revoltă, libertate. De asta, Steagul Roşu.
joi, 24 decembrie 2009
Urare de Sărbători pentru CET Braşov
T'was the night before Christmas,
When all through the house
You'd get shivers and feel cold
And see many blocks of ice.
The monthly bills where all carefully payed,
In hopes that warmth will not be delayed.
The children were all nestled all snug in their beds,
While feelings of chill were coming down their hands.
And we were praying and hoping that the radiator would get warm,
But our praiers were in vain,
'Cause in the city of Braşov,
Santa feels just like home!
Merry Christmas to all, and to all a GOOD NIGHT!
În cazul în care cei de la CET au dificultăţi în perceperea limbii engleze le voi traduce: E FRIG, BĂ!!!
When all through the house
You'd get shivers and feel cold
And see many blocks of ice.
The monthly bills where all carefully payed,
In hopes that warmth will not be delayed.
The children were all nestled all snug in their beds,
While feelings of chill were coming down their hands.
And we were praying and hoping that the radiator would get warm,
But our praiers were in vain,
'Cause in the city of Braşov,
Santa feels just like home!
Merry Christmas to all, and to all a GOOD NIGHT!
În cazul în care cei de la CET au dificultăţi în perceperea limbii engleze le voi traduce: E FRIG, BĂ!!!
joi, 17 decembrie 2009
Filme de Crăciun
În ultima perioadă e o adevărată frenezie pe site-uri şi bloguri ca fiecare să-şi publice topurile cu cele mai bune filme ce au ca subiect Crăciunul. Faza tare e că mai toate conţin aceleaşi filme, doar ordinea în top fiind cea care diferă.
Hai că fac şi eu un top, de fapt, mai corect spus, o listă, pentru că mi-e tare greu să aşez filmele ce vor urma pe vreun loc anume. Va fi o listă cu filme ce au ca subiect Crăciunul şi pe care nu le-am regăsit în nici unul din topurile ce le-am studiat până acum. Nici nu ştiu câte filme vor fi în final. Cinci sau douăzeci? Le luăm aşa cum vin.
"Joyeux Noel"
Suntem în iarna anului 1914. Primul Război Mondial începe să se manifeste în toată "splendoarea" sa. Pe Frontul de Vest, francezii, scoţienii şi germanii se rup în bătaie de mama focului asta până la sosirea Crăciunului. Armistiţiul de Crăciun nu este vreo fabulaţie cinematografică ci chiar un fapt istoric. Apropiindu-se Crăciunul, în mai multe zone ale Frontului de Vest şi de Est focul încetează iar soldaţii, duşmani până atunci, fraternizează. Ies din tranşee, beau şampanie franţuzească, cântă la cimpoaiele scoţienilor sau ascultă colinde nemţeşti. Faza cea mai faină e că fraternizarea soldaţilor durează şi după Crăciun astfel încât aceştia refuză să mai lupte unii împotriva altora. Superiorii prind de veste iar finalul poate rivaliza cu orice mare clasic.
Filmul face parte din categoria "trebuie văzut cu orice preţ!". Privindu-l în seara de Ajun, atmosfera din acel Ajun de decembrie 1914 te cuprinde imediat.
Die Hard
Hai frate, chiar aşa? Am văzut zeci de topuri cu filme despre Crăciun şi nici unul nu conţinea în top Die Hard. Păi se poate, monşer?
"Got invited to the Christams party by mistake. How knew"?
Die Harder
Deja mă crezi nebun, nu? Perfeeect! Cum să zic, aşa-mi place mie seara de Crăciun. Pentru că sunt filme de Crăciun ce merită văzute la 12 sau 3 după amiază iar altele ce trebuie să le vezi doar seara. Ăsta se încadrează în a doua categorie. Focurie de armă, explozii, sictir a la Bruce Willis şi Frank Sinatra. "Yepee ky yey, mother fucker!"
Friday after Next
O comedie de Crăciun cu Ice Cube, un Moş Crăciun hoţ ce terorizează cartierul şi fură banii de chirie, un "peşte" şi amicul lui Ice Cube, Mike Epps, uşor afemeiat, uşor fricos, uşor tupeist dar devotat cauzei.
