9 mai

Ziua Europei? Ziua "Victoriei"? Nu mă fă să râd şi nu te fă de râs. Azi se sărbătoreşte Ziua Independenţei!

Mâncatu' şi scărpinatu'

Există două tipuri extreme de mâncărime: în cur şi în genunchi.

Mâncatul în cur se manifestă printr-o senzaţie extrem de neplăcută care îi dă instabilitate motorie celui afectat. Odată scărpinat în cur, senzaţia de eliberare este inegalabilă. Evident că şi mirosul degetului este direct proporţional cu satisfacţia. Adică, cu cât de mănâncă mai tare, cu atât degetu' o să-ţi miroasă mai tare.

Mâncatul în genunchi se manifestă printr-o senzaţie de iritare a celui afectat. Iritatarea provenind din inducerea în eroare a zonei supusă mâncărimii. Adică, te scarpini pe rotulă, pentru că ai senzaţia că acolo de mănâncă, dar odată aplicat remediul descoperi că efectul este nul, pentru că mâncărimea este localizată în altă zonă. În fapt, genunchiul fiind oarecum rotund, mâncărimea odată scărpinată se propagă din zona afectată în zonele învecinate asemenea unui perpetuum mobile. Nu e nimic în neregulă cu tine, atât doar că corpul tău îi joacă feste minţii tale.

Ok, articolul ăsta nu e doar despre mâncatul şi scărpinatul în cur şi pe genunchi. Cele scrise mai sus fac parte din introducerea într-o analogie mult mai profundă în care rolul principal este deţinut de societatea românească. Aşadar, să-i dăm drumul.

Dacă România ar fi un om, o femeie, şi ar mânca-o în cur, curul ar fi zona economică, a afacerilor în care se învârt foarte mulţi bani, enooorm de mulţi bani. Mâncărimea survine faptului că, dom'le, banii n-ajunge pentru toţi. Lumea vrea salarii mai mari, pensionarii pensii mai mari, sugarii ţâţe mai lăptoase. Mâncărimea este deci una nasoală rău ce trebuie scărpinată imediat. Şi cei care conduc ţara în acest domeniu al banilor o scarpină pe România. Scot apoi degetul, îl plimbă pe la nas (adică merg pe la televiziuni) şi-şi spun unii altora că "ia uite bă, ce bine am rezolvat treaba, pute degetu' de zici că-i parfum de primăvară!". Într-o primă fază, România e mulţumită de situaţia curului ei. Cel puţin până la următoarea căcare.

Dacă pe România ar mânca-o în genunchi, genunchiul ar fi clasa politică. Aici e mai puţin de argumentat, situaţia fiind simplă. Când apare o mâncărime şi România vrea să se scarpine, "mâncărimea" sare din zona portocalie a genunchiului în cea roşie via zona galbenă. Doar când zonele genunchiului se vorbesc între ele şi-o pun de-o alianţă scărpinatul are parţial efectul dorit. Altfel, de ceva vreme pe România o mănâncă constant genunchiul. Unde mai pui că a lovit-o şi o diaree cruntă.

0-2 cu Israel. Cronică de mama

"Uite la ei, aleargă şi sunt schimbaţi. Păi eu în uzină când lucram, "alergam" într-o zi cât aleargă ei în câteva meciuri şi nu mă schimba nimeni."

"Aşa, ia-o şi aşeaz-o la picior până vine şi ţi-o ăla!"

"Nu, deci, nu-s harnici deloc. Uite şi ăla, dă în ia de parca "ia pleacă de-aici, ce vrei de la mine!?". Păi ăsta-i fotbal?"

Chiar aşa. Ăsta-i fotbal? Nu, e noua atitudine a Naţionalei de la Ursus.

JMAF!

