AZI LA BAL, MÂINE LA SPITAL

Sunt conştientă că ceea ce mi se întâmplă va fi povestit sub efectul stărilor create de atmosferă, tardivitatea unei vineri obositoare, distractive, emoţionante, şi anume, vinerea trecută, cea pe care încă o resimt în muşchii spatelui, în fese şi în ceafă. Totuşi, ştiu că nu sunt singura care se simte aşa şi mă bucur, oricât de malefic ar suna. Asta pentru că febra musculară nu-mi poate genera decât aceleaşi imagini cu miros de bere, cu gust de vin şi de cremă de whiskey, spectre ale nopţii de vinerea trecută. Este adevărat că sub efectul alcoolului percepţia asupra lumii se modifică: toţi îţi devin prietenii cei mai buni, chiar şi cei pe care nu îi cunoşti, fetele şi băieţii devin brusc reprezentări ale frumuseţii, închei acorduri şi pariuri de care îti aduci aminte doar a doua zi când te uiţi în oglindă, îţi pierzi portofelul, poşeta, banii, nu-ţi aminteşti de unde ai tatuajul de pe fund si cine e Vasy. Probabil vă identificaţi măcar în una din situaţiile de mai sus. Dacă nu…înseamnă că nu aţi fost în Crossroads. E locul în care lumea se strânge după o săptămână obositoare de muncă pentru a-şi consuma energiile pozitive şi negative, acumulate pe parcursul săptămânii. Unii preferă să cadă în melancolie, aţipind pe canapelele de mahala sau preferând să se retragă într-o halbă de bere. Efectul afrodiziac este, însă, cu adevărat resimţit doar de cei care gustă din versurile unui rock bătrân pe care oamenii cu părul lung înnoadă prietenii cu străinii şi se scuipă entuziasmaţi, în timp ce zbiară pe melodii, ca nişte adevăraţi fani. Şi eu am făcut asta. Ce pot să spun, e distrativ şi îmi aduce aminte de propria experienţă în ale umblatului cu rockerii pe livadă, poştatul berii şi sunetele vreunei chitări răguşite, acompanită de vocea unui rocker prea beat să poată gândi şi a altor câţiva care povestesc, neîntelegând nimic din ce spune celălalt. Totuşi, vineri n-au mers lucrurile chiar atât de departe, dar pot spune că, doar luând în calcul atmosfera, lumea s-a simţit foarte bine. Am început prin a ne strânge toţi în bodega prea bine cunoscută de noi, vorbitorii de limbi străine, continuând cu multiple comenzi de bere, de vin şi de altele si sfârşind în anarhii şi în horă, pe Zdob si zdub. Incipitul a fost uşor stânjenitor, ţinând cont ca eram amestecaţi pe scara ierarhică a personelor cu care urmează să lucrăm. Mai concret, am fost prezenţi de la mic la mare, de la noi, micuţii, la trainer, la team lider si până la şefi. Iniţial…descurajator gând…dar, în scurt timp, am ajuns să dansăm cu toţii în acelaşi cerc, să ne prindem mâinile unii cu alţii şi să devenim pentru câteva clipe prieteni, cu perspectiva unui chef despre care sunt sigură ca vom ajunge să povestim. Gheaţa a fost spartă de două dintre colegele mele, Oana şi Ionela care s-au oferit să ne dea nişte lecţii de dans, pe ritmuri sexy şi incitante, a căror victimă a căzut vedeta noastră, domnul Alex. În scurt timp, tentaţia a devenit prea mare încât cel din urmă s-a oferit să ne dea satisfacţia unui show aproape erotic, cu mişcări senzuale din corp şi