Dus de mâna pe stadion prima data, totul îmi părea uriaş. Şi infinit mai zgomotos decât zarva pe care o făceam cu ceilalţi copii în faţa blocului şi despre care un vecin din schimbul trei spunea că nu are egal. Banalităţi. Tipul nu fusese pe stadion niciodată.
Doamne, în ce frenezie nimerisem atunci! Erau ultimele meciuri pentru salvarea de la retrogradare şi stadionul, vă vine sau nu să credeţi, era plin pentru că braşovenii sperau cu toată fiinţa lor că se poate. Ce frumos a fost! Meciuri de la şase seara şi miros de iarbă în apus de soare. Miros de torţe şi fumigene! Zgomot de confetti şi role care brăzdează văzduhul, simfonie de glasuri răguşite şi sonetă de minge care atinge plasa porţii. Astea sunt lucruri care, cunoscute de mic, rămân cu tine toată viaţa. Pentru că el fac totul să pară o poveste, un basm, ceea ce prinde foarte bine la copii. La oameni mari e mai greu, pentru că ei deja trăiesc romane logice în care nu prea există nonsensuri şi fantezii.
Dar ajungem oameni mari. Copiii de ieri sunt "stâlpii" galeriei de azi. Şi basmul continuă să se scrie. Mai fantezist sau mai realist, pentru că nimeni nu e imun, oricât ar încerca, la relele societăţii, fiecare torţă aprinsă, fiecare rolă aruncată, fiecare cântec cântat şi fiecare gol strigat sunt o altă pagină din cartea noastră de poveşti.
Cartea de poveşti de acum un deceniu în imagini, când braşovenii trecuseră peste emoţiile retrogradării şi acum sperau să iasă în Europa după 27 de ani de aşteptare.
Știu că l-ați așteptat. Unii dintre voi, mai norocoși, l-ați văzut deja pe DVD (cum sună asta :)) ). Ceilalți, să nu vă așteptați la cine știe ce fir epic și dialoguri revelatoare. Sunt doar niște băieți, susținători ai echipei FC Brașov, într-un tren, în drum spre alt oraș, pentru a vedea meciul jucat de echipa lor de suflet. Nici mai mult nici mai puţin. Povestea deplasării la meciul Universitatea Cluj - FC Braşov, jucat la Alba Iulia, în februarie 2011.
Da, ăsta e filmul ce l-am trimis în martie la Cannes. Evident că n-a fost primit. Zicea Piţi după ce l-a văzut pe DVD: "doar dacă e în juriu vreunu' care ştie ce înseamnă viaţa de suporter ai şanse să ajungi în Franţa". Deh, ultraşilor mei le-a plăcut că, vorba aia, sunt implicaţi sentimental. Sper să placă şi celorlalţi suporteri braşoveni. Las comentariile deschise aici şi pe YouTube în speranţa unor critici constructive.
Cum să-i zic? Să-i zic clip motivațional? Să-i zic promo? Îi zicem și-așa, și-așa. Băieții noștri, fotbaliştii de la FC Braşov, aceşti cavaleri moderni ai Kronstadt-ului, să câştige miercuri seară meciul cu Steaua din semifinalele Cupei României.
Trei sute de suporteri stegari au plecat până la urmă din Braşov pentru a susţine echipa oraşului în meciul cu Steaua din semifinalele Cupei României. Organizaţi ad-hoc pe microbuze şi maşini personale după ce varianta deplasării cu trenul a picat în ultima clipă, "stegarii" au făcut spectacol în Ghencea, dominând destul de copios în multe momente ale meciului fondul sonor.
Or vrea "mai-marii" fotbalului românesc o finală Dinamo - Steaua la Braşov, însă pe 11 mai nu vom ceda fără o luptă pe cinste. Hai BRAŞOV !!!
Pentru fotografii din deplasare, daţi un click AICI.
Da, da, da, da, da de un miliard de ori. Da, iubim Braşov! Daaaaa!!!!