Se privesc în ochi. Ştii că urmează ceva, dar nu ştii ce, exact. E oare duioşie în privirea ei? Sau resemnare în a lui? Ar vrea s-o ia de mână şi să-i spună ceva, dar ea se fofilează copilăreşte. Da, încă e o copilă. Sau să fie liniştea dinaintea furtunii? Ar vrea să-i spună ceva. Să-i spună ce simte el cu adevărat şi că el e acolo pentru ea. Numai pentru ea! Dar nu mai apucă. Ea îi taie elanul cu una scurtă. Orice ai spune, chiar dacă a fost sus, el a simţit-o sub centură. Ce îi mai rămâne de făcut în acest apogeu al sentimentelor amestecate? Orice ar face, orice i-ar zice, ştie că alţii îl vor judeca. Aşa că alege să fie împăcat cu el însuşi. Şi? Şi JMAF! Întâi a a simţit-o şi apoi a văzut-o...

Dedicaţi cauzei!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu aş vrea să-i văd pe tricolori dedicaţi 100% cauzei. Cum care cauză? Victoria!

 În final, îl las pe Mihai Pocorschi. Le zice mai bine ca mine.

Asculta mai multe audio Muzica                                   

Brand-uri Bănăţene

După o perioadă de pauză în ceea ce priveşte analizele socio-istorice asupra anumitor regiuni din România adunate sub titulatura de "brand-uri", revin cu o nouă interpretarea personală, de data asta referitoarea la Banat şi cei ce locuiesc acolo, oameni ce se numesc, bineînţeles, bănăţeni.

Timişoara este voalul de mătase al României - un fel de a spune we're the best fuck the rest, dar în altă limbă. Este bine că cei de acolo îşi propun ţeluri înalte şi au părere foarte bună despre ei în comparaţie cu restul ţării. Nu trebuie acuzaţi de aroganţă. Aşa sunt ei, "mai buni decât porcii ăia din Bucureşti".


Apropo de "porcii de la Bucureşti". "Noi suntem născuţi şi crescuţi anti-Bucureşti"... "Timişoara şi Rapid se iubesc la infinit." - Din nou, vă rog să nu vă lansaţi în acuzaţii nefondate cum că bănăţenii ar fi ipocriţi. Pur şi simplu, au reuşit şi ei să găsească în tot Bucureştiul pe cineva care să le fie prieten. Probabil din cauza faptului că Rapid e pe undeva la intrarea în Bucureşti, pe lângă Gara de Nord, şi nu s-au bucureştenizat 100% pentru a beneficia de ura bănăţenilor.

"Noi suntem mai aproape de Viena decât de Bucureşti" - Au ce au ei cu noţiunea asta, Bucureşti. Mă repet. NU îi acuzaţi de ipocrizie sau aroganţă. Pur şi simplu aşa şi este. Din punct de vedere geografic Timişoara se află la 520 km faţă de Viena, în timp ce faţă de Capitală îi separă 538 km.

Proclamaţia de la Timişoara - Proclamaţie adoptată în zilele lui 21-22 decembrie 1989 în timpul Revoluţiei Române. Cel mai important decret al Proclamaţiei îl reprezintă Punctul 8. Pe scurt, Punctul 8 spunea că orice activist, fost membru de partid sau de Securitate să nu mai aibă voie să participe la viitoarele alegeri libere şi nici să mai ocupe vreodată funcţii în conducerea statului. Prespun că sunteţi destul de perspicace ca să vă daţi seama că acest decret nu a fost aplicat nici până în ziua de azi.

Laszlo Tokes - Cel care a iniţiat aşa-zisa Revoluţie din 1989. Văzut ca un erou local şi mai apoi naţional, pe parcurs s-a dovedit faptul că scopul domnului Tokes era acela de a destabiliza România, de ne pune într-o poziţie vulnerabilă şi a nu putea reacţiona la pretenţiile Ungariei de a revendica Transilvania. Decât să vă râdeţi sau să mă faceţi prost, tâmpit, nebun, faceţi voi o cercetare personală asupra a ceea ce a fost Laszlo Tokes şi veţi rămâne cel puţin miraţi dacă nu consternaţi de-a dreptul.

Timişoreana - bere făcută la Timişoara încă din 1718. E bună, e la preţ normal şi are parte de reclame faine.

Cu tradiția la iarmaroc. Despre pierderea în cauză

Un articol scris de buna mea prietenă Andreea Bâzgău şi pe care-l public pentru ca a lua cât mai multă lume aminte la cuvintele gândite şi scrise de ea.