Ca sa vezi, a ieşit o listă doar de patru filme. Să zicem că eu prefer oricând cele patru filme de mai sus unora ce le-am văzut prin alte topuri.
O comedie de Crăciun cu Ice Cube, un Moş Crăciun hoţ ce terorizează cartierul şi fură banii de chirie, un "peşte" şi amicul lui Ice Cube, Mike Epps, uşor afemeiat, uşor fricos, uşor tupeist dar devotat cauzei.
Ca sa vezi, a ieşit o listă doar de patru filme. Să zicem că eu prefer oricând cele patru filme de mai sus unora ce le-am văzut prin alte topuri.
sâmbătă, 5 decembrie 2009
"Fii Moș Crăciun!" şi 52 de echipe la Turneul "Ibrahim Dossey"
Am două proiecte pe rol ce-mi cer foarte mult timp, timp ce-l ofer cu drag, şi profit de momentul acesta de relaş pentru a vă pune şi pe voi în temă cu ce se mai întâmplă.
Ca student, împreună cu grupa de la facultate, am iniţiat un proiect prin care de sărbători facem pe Moş Crăciun şi invităm cât mai mulţi oameni să facă la fel.
Desfăşurat sub sloganul "Fii Moş Crăciun!" scopul acţiunii este de a strânge cât mai multe cadouri pentru copiii de la Şcoala 14 înscrişi în programul "A doua şansă". Sunt 19 copii pentru care pe 11 decembrie vom organiza o serbare de Crăciun aşa cum n-au mai avut până acum. Avem pile la Moş Crăciun care, special pentru aceşti copii, va veni şi le va aduce cadouri pe 11 şi nu în seara de 24 decembrie.
Eu zic că ne-am mobilizat destul de bine având în vedere timpul destul de scurt ce l-am avut la dispoziţie şi sunt convins că pe 11 decembrie va ieşi o chestie foarte faină. Cu ajutorul celorlalţi studenţi de la Universitatea "Transilvania", care fie sunt din Braşov sau care stau în cămin, am reuşit să strângem foarte multe jucării şi chiar nişte sume de bani destul de frumoase care ne vor uşura considerabil misiunea. Mulţam şi cinste vouă pe această cale!
Detaliile despre acţiune şi chiar şi dorinţele copiilor le puteţi citi pe blogul www.pentruceimici.wordpress.com. Tot acolo puteţi afla ce trebuie să faceţi daca să vă implicaţi şi voi în această acţiune.
Chiar ieri am fost la cei mici să-i ajutăm să facă nişte felicitări şi decoraţiuni pentru pomul de Crăciun şi a fost foarte frumos. Bine, mai mult fetele i-au ajutat practic, eu cu o vorba, cu un sfat, ba chiar am lipit şi eu o chestie aurie pe o felicitare. Nu că n-aş avea talent sau că mi-ar fi lipsit voinţa, dar eram ocupat cu filmatul. O să postez şi pe blogul meu dar şi pe blogul celor mici montajul video atunci când îl termin. Mâine, cel mai probabil, o să-l puteţi vedea.
Ca suporter am pus la cale la mijlocul lunii octombrie Turneul Memorial de fotbal "Ibrahim Dossey". Cu articolul ăsta a început totul.
Iniţial speram să se adune un număr decent de echipe pentru ca totul să nu se transforme într-un fiasco. Mă gândeam că ar fi o reuşită înscrierea a 14 echipe. Dar după ce aseară am tras cortina peste înscrierile la turneu, am constatat că la competiţia în memoria lui Ibrahim Dossey vor participa, ţineţi-vă bine, 52 de echipe (!). Pe blogul turneului, www.ibrahimdossey.wordpress.com, puteţi citi scurte prezentări pentru 50 dintre echipele înscrise şi pe le puteţi admira şi emblemele. Celorlalte două echipe înscrise urmează să le fac prezentarea în seara asta.
În mare parte am reuşit ce mi-am propus. Avem teren unde să jucăm, sinteticul din Parcul "Tractorul" din apropierea Patinoarului. Avem premii pentru locurile 1, 2 şi 3 dar şi pentru cel mai bun portar al turneului şi pentru golgheter. Conducerea F.C. Braşov şi site-ul FCBraşovFans.ro s-au angajat să ofere premiile şi le mulţumesc din suflet.