Suporterii s-au bucurat după calificarea în semifinalele Cupei României la fel cum un călător prin deşert se bucură la vederea unei oaze. Hai Steagu' !!!
Mai făcusem un montaj de genul ăsta cândva anul trecut. Să zicem că asta e versiunea "la zi". Aceeaşi interpretare magnifică a colosului Al Pacino din Any Given Sunday dar cu imagini ale jucătorilor "stegari" din această primă jumătate de sezon.
Vine meciul cu Universitatea Craiova, n-am mai câştigat de câteva etape. N-am mai marcat de câteva etape. E timpul să ne redescoperim.
"Stegarii" noştri au pierdut în cursul zilei de azi amicalul numarul 3 jucat în Spania contra echipei poloneze Wisla Cracovia cu scorul de 0 la 1. Golul polonezilor a fost înscris în ultimul minut al primei reprize fapt ce poate denota lipsa de concentrare a braşovenilor pe final de repriză. Întru-cât n-am văzut meciul, acesta nefiind televizat precum precedentul meci cu Levante, mă opresc aici cu comentariile pentru că nu se cade să-mi dau cu părerea despre ceva ce n-am văzut.
Ultimul amical al "stegarilor" din Spania va avea loc sâmbătă, când echipa antrenată de Răzvan Lucescu se va duela cu echipa antrenată de tatăl acestuia, Mircea Lucescu, Şahtior Doneţk. Baftă "stegarilor"!
În ce an s-a înfiinţat mai exact echipa pe care noi, braşovenii(mă rog, o parte din noi), o iubim atât de mult? Păi după cum vedeţi avem vreo 5(!) opţiuni, iar eu consider că este important să ştim cu exactitate anul în care F.C. Braşov a fost fondat pentru a înlătura odată şi pentru totdeauna hazardul şi "datul cu impresia". Multe cluburi din România îşi cunosc şi data înfiinţării iar pentru suporterii cluburilor respective acea dată este o zi de sărbătoare, pe când noi încă ne lovim de bariera anului.
După cum ştiţi F.C. Braşov fost înfiinţat de muncitori ai fabricii Uzinele Astra Braşov, aceasta fiind şi prima denumire a echipei, U.A.B.. Fabrica a fost înfiinţată în anul 1933 şi era prima fabrică românească de motoare şi vagoane. În perioada interbelică au fost fondate o mulţime de cluburi de fotbal, unele au avut o existenţă de câteva luni sau până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce alte echipe înfiinţate în acea perioadă au reuşit să reziste probei timpului, activând şi în ziele noastre. Bineînţeles că Braşovul nu a putut rămâne imun la acest curent fotbalistic şi pe lângă deja existentele echipe de fotbal, Braşovia(1911), Colţea Braşov (1920) şi Aripile Braşov(1927), în octombrie 1936 este semnat actul de fondare al echipei Uzinele Astra Braşov. Deci, oameni buni, în luna OCTOMBRIE a anului de graţie 1936 a fost înfiinţat F.C. Braşov. De unde cunosc informaţia asta? Într-un săptămânal sportiv local de acum câţiva ani, era un articol despre un domn, în care, printre alte subiecte legate de Steagu', se vorbea şi despre acest lucru. Domnul cu pricina(din păcate nu-i mai reţin numele) vroia să scrie o carte despre istoria echipei noastre, "O istorie în galben-negru" s-ar fi numit cartea, însă din diferite motive, lansarea respectivei cărţi s-a tot amânat. Am tot văzut pe diferite site-uri o sumedenie de ani atribuiţi ca fiind anul înfiinţării clubului, lucru ce nu e tocmai frumos, ţinând cont cât de mândri ardeleni ne pretindem a fi. F.C. BRAŞOV 1936
Articolul de azi este despre domnul Silviu Ploeşteanu, cel mai mare antrenor din istoria clubului F.C. Braşov, club care îşi identifică perioada sa de glorie de la sfârşitul anilor '50 şi începutul anilor '60 cu numele lui Silviu Ploeşteanu.