“Tradiţia nu înseamnă că cei vii sunt morţi, ci că morţii sunt vii” ( George Santayana)

În mod cert, ar fi trebuit să recurg la alte mijloace de exprimare. Scrisul nu ma prea avantajează. Ar fi trebuit să desenez. Dar, vedeţi voi, desenul este o formă de artă vizuală, incapabilă de a înveli cuvintele. Aşadar, voi scrie ! Las la interpretarea dumneavoastră cele rânduite mai jos şi modul în care au fost expuse.
M-am decis să pun în discuţie un subiect controversat, cel puţin la ora actuală, dacă nu dintotdeauna ( la momentul dat).
Cu toţii am auzit termenul « tradiţie » cel puţin odată în viaţă. Dar oare i-am înţeles adevăratul sens? Sau am rămas prizonieri sensului său material ?
În DEX, tradiţia este definită ca “un ansamblu de concepţii , de obiceiuri, de datini şi de credinţe care se statornicesc istoriceşte în cadrul unor grupuri sociale sau naţionale şi care se transmit ( prin viu grai) din generaţie în generaţie, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică.”. O explicaţie ştiinţifică atribuită unui termen aparent ştiinţific. Spun aparent pentru că tradiţia poate lua nenumărate forme, în funcţie de situaţie şi de persoane. De exemplu, pentru un cercetător, aceasta va fi privită mereu ca o ştiinţă, asemenea filosofiei, matematicii, etc. În viziunea artistului, tradiţia va fi percepută ca un pastel, cu toate sensurile sale ( pictură reprezentând un peisaj din natură, poezie descriptivă cu sens liric, lucrare muzicală lirică). Pentru ţăranul obişnuit, tradiţia a fost, este şi va fi mereu puntea de trecere înspre rai.
Putem deduce din acest context importanţa tradiţiei în cazul celor trei prototipuri expuse mai sus. Omul de ştiinţă o va iubi ca pe o descoperire predilectă a existenţei sale, artistul se va preschimba în Pigmalion, căci el va fi fost cel ce i-a dăruit statutul de « Doamnă », iar ţăranul o va simţi proximă, de-o fiinţă cu el. Toate cele trei exemple au ca temelie iubirea faţă de tradiţie, păstrând aceeaşi intensitate, dar îmbrăcând forme diferite.
Toate bune şi frumoase până în prezent. Dar la ce serveşte tradiţia? Şi de ce nu ne conformăm cu îmbătrânirea, ba chiar mumificarea ei ? Răspunsul îl are fiecare şi este pe cât de încărcat de însemnătate pe atât de simplu. O naţiune fără tradiţie nu se poate defini ca o naţiune ( « Naţiune : Comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţi specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi a sorţii comune » - explicaţia cuvântului « naţiune » extrasă din DEX ). Un popor fără tradiţie ar sta cel mai probabil sub semnul Haosului, căci tradiţia cuprinde spiritualitatea, cultura şi credinţa acestuia.
Tradiţia are harul şi totodată forţa de a ţine oamenii uniţi prin credinţă, semiotică, ba chiar şi prin grai. Profesorul Ioan Sorin Apan afirmă în lucrarea ştiinţifică « Tainele Mării Negre. Oceanografie şi Folclor » faptul că un popor îşi poate defini identitatea culturală şi spirituală cu ajutorul morfemelor, sintaxei şi semioticii. Astfel s-ar explica faptul că maramureşenii îşi cântă marea ( părăsită la 5700 a.d., datorită « potopului », şi anume a revărsării Mediteranei în lacul care astăzi poartă numele de Marea Neagră) în colinde (« Vine marea cât de mare/ Dar de mare margini n-are/ Dar de lină ţărmuri mână/ Dar de tăt cine-o adună ? » – Colindă din Maramureş)


« Tradiţia este o comuniune cu misterul istoriei. » (D. A. Bardiaev)

