Oameni care cad

Nu e vorba despre Guvern, Emil Boc sau alte chestii de genul acesta. Oricum au luat-o razna blogurile cu analize și opinii care mai de care mai pătimașe. Fiecare cu pasiunea lui.
Eu vreau să scriu despre altceva în articolul de față. Despre oameni simpli care cad și uneori nimeni nu-i ajută. Pur și simplu trec pe lângă ei pasivi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A întinde o mână și a-l ajuta pe cel doborât de greutăţi, nevoi, handicap sau neatenţie să se ridice nici nu mai poate fi vorba. Mulţi o văd ca pe o înjosire. Le poţi citi asta în privire, nu e greu deloc.
Azi mi-a fost dat să asist la două scene. Prima se petrecea în parcarea din spatele hotelului Aro Palace. Un om, puţin băut, puţin necăjit, puţin bătrân, puţin fără speranţă, cu o pungă în mâini se prăbuşeşte în stradă speriat de o maşină ce tocmai trecuse în viteză. Asfaltul ud şi băltit ca după ploaie. Un tânăr îl vede şi se grăbeşte să-l ajute pentru a se ridica. E greu. Aşa că imediat apare un altul pentru a-l pune pe ce-l căzut pe picioare. Cu toate moleculele de alcool ce-i dansau prin minte, cel căzut nu s-a putut stăpâni pentru a nu afişa o privire înmărmurită.
Peste câteva ore în Livada Poştei. Un om ce mergea cu ajutorul bastonului încearcă să urce bordura staţiei de autobuz. Nu reuşeşte să urce piciorul stâng şi cade urât. Livada Poştei arhiplină. Un bătrân se repede pentru a-l ajuta pe cel căzut. Din nou un tânăr intervine şi el pentru a-l putea ridica pe respectivul. Aceeaşi privire înmărmurită dar pictată cu un zâmbet de mulţumire.

Care e concluzia? Încă mai există speranţă pentru România.

Panta rei

De pe blogul lui Ionuţ am dat şi eu clik pe un link ca să văd câtă băutură mi-ar veni de hac. Faptul că berea este o veritabilă pasiune pentru mine nu mai e un secret pentru nimeni. Aşa că hai să vedem câte sticle de Guinness Draught mi-ar trebui ca această pasiune să-mi fie fatală.
Păi, zice testul ăla, că dacă în trei ore aş bea 43 de sticle aş fi cu capul în nori la propriu.

It would take 43 bottles of Guinness Guinness Draught to kill me

Created by Bar Stools

Îmi pare rău că n-am găsit şi Ciucaşul în lista lor, că eram tare curios să văd cum m-aş fi descurcat într-un derby local.

O leapșă

Primesc din capitala Moldovei următoarea leapșă cu "Niciodată n-aş putea...". Mi-a luat ceva până să mă prind care-i șmenu' cu lepşele (sau leapşele?) astea şi iată că a sosit momentul să primesc şi eu una. Nu o refuz. Să aveţi în minte că peste o jumătate de oră plec la serviciu, da?

Aşadar, să-i dăm drumul şi să vă arăt ce n-aş putea eu.
1. Niciodată n-aş putea să ... stau acasă când Braşovul are meci în Bartolomeu. Mi se pare nefiresc să fiu în plenitudinea facultăţilor mintale şi financiare şi să nu merg pe stadion.

2. Niciodată n-aş putea să ... nu dau curs unei invitaţii la băut bere. Mi se pare o activitate pe cât de simplă în aparenţă pe atât de bogată în esenţa. Legăturie, prieteniile şi promisiunile făcute la un pahar de bere durează o veşnicie.

3. Niciodată n-aş putea să ... să nu întorc capul pe stradă după o fată frumoasă. E ceva instinctual şi inexplicabil în acelaşi timp. Picioarele merg, capul se roteşte. Totul rămâne însă la stadiul de privit pentru că...

4. ... Niciodată n-aş putea să mă bag aiurea în seamă cu o fată. "Nu te supără, cât e ceasul? că mi-e mi-a stat bateria la telefon." Sau celebra formulă: "ce faţă ai că-mi stă ceasu'!" (când te privesc timpul se opreşte în loc)

5. Niciodată n-aş putea să ... nu mă asigur atunci când traversez strada, fie şi beat. Nu ştii niciodată de unde sare iepurele sau ... Logan-ul.