palparea propriilor părţi ale corpului în scopul îmbunătăţirii procesului de dexteritate la care îl vedem ca lucrează de atâta timp. Mereu în centrul atenţiei, noi il iubim şi îl încurajăm să satisfacă, pretutindeni, câmpul nostru vizual cu “dansurile sale lascive” şi ademenitoare. Nici Andreea nu s-a lasat mai prejos. O prezenţă copleşitor de senzuală, cu mişcări fine, cu un simţ al umorului foarte bine dezvoltat şi cu un zambet de toată frumuseţea. Mimele ei, imitând retardaţii, ascund, de fapt, o inteligenţă remarcabilă, de care a dat dovada la fiecare test. Trecând mai departe, dăm peste Răzvan…o voce inconfundabilă a muzicii româneşti. Mereu pe fază şi foarte uşor adaptabil la situaţiile noi, Răzvan ne uimeşte cu spiritul lui patriotic, cu dorinţa de a fi prietenul tuturor, cu tăria lui de caracter şi cu puternicele lui înclinaţii microbiste. Sergiu…eu, încă, mă întreb dacă el purta, vineri, slipi pentru că la demonstraţia de striptease prestată, ne-a şocat cu imaginea unor chiloţi turcoaz, care, sunt sigură, că a ramas adânc întipărită mai ales în minţile fetelor. Dirty Diana, mama săracilor (ea da şi haina de pe ea ca să le fie altora bine), o fată veselă, zâmbitoare şi mereu pusă pe distracţie. Iulia sau Pisi, o vorbitoare de limba franceză desăvârşită, staţionează deocamdată în pat, plângându-se de dureri acute de febră musculară. Cu cealaltă Andreea mi-am pierdut vocea şi mi-am vândut sufletul diavolului din cauză că am atins-o de multiple ori pe sâni. Intenţie nu a existat dar aş minţi dacă aş spune că nu a existat tentaţie. :) În orice caz, scuzele de rigoare. Remus, mereu melancolic, sau prea matur pentru gusturile noastre, a preferat să adopte poziţia beţivului, la masă, cu sticla de bere în faţă. Plecarea lui timpurie l-a supărat pe vecinul lui de la masa cealaltă, care s-a oferit de mai multe ori să îi ofere un loc de stat lângă el. Remus, însă, are o frumoasă prietenă. Camaradul său de la masa vecină nu ştia, însă, înclinaţiile dragului nostru coleg. Raluca, mămica noastră…ce miracol, ce minune! După numeroase anarhii, s-a dat pe mişcări gen “Lasă-mă papa la mare”. Greu de imaginat, ştiu, dar n-a durat mult până să ne alăturăm duo-ului format de ea şi de Andreea B. Apoi a urmat rândul şefilor. Sărituri ca mingea şi hore sârbeşti, urmate de învârtiri în cerc ca titirezul la care ne-am alăturat cu toţii şi aşa numita mişcare “aruncatul piciorelor în faţă fără a respecta ritmul”. Lidia…a fost ocupată... :). Emil sau întruchiparea cuminţeniei şi a bunului simţ ne-a ţinut locurile ocupate, atunci când noi eram prea atenţi la dans. Nici Alinuţa nu mi-a scăpat din atenţie, dovadă vie a energiei interminabile şi a bunei dispoziţii. Mereu zâmbitoare, cu capul pe umeri şi cu simţul distracţiei, Alinuţa ne-a dezamăgit părăsind ringul de dans mult prea devreme. Petrecerea a continuat până aproape de zorii zilei când, practic, am fost daţi afară din bar pe ritmuri de drum and base. Seara s-a încheiat cu zâmbete pe majoritatea feţelor noastre, cu această ocazie încheindu-se şi primul stagiu al unificării noastre, şi anume, training-ul.