Din punct de vedere geografic, cultural şi spiritual, România este încă o ţară bogată şi înfloritoare. Dacă faptele istorice nu au lucrat întotdeauna în favoarea noastră, tradiţia ne-a întărit rădăcinile, preschimbându-ne într-o comoară mioritică.
Cu toate acestea, suntem gata să îi abandonăm cuibul în orice moment şi pentru o nimica toată. Nu voi intra în detalii economice şi politice întrucât consider că nu au nici o relevanţă în această discuţie. Ba, mai mult, i-ar anula orice însemnătate şi orice intenţie. Rămâne totuşi o întrebare: Se poate să fim atât de dornici în a vinde sufletul colectiv, identitatea noastră ca popor, tradiţia pentru o fărâma de confort, pentru un “ mai nou, mai util » ?
Sincer, nici în acest caz răspunsul meu nu poate fi mai clar decât atât. Ca orice popor avem drepturi şi îndatoriri, dar spre deosebire de alţii confundăm adesea aceste două cuvinte. Poporul român deţine dreptul ( îndatorirea) de a sta liniştit la casa sa, de a întemeia o familie, de a-i lăsa pe cei în drepturi să decidă prezentul şi viitorul plaiurilor sale mioritice şi de a se adapta cât mai repede condiţiilor şi conforturilor oferite. Ironic, ba chiar hilar. Când toţi îşi caută, sau dacă nu îşi inventează o tradiţie, noi, mici mânzişori în astfel de situaţii, suntem gata să ne lepădăm de ea, ba chiar de trei ori ca în scripturi, pentru măcar o fărâmă de modernitate.
Lepădarea aceasta nu poate fi decât dăunătoare poporului român şi principiilor sale. De altfel, dacă ma gândesc bine, acest « avort » al tradiţiei este un proces greu de îndeplinit, ba mai mult, imposibil. Tradiţia, în mod natural şi conform principiilor existenţei, căci ne referim în acest context la tradiţia văzută ca o entitate vie, este dispusă să recurgă la orice mijloace pentru a-şi menţine locul şi importanţa în viaţa noastră.
Profesorul Alexandru Nemoianu afirmă într-o scriere a sa, « Despre Tradiţie » publicată pe un forum naţional : « Tradiţia este un întreg şi între tradiţie şi tradiţii există o diferenţă de categorie. Căci tradiţia nu înseamnă osificare şi încă mai puţin memorizare. Tradiţia este o entitate vie, care trebuie înţeleasă şi pentru a fi înţeleasă trebuie trăită. Ea se poate schimba în formă, dar rămâne mereu aceeaşi în duh. În momentele critice, limită, ea se poate strânge până la esenţă, care este indestructibilă. Iar în clipele de răgaz se extinde şi arată în forme multiple, neaşteptate, uluitoare. Tradiţia nu cade niciodată »
Păstrez deci speranţa şi credinţa că această sete a noastră de « nou » va fi potolită într-un viitor apropiat de mustul tradiţiei, căci odată cu pierderea ei, am pierde şi adevăratul nostru statut : acela de Om ! Iar de acum, ce va mai fi rămâne de trăit !

România triplă Campioană Europeană în acest week-end

Cum să vă începeţi săptămâna dacă nu cu vestea asta? Când printre toate nebuniile ce se întâmplă în România la toate nivelele mai scoatem capul în lume cu câţiva campioni europeni eu zic că e ceva ce are menirea de a ne mai descreţi un pic frunţile. În fapt, bucuria lor e şi bucuria noastră.
Sâmbătă România a învins Italia la tenis de masă pe echipe în finala Campionatului European din Germania, de la Stuttgart. Daniela Dodean şi Elizabeta Samara au spulberat echipa Italiei cu scorul de 4-0. În semifinale româncele au dispus cu 4-2 de o echipă mixtă, Lituania-Rusia, iar în sferturi au trecut de echipa Rusiei cu scorul de 4-3.

Daniela Dodean şi Elizabeta Samara

Elizabeta Samara, Viorel Filimon (antrenor) şi Daniela Dodean
RO-MÂ-NI-A !

sursa foto: http://www.frtenismasa.ro/stiri.html

Duminică, în jurul orei când mulţi dintre noi fie butonează telecomanda televizorului sau îşi beau cafeaua, două fete, Nicoleta Albu şi Camelia Lupaşcu pe numele lor, văsleau de zor în finala Campionatului European de la Brest, din Belarus. Şi au vâslit cu spor întrucât timpul de 7 minute, 27 de secunde şi 28 de sutimi a echivalat cu titlul de Campioane Europene la dublu rame. Echipajele Rusiei şi Croaţiei s-au situat pe 2, respectiv 3. O performanţă uluitoare a fetelor din "flota românească" ce cu puţin timp în urmă, la Poznan, în Polonia, luau medalia de argint, proclamându-se vice-campioane mondiale cu barca de 8+1.