Înainte de a scrie despre perioada sa de antrenorat voi scrie scrie despre cariera sa de jucător, întru-cât Silviu Ploeşteanu a fost unul dintre marii atacanţi ai fotbalului românesc activând la echipe de mare tradiţie precum U.D. Reşiţa(1930-1932), Universitatea Cluj(1932-1937) şi Venus Bucureşti(1937-1946). În palmaresul de jucător se înscriu un titlu de campion obţinut în 1931 cu Reşiţa şi o finală de campionat naţional în anul următor pierdută contra Venusului, şi 3 titluri de campion cucerite cu "Negrii din Splai"(porecla echipei Venus) în anii 1937, 1939 şi 1940. În campionatul românesc Silviu Ploeşteanu a jucat 169 de meciuri marcând 46 de goluri. Şi la echipa Naţională a României Silviu Ploeşteanu a fost unul din jucătorii de bază, fiind selecţionat de 11 ori şi reuşind să înscrie un gol. După finalul celui de-al Doilea Război Mondial Silviu Ploeşteanu îşi pune ghetele în cui şi se dedică meseriei de antrenor, meserie în care va dovedi un talent remarcabil, impunându-se ca unul dintre cei mai buni antrenori români din istorie. În 1948 preia comanda echipei Steagul Roşu Braşov. La poalele Tâmpei, Silviu Ploeşteanu, va petrece 20 de ani ca antrenor al acestei echipe, ridicându-i pe "stegari" din Campionatul Regional până pe podiumul Diviziei A. În 1950 are loc promovarea în Dizivia B, în 1957 în Divizia în A, pentru ca în sezonul 1959-1960 "stegarii" să se lupte pentru adjudecarea primului titlu de campioni din istorie. Din păcate vor eşua în această luptă terminând sezonul pe locul 2 în spatele C.C.A-ului(actuala Steaua). Apogeul va fi atins în anul 1961 când Steagul, condus excelent de pe bancă de antrenorul Silviu Ploeşteanu, cucereşte Cupa Balcanică Intercluburi, devenind astfel prima echipă de club din România ce cucereşte un trofeu internaţional. Datorită performanţelor remarcabile obţinute cu echipa braşoveană, Silviu Ploeşteanu este numit şi antrenor la echipa Naţională a României, pe care o va califica la Jocurile Olimpice de la Tokio din 1964, unde obţine un onorabil loc 5. După aventura japoneză Silviu Ploeşteanu renunţă la Naţională pentru a se dedica exclusiv Steagului. "Stegarii" reprezentau una dintre cele mai în vogă echipe în acei ani, dar cum tot ce este frumos nu poate dura o eternitate, după alte câteva sezoane bune în campionat şi două semi-finale de Cupa României, vine sezonul 1967-1968 când Steagul termină pe ultima poziţie în campionat şi retrogradează. Silviu Ploeşteanu este demis imediat, total injust, uitându-se mult prea uşor tot ceea ce el a făcut în trecut pentru acest club. Şocul demiterii a fost mult prea mare, şi la puţin timp după această decizie pripită a conducerii echipei, la 13 aprilie 1969 Silviu Ploeşteanu moare, însă moştenirea pe care acesta a lăsat-o în urma sa, oraşului Braşov şi suporterilor "stegari", este una ce îl face să intre în legendă. Astăzi, stadionul pe care F.C. Braşov îşi dispută meciurile de acasă îi poartă numele, acesta fiind un semn de apreciere pentru toţi cei 20 de ani petrecuţi la echipa pe care, cu multă răbdare şi atenţie,a transformat-o într-una dintre cele mai importante echipe de club din fotbalul românesc.