Avem o super echipă compusă din foşti colegi ai lui Ibrahim Dossey. Marcel Şandor, Cosmin Bodea şi Marian Ivan sunt doar câţiva dintre componenţii echipei "Prietenii lui Dossey". Mulţam Ilie cu această ocazie.
Doamna Ioana Dossey, soţia regretatului Ibrahim Dossey, va fi şi ea prezentă la turneu împreună cu micuţa Jenny pentru a da lovitura de începere a turneului.
Eu spun că a ieşit destul de bine. Desigur, suntem doar la jumătatea drumului. Adevăratul test fiind turneul în sine ce va ţine din 11 decembrie până pe 13.
Mâine seară, de la 17,30 avem şi o întâlnire în Crossroads cu câte un reprezentant din partea fiecărei echipe unde vom stabili detalii de genul cine cu cine joacă, în ce sistem şi de la ce oră. Dacă cineva din presa sportivă este interesat să asiste, foarte bine, vă primim cu braţele deschise.
P.S. între toate acest proiecte cu iz caritabil-sportiv am găsit şi timpul să fac un scurt montaj fantezist. Anume, Al Pacino antrenor la Steagu'. Sau măcar psiholog al echipei. Discursul e preluat din filmul "The Replacements" iar cei de la GSP TV nu ar fi foarte băieţaşi dacă mi-ar scoate şi clipul ăsta de pe YouTube.
Ca student, împreună cu grupa de la facultate, am iniţiat un proiect prin care de sărbători facem pe Moş Crăciun şi invităm cât mai mulţi oameni să facă la fel.
Desfăşurat sub sloganul "Fii Moş Crăciun!" scopul acţiunii este de a strânge cât mai multe cadouri pentru copiii de la Şcoala 14 înscrişi în programul "A doua şansă". Sunt 19 copii pentru care pe 11 decembrie vom organiza o serbare de Crăciun aşa cum n-au mai avut până acum. Avem pile la Moş Crăciun care, special pentru aceşti copii, va veni şi le va aduce cadouri pe 11 şi nu în seara de 24 decembrie.
Eu zic că ne-am mobilizat destul de bine având în vedere timpul destul de scurt ce l-am avut la dispoziţie şi sunt convins că pe 11 decembrie va ieşi o chestie foarte faină. Cu ajutorul celorlalţi studenţi de la Universitatea "Transilvania", care fie sunt din Braşov sau care stau în cămin, am reuşit să strângem foarte multe jucării şi chiar nişte sume de bani destul de frumoase care ne vor uşura considerabil misiunea. Mulţam şi cinste vouă pe această cale!
Detaliile despre acţiune şi chiar şi dorinţele copiilor le puteţi citi pe blogul www.pentruceimici.wordpress.com. Tot acolo puteţi afla ce trebuie să faceţi daca să vă implicaţi şi voi în această acţiune.
Chiar ieri am fost la cei mici să-i ajutăm să facă nişte felicitări şi decoraţiuni pentru pomul de Crăciun şi a fost foarte frumos. Bine, mai mult fetele i-au ajutat practic, eu cu o vorba, cu un sfat, ba chiar am lipit şi eu o chestie aurie pe o felicitare. Nu că n-aş avea talent sau că mi-ar fi lipsit voinţa, dar eram ocupat cu filmatul. O să postez şi pe blogul meu dar şi pe blogul celor mici montajul video atunci când îl termin. Mâine, cel mai probabil, o să-l puteţi vedea.
Ca suporter am pus la cale la mijlocul lunii octombrie Turneul Memorial de fotbal "Ibrahim Dossey". Cu articolul ăsta a început totul.
Iniţial speram să se adune un număr decent de echipe pentru ca totul să nu se transforme într-un fiasco. Mă gândeam că ar fi o reuşită înscrierea a 14 echipe. Dar după ce aseară am tras cortina peste înscrierile la turneu, am constatat că la competiţia în memoria lui Ibrahim Dossey vor participa, ţineţi-vă bine, 52 de echipe (!). Pe blogul turneului, www.ibrahimdossey.wordpress.com, puteţi citi scurte prezentări pentru 50 dintre echipele înscrise şi pe le puteţi admira şi emblemele. Celorlalte două echipe înscrise urmează să le fac prezentarea în seara asta.