Cronică de serviciu... cronică sentimentală

Azi, 11 septembrie, anul de grație 2009, este ultima zi de training. Trecut-au patru săptămâni de când dădeam noroc cu Cip și mă invita să cobor în sală pentru pre-training. Alex a fost cel cu care am dat prima dată noroc, Raluca a fost cea care ne-a zis să nu fim reținuți unii față de ceilalți și Oana a fost cea care mi-a servit primul zâmbet. Au fost acele două zile în care am tatonat terenul până la interviul telefonic cu J. Eram 22 atunci. Apoi am rămas numai 18.

Cu puțin timp în urmă am mai rămas doar 17 pe baricade. O colegă și-a dat demisia pe parcurs. Sincer, și eu mă gândeam de mult la opțiunea asta. Dar mereu ceva m-a oprit. Nu era locul de muncă la care visam să ajung când eram mic. Ba chiar, mi-am călcat strașnic în picioare anumite principii în momentul în care am ales să continui. Ce m-a oprit, deci, de la a-mi da demisia? Colegii, prietenii mei cu care cinci zile pe săptămână, timp de opt ore am împărțit aceeași sală. Ziceam mai sus că nu e serviciul la care visam când eram mic, în schimb, oamenii sunt cei la care am visat mereu. Ăsta e motivul pentru care am ales că rămân. Sincer, nu îmi puteam imagina cum ar fi ziua mea fără ei. Am făcut în minte zeci și zeci de scenarii și concluzia era aceeași: ar fi totul prea monoton.
O zi fără Alex, un boem incurabil ar fi mult prea tristă. Fără oameni ca el lumea s-ar plictisi enorm și ar trece cu vederea lucrurile mici, dar frumoase, ale vieții.
O zi fără Andreea, o fată care spulberă orice aparențe ar fi mai săracă. Energia ei, imaginația ei, au darul de a ne face ziua mai bogată. N-aș avea cum să rezist prea mult fără zâmbetul ăla de copil ori râsul ei care te face să uiți de orice supărare.
Cum să rezist fără fratele Sebastian? Chiar așa îl văd, ca pe un frate mai mic, chiar dacă, uneori, el e cel care-mi zice că ar trebui s-o lăsam mai moale și să mai fim și noi atenți. Un băiat simțit, cum rar mai găsești în ziua de azi.
O zi fără Sergiu? Ca o berărie ce-ți toarnă berea în pahare de șampanie. Mereu vei simți că e ceva ce lipsește. El e unul din veterani dar blocat la stadiul de veșnic copil. Nu uită însă când trebuie să fie și serios și să se dedice 100 %.
Dacă tot am ajuns la veterani să n-o uit nici pe Silvia care a înfruntat și continuă să înfrunte viața cu o nonșalanță uluitoare. Un exemplu de tenacitate pentru noi, ăștia ce de abia acuma scoatem capul în lume.
Remus, un ardelean get-beget de la Sfântul Gheorghe e mereu o piesă de echilibru în tot angreanjul acesta, dar nu uită să mai rupă din când în când balanța cu câte o explozie de amuzament ce fie ne acoperă pe toți, fie ne reduce la tăcere.
Să vă scriu puțin și despre Ana, cea iubită de toți. Ea e liderul din umbră, ea e cea care vrea să se facă profesoară de română, ea e cea care ne-a scris o poezie despre o oaie năzdrăvană. Ea e Ana, colega și prietena noastră aflată în urmărirea fericirii.
Mereu când ziceam că sunt hotărât ca de mâine să demisionez mă gândeam cum ar fi la 30 de minute după miezul nopții când, în loc să împart taxi-ul cu Emil eu aș fi în pat dormind? Ar fi aiurea. Emil e genul care tace și face, asta-i senzația pe care mi-o lasă mie. Și sunt convins că sub scutul său zâmbitor dar tăcut se ascunde un om pe care te poți baza în orice condiții.
Grupul nostru are și un imn: Dirty Diana a lui Michael Jackson. Păi prietena noastră Diana ar fi răspunsul. Fata asta chiar e întruchiparea exuberanței duse la absolut și a vieții fără griji. Parcă e un vers al melodiei care zice "a life so care free"... a naibii potrivire.
N-avem doar imn, avem și o patrioată, Andreea. Mică dar inocentă și rea în același timp. Ciudată alăturare dar credeți-mă pe cuvânt că așa e. Și de asta o iubim, pentru că dacă n-ar fi așa, n-ar fi ea.
Alina, sau mai bine zis Alinuța noastră. Trasă parcă la indigo cu Diana în ceea ce privește modul de a se raporta la viață. Chiar mă gândeam că dacă ar fi cel puțin jumătate din populația țării ca ea, am fi o țară, dacă nu mai bogată, măcar mai fericită.
Iulia, ca mai toate fetele de la lucru se înscrie pe tiparul "aparențele înșeală". Venită din Onești acum câțiva ani s-a adaptat la orașul ăsta de zici că îi fată de-a casei. V-am zis că aparențele înșeală.
Oana e de aici din zonă, o nouară mândră. Are acel ceva ce te face s-o îndrăgești la culme. Cred că toți am prins drag de ea din prima clipă. N-aveam cum să rezistăm. E o persoană deosebită și în care poți oricând să te încrezi.
Un alt veteran, sau mai bine zis veterană, este Anda. Ea e prima persoană pe care am apucat s-o sărbătorim. Și ea și-a arătat atașamentul față de noi și noi față dea. A fost frumos tare!
Pe Ionela și Lidia mereu le-am privit de parcă ar fi două surori. Impresia asta am avut-o din prima zi când le-am văzut și cu ea am rămas în cap. Dar nu sunt surori, vă asigur, în schimb sunt tipul de persoane pentru care munca-i muncă și distracția distracție. Ei, le mai și amestecă uneori, dar nu-i bai.