Meciul în sine a fost unul a agreabil, fără fragmentări excesive ale jocului, atacantul Sabrin Sburlea reuşind să aducă victoria pentru echipa braşoveană cu un gol marcat în minutul 80, beneficiind şi de o uşoară deviere a mingii de către un fundaş spaniol. Alte ocazii notabile din partea stegarilor ar mai fi şuturile din prima repriză expediate de Buga, din marginea careului şi apărat de portarul spaniol, al lui Hadnagy peste poartă şi şutul lui Paolo Adriano de la 20 de metri parat şi el de goalkeeper-ul advers. Din a doua repriză reţinem şutul slab al lui Roman şi foarfeca lui Dedu, ambele execuţii fiind reţinute cu siguranţă de acelaşi portar spaniol. De remarcat reflexul de senzaţie al lui Bogdan Stelea la o acţiune fulger a spaniolilor, din debutul primei reprize, încheiată cu un şut violent din 6-7 metri respins de Stelea, care dovedeşte, încă o dată că pasiunea pentru fotbal nu are vârstă.
Următorul meci de pregătire al "stegarilor" va avea loc joi, contra polonezilor de la Wisla Cracovia.Mult succes băieţilor şi pentru acest meci!
Mai jos aveţi golul înscris de Sburlea în acest amical precum şi prima reuşită al lui Cristescu din meciul cu F.C. Zurich.
Vreau să vă spun povestea unui mare om, care s-a făcut iubit de oameni chiar şi la mii de kilometrii depărtare de locul său natal.
Povestea începe acum 9 ani când Ibrahim Dossey venea pentru prima dată în România şi semna cu echipa F.C. Braşov. Începutul a fost anevoios, ca orice început de altfel, şi toţi îl priveau ca fiind doar "pata de culoare" a echipei şi nimic mai mult. În primăvara lui 2001 venise timpul ca acea "pată de culoare" să se întindă, la propriu (!), căci nu vă vine să credeţi de ce era în stare acest portar să facă. Putea să zboare, din bară-n bară, de pe linia porţii la vinclu. Prima dată când l-am văzut apărând a fost în acea primăvară contra celor de la Gaz Metan Mediaş. Am stat la tribuna I cu taică-miu şi eram fascinat de acest portar. În primul rând pentru că era prima dată când vedeam un om de altă culoare şi în al doilea rând priveam cu admiraţie mingile pe care el le degaja foarte înalt. Ibrahim Dossey i-a cucerit pe toţi prin paradele sale şi stegarii au câştigat cu 2-0, iar a doua zi nu se vorbea decât de "africanul, ăla, de la Steagu' din poartă". Meciurile treceau şi Dossey nu contenea să ne uimească cu veritabilele sale "zboruri". Şi vine o zi mohorâtă de aprilie 2001, când, sub Tâmpa, poposesc cei de la F.C.M. Bacău. Cu o victorie în acest meci braşovenii ar fi făcut un pas important spre Cupa U.E.F.A. după o aşteptare de 27 de ani. Dar spectatorii de pe stadionul, pe atunci, Tineretului, privesc înmărmuriţi cum fotbaliştii braşoveni se calcă pe picioare pur şi simplu în careul moldovenilor, refuzând practic să marcheze. Dar şi mai mare le este stupefacţia când îi văd pe băcăuani scăpaţi în atacuri supranumerice spre poarta stegară, dar incapabili să înscrie. De ce? Răspunsul este Ibrahim Dossey! Termenul " a lăsa bariera peste poartă" nu căpătase niciodată mai multă însemnatate. Băcăuanii sunt pe culmile disperării, suporterii braşoveni sunt încercaţi de stări ce îmbină nervii şi sentimentul de trădare cu optimismul pe care Ibrahim Dossey îl împărtăşea fără rezerve. Când meciul atingea deja cote paroxistice, intră în teren Sandu Andraşi, un alt mare stegar, care vine în ajutorul greu încercatului portar ganez, ornamentând "coliva moldovenească" cu două "boabe" de toată frumuseţea. Meciul acesta a însemnat permisul de acces pentru Ibrahim Dossey în galeria marilor portari ai acestei echipe alături de Constantin Ghiţă, Stere Adamache (Dumnezeu să-i odihnească) şi Andrei Şanta. Cum ajungi un om cu adevărat mare şi iubit de toţi cei din jurul tău? Netrădându-i pe cei care-şi pun speranţe în tine. Dossey asta a făcut, iar faptul că noi, suporterii braşoveni, îl vom iubi toată viaţa noastră şi mereu îi vom cinsti memoria aşa cum se cuvine este, cred eu, o dovadă în plus a faptului că el a fost cu adevărat unul dintre noi! Pe 9 decembrie 2008 a plecat din această lume, lăsând în urma sa, pentru poporul său, medalia de bronz cucerită în 1992 la Jocurile Olimpice cu Naţionala ţării sale, iar pentru noi, nişte străini pe care i-a cunoscut într-un oraş aflat la poalele unui munte, a lăsat amintirea unui om integru, de mare caracter şi de un altruism ieşit din comun. Acest OM a fost mai român decât mulţi dintre românii noştri...