În mare parte am reuşit ce mi-am propus. Avem teren unde să jucăm, sinteticul din Parcul "Tractorul" din apropierea Patinoarului. Avem premii pentru locurile 1, 2 şi 3 dar şi pentru cel mai bun portar al turneului şi pentru golgheter. Conducerea F.C. Braşov şi site-ul FCBraşovFans.ro s-au angajat să ofere premiile şi le mulţumesc din suflet.
Avem o super echipă compusă din foşti colegi ai lui Ibrahim Dossey. Marcel Şandor, Cosmin Bodea şi Marian Ivan sunt doar câţiva dintre componenţii echipei "Prietenii lui Dossey". Mulţam Ilie cu această ocazie.
Doamna Ioana Dossey, soţia regretatului Ibrahim Dossey, va fi şi ea prezentă la turneu împreună cu micuţa Jenny pentru a da lovitura de începere a turneului.
Eu spun că a ieşit destul de bine. Desigur, suntem doar la jumătatea drumului. Adevăratul test fiind turneul în sine ce va ţine din 11 decembrie până pe 13.
Mâine seară, de la 17,30 avem şi o întâlnire în Crossroads cu câte un reprezentant din partea fiecărei echipe unde vom stabili detalii de genul cine cu cine joacă, în ce sistem şi de la ce oră. Dacă cineva din presa sportivă este interesat să asiste, foarte bine, vă primim cu braţele deschise.
P.S. între toate acest proiecte cu iz caritabil-sportiv am găsit şi timpul să fac un scurt montaj fantezist. Anume, Al Pacino antrenor la Steagu'. Sau măcar psiholog al echipei. Discursul e preluat din filmul "The Replacements" iar cei de la GSP TV nu ar fi foarte băieţaşi dacă mi-ar scoate şi clipul ăsta de pe YouTube.
vineri, 27 noiembrie 2009
Mi-au devastat monumentul !
Nişte căcănari de 2 bani (doar mogulii sunt căcănari de peste 2 bani), mi-au distrus monumentul eroilor închinat ostaşilor români din Primul Război Mondial.
Scriu că "mi-au devastat monumentul" pentru că sunt legat afectiv de acel soclu şi de acea statuie. Prima dată când am văzut monumentul eram foarte mic, aveam vreo 7-8 ani şi mi-a rămas întipărit pe retină soldatul pornit la atac. Chiar dacă înfăţişează eroii români din Marele Război mereu l-am asemuit cu bunicul meu. Arată exact cum mi-l imaginam pe tătuca, Dumnezeu să-l ierte, atunci când îmi povestea despre păţaniile lui de la Stalingrad sau Carei.
Monumentul a fost ridicat cu sprijinul "Reuniunii femeilor din Braşov", un fel "business-women" cum vedem în ziua de azi premiate în gale festive, dar nişte scursuri au găsit de cuviinţă să smulgă identitatea monumentului de pe soclu. De ce-aţi făcut-o, mă? Sunteţi mai bărbaţi că aţi rupt placa de metal de pe soclul statuii? Grijania mamii voastre de nesimţiti!
Scriu că "mi-au devastat monumentul" pentru că sunt legat afectiv de acel soclu şi de acea statuie. Prima dată când am văzut monumentul eram foarte mic, aveam vreo 7-8 ani şi mi-a rămas întipărit pe retină soldatul pornit la atac. Chiar dacă înfăţişează eroii români din Marele Război mereu l-am asemuit cu bunicul meu. Arată exact cum mi-l imaginam pe tătuca, Dumnezeu să-l ierte, atunci când îmi povestea despre păţaniile lui de la Stalingrad sau Carei.
Monumentul a fost ridicat cu sprijinul "Reuniunii femeilor din Braşov", un fel "business-women" cum vedem în ziua de azi premiate în gale festive, dar nişte scursuri au găsit de cuviinţă să smulgă identitatea monumentului de pe soclu. De ce-aţi făcut-o, mă? Sunteţi mai bărbaţi că aţi rupt placa de metal de pe soclul statuii? Grijania mamii voastre de nesimţiti!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)