Pe 24 august a început aventura noastră iar azi vom pune capăt unui prim episod. S-a dat atunci startul la trei săptămâni în care aveam să învăț chestii la care, până la momentul acela, nici nu mă gândeam și la care dacă m-aș fi gândit, mi s-ar fi părut imposibile. Dar le-am învățat. Am avansat de la stadiul de simpli oameni care lucrează în același loc la cel de prieteni. Și asta e cea mai mare realizare. Și aici e și meritul Ralucăi, să faci din 18, mai apoi 17 persoane, ce până mai ieri nici nu știau de existența celorlalți, o echipă de prieteni e un lucru mare. Raluca ar zice că ea n-are nici un merit în asta și că meritul e doar al nostru. Noi îi zicem "mulțam fain și te iubim!"

În direct de la serviciu

Profitând de un nou moment de relaş, am dat cu fratele Sebastian peste poza de mai jos.
Dacă privirea caldă a căţeluşului v-a fermecat contactaţi proprietarul pentru mai multe detalii. Totuşi vă sfătuiesc să citiţi şi descrierea, s-ar putea să cântărească în luarea deciziei.

Lumea în viziunea celor pentru care lucrez

Ieri, la serviciu, într-un moment de deconectare, eu mă relaxăm jucând pinball, îl mai ajutam și pe Alex să-și facă blog, iar Sebi se uita pe un site cu lucruri amuzante. Și din căutarea asta a lui Sebastian pentru amuzamentul suprem a rezultat descoperirea pozei de mai jos.
Orice cuvânt este de prisos.

P.S. click pe poză pentru a vedea această lume în toată măreția ei.

Poze la costum

Câteva poze de la Ziua Business (urăsc să folosesc americănisme în titlu, dar n-am ce face în cazul ăsta), însoțite de comentariile de rigoare.

Deci eu m-am chinuit 20 de minute să-mi fac nodul la cravată iar lui monsieur Alex i l-a făcut o fată...

Omniprezenta poză de grup. În ordinea numerelor de pe tricou, de la stânga spre dreapta: Ionela, Mihaela, Emil, Andreea, Iulia, Raluca (șefa), Oana, eu, Andreea, Alex, Sebi, Remus, Alinuța, Silvia și Anda. Sergiu e în spatele camerei foto.

Noauarii (sau Noarii?)

Iată-l și pe Sergiu, oarecum neatent la camera foto. Îl înțelegem...

Atac la persoana... mea

Fotografia clasică a picioarelor

Bineînțeles, și fotografia clasică a capetelor

Eu lucrez și ei fac poze. Și ne mai mirăm că e criză.

După cum am zis mai devreme: E CRIZĂ!

Criză, da? Noroc că unii știu să râdă în aceste vremuri grele pentru națiunea noastră.

Criza face o nouă victimă în persoana lui Sergiu. A, apropo, e vorba de criză de țigări în cazul lui. În cazurile anterioare era vorba de criză de bere.

Ieșirea din criză, cel puțin pe un anumit segment.

Criză... de râs

Cam asta a fost.

În Crossroads

Acum două ore jumate m-am trezit și eu. După 8 ore de serviciuși 4 ore de zbenguială cam ăsta e efectul. Dar nu mă plâng, din contră, la mai mare.

Nu prea știu cum să scriu articolul ăsta pentru a surprinde toate detaliile unei zile ce a început vineri la 4 după masa și s-a încheiat sâmbătă dimineața la 4,30.
Ziua a decurs normal. Am aflat că o colegă și-a dat demisia și deși inițial credeam că e o glumă până la urmă m-am lămurit că e pe bune faza. În fine. Am dat apoi un test ce avea menirea de a cerne un pic sita. La primul test 3 din 18 au picat. Printre aceștia mă număram și eu. Trebuia obținut un punctaj de peste 75% și nu reușisem să depășesc bariera. Nu pot să spune că m-am pregătit mai special pentru testul de ieri, ba chiar n-am citit mai nimic. Dar totul s-a terminat cu bine și sita n-a avut ce să cearnă. Într-un fel mi-ar fi părut rău să-l pic, deși gândul demisiei mă bântuie continuu, pentru că era o chestie pentru mine, să știu că pot să trec și un test de genul ăsta.