Camelia Lupaşcu şi Nicoleta Albu cu unghiile vopsite în tricolor

Campioanele noastre la finalul cursei

Nicoleta Albu şi Camelia Lupaşcu, flori şi medalii pentru două regine

sursa foto: adevărul.ro

Dacă în Polonia echipajul de 8+1 a luat argintul, în Belarus şi-a luat revanşa şi s-a încoronat Regina Europei. Roxana Cogianu, Roxana Neacşu, Maria Diana Bursuc, Ioana Crăciun, Elena Trifoi, Nicoleta Albu, Adelina Cojocariu, Eniko Barabaş şi Teodora Stoica au devansat echipajele Bielorusiei şi Ucrainei cu timpul de 6 minute, 21 de secunde şi 52 de sutimi.

CAMPIOANE EUROPENE

Hai să învățăm despre RO-MÂ-NI-A !!!

Văd din recent încheiatul meci cu Franța doar partea plină a paharului pentru că oricum sunt mult prea mulți cei dispuși să critice și să facă pe roboții în loc să se bucure de acest egal și de faptul că Naționala de fotbal își reconstruiește încrederea și își recapătă atitudinea. Au avut o bară francezii. Și, ce? Au avut un gol anulat francezii. Și, ce? Golul nostru e autogolul lor, de fapt. Și, ce? S-a terminat 1-1 și asta contează. Învățați să apreciați alunecările lui Tibi Ghioane, cu care îi întorcea pe franțuji cu "roțile" în sus dar le lua mingea. Învățați să apreciați paradele lui Dani Coman care deși dezavantajat de statură s-a întins să scoată șutul lui Henry de la rădăcina barei. Învățați să apreciați cascada de driblinguri ale lui Mihăiță Roman, care nu s-a sfiit să-i înșurubeze pe fundașii francezi ce-și fac week-endurile la Manchester United sau Arsenal Londra. Învățați să apreciați tacklinguri-le făcute la sacrificiu de Raț, Maftei, Cristi Chivu și Mirel Rădoi. Apreciați grimasa îndurerată a acestora când își întind mușchii la extrem. Învățați să apreciați sictirul cu care Iulian Apostol îl privea pe Ribery. E timpul să fim iarăși noi aceia care-și complexează adversarii numai privindu-i. Învățați să apreciați eforturile lui Marica și Surdu, chiar dacă nu au marcat. Învățați să-l apreciați pe neamțul Nicu care a refuzat gloria și faima Germaniei pentru a le obține cu România. Învățați să apreciați renașterea lui Mara, care dintr-un jucător ieșit de pe orbita fotbalului acum ceva ani, a ajuns să poarte tricoul cu numărul 10.

Învățați să-i apreciați pe ei

Bronz Mondial < știri senzaționale

Nicoleta Grasu a adus prima medalia pentru România la Campionatele Mondiale de Atletism ce se desfășoară la Berlin. Românca a aruncat discul la o distanța de 65 de metri și 20 de centimetri, reușită echivalentă cu bronzul mondial. Adică, mai pe românește pe spus, e a treia în lumea l-a aruncarea discului.

Site-urile celor mai populare cotidiane de sport din România abundă însă în informații, declarații, rapoarte, repurcusiuni și amenzi legate de intrarea pe pista de atletism a suporterilor dinamoviști la meciul cu Slovan Liberec. Părerea cvasi-unanimă este aceea că TOȚI cei care fac parte din galeria unei echipe de fotbal sunt niște oameni predispuși spre violență ,în primul rând , și care sunt oricând gata de fapte reprobabile, motiv pentru care ar merita o atenție sporită din partea forțelor de ordine.

Cu o partea a presei avidă după scandalul aducător de audiențe și tiraje nu e de mirare că performanța Nicoletei Grasu trebuie căutată abil pe site-urile de așa-zis sport, undeva într-un colț, la secțiunea "diverse".


www.campioniiromaniei.ro Noroc că mai există și astfel de site-uri.