Dumnezeu să te odihnească în pace!
Scorul ăsta de 2-1 mă duce mereu cu gândul la o caniculară zi de august din 2007, când, la margine de Bucureşti, stegarii mei învingeau pe Inter Gaz cu scorul de 2-1 Cristescu marcând atunci un gol de-a dreptul fantastic. Acelaşi Marian Cristescu a adus şi astăzi victoria stegarilor în amicalul jucat în Spania contra liderului la zi din campionatul elveţian, F.C. Zurich, marcând ambele goluri pentru Braşov. Habar n-am cum s-au marcat golurile, însă sunt sigur că au fost frumoase, pentru că orice gol care te face fericit este un gol frumos. Marian Cristescu este unul dintre acei jucători pentru care chiar merită să mergi pe stadion, se vede că pune suflet pentru echipă, chiar dacă el nu este braşovean, se vede că pune interesul echipei mai presus de interesul personal. Îmi vin acum în minte două momente care m-au făcut să-l includ pe Marian Cristescu în panoplia stegarilor adevăraţi. Primul este finalul unui meci din sezonul trecut câştigat cu 1-0 contra Petrolului din Ploieşti. La finalul respectivului meci, Cristescu este sus pe gardul din faţa peluzei cântând laolaltă cu suporterii. Cel de-al doilea moment este meciul din Cupa României de sezonul trecut cu Oţelul Galaţi disputat chiar în ziua de Sfântul Nicolae la Ploieşti. În acel meci Cristescu a dat startul cursei de urmărire, înscriind cu capul dintr-un corner. În cele din urmă s-a ajuns la penalty-uri. Şansa calificării Braşovului în sferturile de finală stă în bocancul drept al lui Cristescu, dar şutul lui este parat de portarul gălăţean. Expresia de pe faţa lu Cristescu după acea ratare se putea traduce în ceva de genul: "Am belit-o! Şi asta din cauza mea!" Din fericire Nae a salvat penalty-ul decisiv şi ne-am calificat mai departe. Pe gardul stadionului "Astra" din Ploieşti, era un adevărat carnaval al bucuriei. Jucători şi suporteri laolaltă printre care şi Marian Cristescu cu ochii în lacrimi. N-o să uit în viaţa mea acel moment. Eu mă sprijineam pe un picior, în pragul unei comoţii şi îi priveam pe jucători. Când l-am văzut pe Cristescu tot ce-am mai putut face a fost să zâmbesc şi să dau din cap. Îmi place să cred că Marian Cristescu mi-a întors gestul din acea seară de la Ploieşti când a "dat din cap" în minge pentru a deschide scorul contra lui Dinamo.
Aşadar, Marian Cristescu, jucătorul cu numărul 18 de la Steagul, cel de care, noi, suporterii, ne legăm mari speranţe în acest retur de sezon. Începutul este cât se poate promiţător, nu rămâne decât să confirme forma bună în care se află, atât el dar şi echipa, şi în meciurile următoare.
Mult succes stegarilor în meciul de marţi contra celor de la Levante!