Toată lumea fericită. Pe seara, pe la 11, ne-a dus Raluca din nou pe "plantație" să vedem cum se descurcă lumea cu americanii făr' de net sau cu alte inconveniente. E o chestie mișto să asistăm și noi la apeluri pentru că ne deconectăm. În principal vedem că a vorbi și a-i explica unuia de peste ocean ce să facă și cum să facă nu este chiar așa de speriat. De fiecare dată am ieșit de pe "plantație" mai bine dispuși și mai optimiști. Totul ține de psihic până la urmă. Și aseară, înainte de părăsi etajul 1, ne-am coalizat cu agenții vechi pentru a merge la o detașare totală: Crossroads. Eu, inițial, nu vroiam să merg. În primul rând pentru că nu aveam bani. Îmi luasem înainte să ajung la servici un film pe dvd, "Premiera", din Gară și mai aveam doar 5 lei. În cele din urmă am zis ce naiba, hai că vin și eu cu voi.

De aici, sincer să fiu, nu prea știu cum naiba să mai scriu. Am unit câteva mese la subsol. Am umplut apoi mesele cu sticle și halbe cu bere, am pus apoi stăpânire pe ringul de dans. Cu ocazia asta am observat că m-a cam lăsat condiția fizică. Dacă la banchetul din a XII-a dansam în continuu, acuma mă cam lua cu febră la picioare. Dar am tras de mine pentru că atunci când ai parte de muzică precum cea din Crossroads dansezi și-n limbă. Sergiu a concluzionat poate cel mai bine situația: "18 degenerați adunați laolaltă, trebuie să-i mumțumim CGS-ului pentru asta." Curios, în clipa în care mi-a zis asta mă gândeam la tipa din taxi, pe care am dus-o undeva prin Tractorul și care mi-a luat primul interviu. Mi-a zis în felul următor: "te-am recomandat să te aleagă pe tine pentru că ești băiat serios." Poate că sunt, uneori. O altă chestie interesantă și cu tâlc a fost rostită de Dirty Diana când a văzut-o pe Oana căutând niște suc pe masă: "nu ar trebui să se aștepte să mai găsească suc pe masă după 3 dimineața." Episodul din debutul serii, în care au fost implicate cele două Andree... ei bine, le las pe ele să detalieze, dacă vor.

A fost frumos. Deși Joe Cocker zicea "baby take of your shirt", nu știu cum se face că băieții au fost cei debarasați de materialul textil. "La naiba, ați dezbrăcat grasul!", am exclamat când mi-am văzut maieul pe umerii Silviei. Gata cu secretele din acea clipă.

Cam asta ar fi, așa, foarte pe scurt, despre evenimentele de aseară. Cine are vreo completare de făcut să-i dea bice.

Business Day și emoția primului apel

Venea Phill, americanu' ce știe românește pentru că e însurat cu o româncă și are șofer personal. Ăsta e motivul pentru care a trebuit să mergem ieri toți dichisiți la serviciu. Din păcate, americanu' n-a venit și-n sala de training să ne salute așa că mă mulțumesc cu satisfacția de a mă fi văzut cu cravata mea de 6 lei (atât a costa, nu-i vreo aluzie) în timp ce stătea cu nevastă-sa la țigară.