Cele mai folosite înjurături în România

Într-o perioadă în care economia României scârțâie mai ceva ca Acceleratul în Gara Mare... într-o perioadă în care politica este mai curvă decât toate târfele de pe centurile țării la un loc... într-o perioadă în care burtoșii și parveniții conduc mai ceva decât conducea Hagi mingea pe teren... într-o astfel de perioadă, cei de la "vârf" sughiță mai mult.
În continuare vă prezint formulele magice prin care și voi îl puteți face pe politicianul vostru preferat sau pe interlopul de la scara vecină să sughite la ore fixe (sau la și 10 sau fără un sfert, dacă vă place să le faceți surprize).
Așadar:
Du-te-n pizda mă-tii! - Înjurătura cea mai sinceră și mai plină sentimente potrivnice datorită dorinței celui care o zice de a-l vedea pe incriminat înapoi în mă-să. Mergând pe principiul acestei reîntoarceri a trupului la origini rezultă că incriminatul mai bine nu ar fi existat, deci, în consecință, dacă nu ar fi existat, nu ne-ar fi dat prilejul de a-l expedia în această călătorie.
Du-te-n morții mă-tii! - Înjurătură folosită mai mult pentru a afișa pe lângă atitudinea revoltătoare care ne domină și o atitudine dură, inflexibilă. Atunci când îi spui cuiva "du-te-n morții mă-tii" privirea ți se încruntă spre deosebirea de rostirea unui "du-te-n pizda mă-tii" când ochii tăi se fac mari și privirea ta trece practic prin incriminat. Deci, "du-te-n morții mă-tii" este preferabil a se folosi când dorim să-l și intimidăm pe incriminat nu doar cu vorbele ci și postura fizică.
Du-te-n pula mea! - Probabil una dintre cele mai veche forme de insultă întrucât originile cuvântului "pulă" datează din perioadă romanilor. Liderii poponari ai romanilor își alintau "păpușile masculine" cu "pullus", ceea ce înseamnă "pui". Și dacii au preluat această formulă însă au folosit-o în sensul prezentat la început. Trasând o paralelă putem spune că "du-te-n puii mei" (o variantă la fel de populară de defulare dar mai puțin otrăvitoare) ar fi traducerea pentru "pula mea". Cum de a ajuns "pula" să fie asociată cu penisul este o enigmă. Cu toatea astea "du-te-n pula mea" rămâne forma supremă de exprimare a sentimentelor negative care ne domină, de a ne elibera de acestea și de le transmite mai departe.

Considerând că aceasta a fost filiera urbană, în continuare vă voi prezenta filiera rurală.
Du-te-n crucea mă-tii! - deși este cunoscut faptul că cei din mediul rural sunt mult mai religioși decât noi, ăștia de la oraș, aici avem de-a face cu o înjurătură ce folosește unul din motivele bibilice, crucea (celelalte motive biblice folosite sunt Dumnezeu și Hristos, folosit însă ca și Cristos).
Du-te-n pușca mea! - Un nou paradox. Deși nu se sfiiesc să apeleze la cele sfinte pentru a se descărca de nervi și frustrări, aceștia duc lupte grele cu conștiința și înlocuiesc "pula" de la oraș cu "pușca". O altă ipoteză ar putea fi aceea că astfel ei se exprimă mult mai direct decât orășenii și spun lucrurilor pe nume, anume: muriți odată!
Du-te-n pușca calului! - Această formulă ar putea contrazice ultima ipoteză a formulei de mai sus, dar, la fel de bine, o și poate întări. Putem presupune că pe lânga moarte, aceștia le doresc incriminaților și o moarte dureroasă, cum ar fi călcați de cal. Curios este faptul că doar "pușca calului" este folosită ca și formulă de defulare, alte specii ale regnului animal fiind total ignorate.

Concluzie!
Prin folosirea îndemnului "du-te" alăturat diferitor destinații mai mult sau mai puțin accesibile putem concluziona că omul din popor din România este dominat de motivul "călătoriei".