6. Niciodată n-aş putea să ... intru în WC-ul din curte de la ţară fără să am n-şpe mii de bătăi de inimă pe secundă. Efectiv păiejenii îmi provoacă un disconfort imens indiferent de dimensiunea lor.

7. Niciodată n-aş putea să ... mă abţin să nu fac glume proaste când ies cu o fată în oraş. Am în sânge nevoia acută de a face glume proaste şi porcoase aşa că tare curios sunt dacă o să mai accepte vreodată o fată să iasă cu mine în oraş după ce îmi citeşte pagina asta de confesiuni.

8. Niciodată n-aş putea să ... nu sar pe gardul din faţa peluzei atunci când se dă gol. Parcă ar avea magneţi gardul şi eu aş fi din oţel. Nu contează că în calea mea sunt scaune, jandarmi sau stewarzi, gardul este ţinta unde mă pot bucura laolaltă cu fotbaliştii.

Cam asta a fost, aşa în mare, pentru că lista poate continua. Acum pare-se că a sosit momentul să o dau mai departe. Deci, fără alte introduceri îi desemnez pe Eftimie, Marius, Alex, Răzvan şi Oana (ca să nu ziceţi că-s misogin), Flavius şi Rareş. Acum la revedere, mă tirez la serviciu.

Semne că banii te-au schimbat

Sunt semne destul de evidente dar tranziția de la om simplu la cea de de bani-gata se face, de cele mai multe ori, pe nesimțite.
Ce făceai înainte de a avea banii pe care acum îi întorci cu lopata? Ieșirea la bere, de cele mai multe ori, însemna câteva bidoane cu bere și statul pe marginea bordurii cu băieții sau un bar ieftin. Din când în când, cu vreo ocazie foarte specială, te încumetai și mergeai la o terasă sau un bar simandicos din centru. Îi priveai pe cei de acolo altfel. Erai străin de lumea lor.
Cluburile exclusiviste nu erau de tine. Simțeai că nu e locul tău acolo, printre atâția snobi. Așa că puneați toți bani, mergeați la prietenul cu apartamentul cel mai mare și făceați acolo discoteca voastră. Astea îți erau suficiente.
La serviciu mergeai cu autobuzul, troleul sau tramvaiul. Dădeai bani pe un abonament dar stăteai în picioare. Obişnuiai să dai locul oamenilor mai în vârstă. Nu te deranja asta.
Te simţeai un boem. Simţeai că eşti într-un fel aparte faţă de toţi ceilalţi pe care-i vezi pe stradă. Poate erai. Poate mai erau şi alţii ca tine. Prietenii tăi erau ca tine.
Dar, brusc, ceva s-a întâmplat. Din omul mulţumit că are bani de-o bere în buzunar ai ajuns altfel. Dintr-o dată nu-ţi mai plăcea gustul halbei cu Ciucaş. Simţeai că nu mai este atât de comod să stai în picioare în autobuz sau în aglomeraţie. Ce naiba s-a întâmplat? Ai dat de bani. Ai dat de mulţi bani. Nu ştiu cum ai reuşit să faci asta, fiecare cu metoda şi norocul lui, dar acum ai bani, foarte mulţi bani. Ieşi cu băieţii în oraş şi le faci cinste. Ei îţi mulţumesc dar îţi spun că nu e la fel ca berea băută cufundaţi în canapea sau stând pe bordură într-o zi de vară. Zâmbeşti cu subînţeles când auzi asta şi consideri că venit momentul să găseşti prieteni de nivelul tău. Sărăntocii ăia care au fost lângă tine mereu nu mai sunt buni. Plus că-ţi strică imaginea elegantă ce este în curs de formare. Apartamentul nu mai e o opţiune, e chiar degradant. Unde-s barurile alea pentru băieţi adevăraţi din centru? Le-ai găsit, nu? Excelent!
Ai renunţat şi la transportul în comun. Ai maşină acum. Una mare şi puternică. Eşti mai grăbit acum. Parcă pe autobuz aveai mai multă răbdare şi priveai viaţă din altă... viteză. Dar asta e deja istorie. Trebuie să-ţi trăieşti viaţa, ce naiba!? Nu cumva tu erai ăla care-l claxona de zor la trecere de pietoni pe boemnul ce trecea strada cu privirea în gol, nu? Parcă am mai văzut filmul ăsta dar cu alţi actori.
Uite-ţi vechii prieteni. Stau la colţul străzii. Glumesc, râd, se pare că pun ceva la cale. Nu îi întrebi despre ce e vorba? Aşa, curaj. O, nu. Nu te-au inclus şi pe tine în plan pentru că ştiau că mergi la Snagov? Ghinion. Dar nu-i bai, stai liniştit. Când ajungi la Snagov poţi sări în lac în zorii zilei. Apa rece îți va face bine.