DAR! Înainte de a mă aranja așa cum mi s-a cerut, am umblat de bezmetic prin cartier să găsesc o cravată de Doamne-ajută care să meargă la costumul negru. La 4 trebuia să fiu la servici, iar eu la 2,45 umblam pe la toate magazinele, buticurile și tarabele din Noua după o cravată. Am găsit-o în cele din urmă. Pe la 3,10 mă holbam la o poză pe monitor în care se explicau pașii necesari pentru a face nodul. Tentativele mele repetate de a face un nod care "să stea în gura-mă-sii așa cum trebe" au fost acompaniate de înjurături și mai inventive. Pe la 3,20 întregul Univers a stat pentru o clipă în loc. Reușisem să fac nodul! Îmi iau lucrurile și mă tirez la "trei'ș'cinci". Priveam cu invidie pe oricine era îmbrăcat într-un tricou și trei-sferturi. Vine autobuzul, moment în care o blondă după care 11 din 10 bărbați întorc capul se uita după mine. Ei, bine, da! Venise și clipa mea de glorie. Dintre toți cei din stație doar pentru mine și-a dat ochelarii de soare pe nas pentru a mă vedea în culorile naturale. Dar nu. M-am ținut tare și am rezistat tentațiilor de a mă băga în seamă pentru că altfel riscam să mă trezesc cu un cost suplimentar pe telefon și o gaură pe cartea de credit de-mi săreau capacele și șuruburile.

La servici, obișnuitele poze de grup și trăznite (pe care le voi posta în articolul viitor). Ziua decurge mai mult sau mai puțin anormal moment în care, într-o pauză, este lansată provocarea: "cine vrea să urce pe floor pentru a prelua un apel?" Bănuind că ar fi o glumă, vreo doi-trei, printre care și eu, ne-am repezit cu pieptu-n față. Aveam să aflăm imediat că e pe bune faza. Ni s-a mai domolit elanul și priveam în gol. Se termină pauza după care în sala de training Raluca, lansează din nou provocarea. Mă ridic. Îmi aranjez cravata și îi zic să mă ducă pe floor. Pe chipul ei, în clipa aia, se putea citi o mixtiune de satisfacție și "las' că vezi tu acuma cum e pe floor".

Ajung sus. Privesc oarecum năuc prin jur. Mă simțeam străin. Mă postează la un calculator, mi se face conexiunea și dă-i drumul. Băieții cu experiență sunt în jurul meu pentru a mă ajuta în caz de blocaj mental. Mi se explică pe acolo cum e cu Avaya și cum să pun clientul pe "hold". În fapt asta e tot ce mă interesa. Întrucât eram sigur că voi claca încă de la a spune clientului cum mă numesc.

Așteptarea este chinuitoare. Trec 11 minute, dar simt că au trecut ore. Se fac 20 de minute. Nu-mi mai simt corpul, dar mintea o simt pregătită pentru a negocia și o eliberare de ostatici cu Ben Laden. "TAKE CALL" îmi apare scris pe ecran. Pun căștile la urechi ca un pilot de vânătoare ce să pregătește să deie lovitura de grație. Îmbrățișez mouse-ul cu emoție apoi hotărât apăs butonul pentru a prelua apelul. La naiba! E un "apel fantomă", adică, din ce mi-au explicat băieții, americanu' a sunat și ori a închis ori a fost transferat. Simțeam sângele cum circulă prin vene cu viteza sunetului. Dau căștile pe gât și mă întind în scaun așteptând următoarea șansă. Îi priveam pe ceilalți agenți și mă fascina lejeritatea cu care tratau apelurile.

După alte 13 minute de așteptare apare din nou... "TAKE CALL". Îmi pun căștile cu un tupeu fantastic. Iau mouse-ul ca un motan înfometat. Timpul se oprise în loc în acea clipă. Jur că i-am văzut pe toți ceilalți mișcându-se cu încetinitorul. Dani s-a apropiat de mine cu o față îngrijorată de parcă ar asista la o naștere prin cezariană. Liviu s-a ridicat de pe scaun și, total relaxat, se așează cu coatele pe paravanul biroului. Diana ținea mâinile încrucișate și mă privea zâmbind. Și eu zâmbeam și i-am făcut un semn scurt din ochi. Apoi, brusc, mă gândeam unde-i Dolores. Sânii ei mi-ar fi dat mai mult optimism. Era la biroul din fața mea, tratând un apel. Aud "wisper-ul" în căști. Aștept cinci secunde și apoi bag placa de început. La naiba, din nou! Bastardul nu zice nimic! Se aude doar un fâșâit. Mai aștept un pic și mă prezint din nou. Același fâșâit, câteva bolboreseli și gata. Mă simțeam ca naiba. Vroiam acel prim apel. Reprezenta mai mult decât un apel, era un botez de foc. Un prim apel reușit ar fi rezultat într-un moral fantastic.

Dar n-a fost să fie.