Brand-uri Moldovenești

Pentru că am avut (încă mai am) destule tangențe cu Moldova mă bag ca să-mi dau cu părerea despre alții. Sper să nu mi-i pun pe urmașii lui Fane il Grande în cap.
Amu - Acest amu e un fel de servus în ceea ce privește notorietatea de care se bucură, însă înseamnă cu totul altceva. "Tradus" înseamnă acum. Este folosit și în alte regiuni din România, însă dacă n-ai auzit un moldovean spunându-ți amu vin n-ai auzit încă nimic. Aceștia mai folosesc și o formă derivată și anume amu ia. Asta înseamnă chiar acum. Prima dată când am auzit această a doua formă, mic fiind, am rămas cu ochii bulbucați crezând că e vreun alt fel de a spune... mă rog, știți voi ce.
Du-ti băi d'aici-ișa! - exclamație ce poate merge pe două sensuri. Este folosită mai ales de către fete, în special cu conotația negativă. Exemplu: doi adolescenți la discotecă. "Și fași frumoaso? Ti fac la un dans?" Du-ti băi d'aici-ișa! după care fata încearcă să conceapă o replică prin care să dea de înțeles că se lasă greu.
Ștefan cel Mare - cel mai mare român al tuturor timpurilor în urma concursului de la TVR de acu ceva ani (și eu îl consider la fel). În timpul domniei sale de aproape de 50 de ani a făcut din micuțul stat moldovean o forță militară dar a și contribuit la dezvoltarea culturii moldovenești. Mănăstirile din Nord sunt mărturia cea mai puternică în acest sens.
Iași - Vaslui - derby-ul fotbalistic, cultural, social și economic al zonei. Ieșenii și vasluienii se urăsc de moarte. Nu înțeleg de unde rivalitatea dintre cele două orașe, dar e bine venită, se mai animă spiritele.
Pinalti - sau cunoscut și sub numele de Gheorghe Ștefan, primar, patron de echipă, mentor și guru. Pinalti este cel sub bagheta căruia orașul Piatra Neamț a renăscut. Presimt că de anul ăsta "axa" Iași-Vaslui-Neamț va fi un punct de atracție maximă.

Brand-uri Ardelenești

De ce brandu-uri ardelenești și nu din altă zonă a României? Pentru că sunt ardelean, de aia.
Așadar, fără a da o definiție exactă a ceea ce înseamnă brand și mergând pe principiul că știm ce-i ăla și cam cu ce și cum se mănâncă, să trecem la... branduri.
Servus - cel mai de notorietate brand din această zonă a României. Este o formă de salut pe care ardelenii o folosesc atât la întânirea cu cineva cât și la despărțire. Cuvântul în sine provine din latină și ar înseamnă ceva de genul "la dispoziția dumneavoastră!" Așa că... servus!
Din păcate sunt tot mai puțini ardelenii care folosesc această formulă ca și salut (cel puțin în Brașov așa e situația), cei mai mulți, mai ales tinerii, preferând cosmopulitul "bună!"
No, bine! - formulă folosită pentru a exprima atât aprobarea cât și resemnarea. Diferențierea este dată de intonație iar acel no îi dă tenta ardelenească.
Avram Iancu - revoluționarul de la 1848 este o figură marcantă în istoria noastră. O expresie celebră folosită de Avram Iancu înainte de a pleca la luptă era: "no, hai!" Expresie simplă însă plină de însemnătate sufletească. În aceste două cuvine regăsindu-se toată determinarea și abnegația ardelenilor de pretutindeni. Uitați-vă la o poză cu Avram Iancu și imaginați-vă cum strigă și vă veți umple de adrenalină.
Tulai, ce fain! - expresie folosită pentru a evidenția o avansată stare de exuberanță, entuziasm, satisfacție și chiar... ebrietate.
No, dacă-i musai, ham! - lătrat specific câinilor din Ardeal, în special celor din zona rurală. Atunci când ajungeți prin Ardeal veți observa că nu sunteți lătrați de câini chiar de la primul contact vizual. În eventualitatea în care aceștia vă latră, într-un târziu, lătratul trebuie interpretat precum stă scris la început.

Va urma...

Un nou început...

Asta e! Se simte din nou aerul de sărbătoare în zilele în care joacă "tricolorii".
Hai România !