De la "sunt foarte dezamăgită de tine" la "m-ai făcut foarte mândră"

Păi acest transfer de sentimente l-am realizat în clasa a IX-a, cu profa de engleză, care era și diriginta mea. Pancea Oana o cheamă și era o dirigintă foarte de treabă, atât cât ne-a dădăcit, un singur an de liceu.

Era prin toamna lui 2004 și m-a scos la tablă să traduc niște fraze cu îmbârligături gramaticale. Le traduc perfect, îmi spune "bravo!", dar un bravo din acela ironic care te face să conștientizezi că misiunea ta în fața clasei nu s-a terminat și că urmează o undă de șoc. Și a venit și unda de șoc.

- Cum le-ai tradus, Răzvane?
- Adică, cum?
- De unde ai știut că aia era forma corectă a verbelor? De unde ai știut la ce timp să pui cuvintele? Explică-mi, te rog!
- Păi... știți...
- Nu, nu știu...
- Da, păi, chestia e că le-am pus după cum îmi sună mai bine...
- Poftim!? Adică?
- Adică cum îmi sună mai bine așa am scris, nu am folosit vreo regulă anume.
- Aha, am înțeles. Treci în bancă. Doi!
- Doi?
- Da, doi și să știi că sunt foarte dezamăgită de tine!

Asta a fost unda de șoc. Bineînțeles că orice undă de șoc te bulversează, mai ales când știi că ai făcut bine dar, din anumite motive, n-ai făcut acel bine chiar... bine.
Ca după orice undă de șoc a urmat și o replică.
În ziua următoare aveam olimpiada la engleză. Mă bătea gândul să nu mă duc după cele întâmplate dar mi-am zis că cel mai bun mod de a-i arăta dirigintei că e bine să mergi și după cum "sună mai bine". Așa că m-am dus într-un final. Redau mai jos dialogul cu diriginta după aflarea notei la olimpiadă.

- Bravo, Răzvane! M-ai făcut foarte mândră!
-...

Brașoave de week-end

Din cel mai bun (și vechi) prieten al meu citire:

"Ăștia (Kiss TV) nu știu că azi e ziua lui Michael Jackson, că ei sunt singurii care nu dau melodii cu el."

"Fii atent la asta (prezentatoarea știrilor sportive de la Antena 1), că n-are decolteu! Și-a-ncheiat toți nasturii la cămașă!"

Chestii simple, zise de un om simplu, dar cu multe straturi și substraturi de adevăr în ele.

Brașoave enigmatice

Luni, 17 august, anul de grație 2009
Se interpune în drumul meu decis spre Gară pe Bulevardul Victoriei o doamnă foarte elegantă. Mă fixează cu niște ochi mari de tot și o privire ce pur și simplu nu se clintea. Înainte să-mi dau seama ce forțe paranormale mă lovesc, mă lovește dânsa cu următoarea întrebare: "bună ziua, n-aveți să mă ajutați și pe mine cu niște bani, vă rog frumos!" Totul a fost spus repede și cu o luciditate în glas pe care nici la cerșetorii cu experiență n-am întâlnit-o. Eu, care de regulă am câte o replică pentru orice situație, am rămas fără cuvine. Picioarele mergeau dar privirea mi-a rămas blocată pe doamna respectivă. Sper din tot sufletul că a fost o fază pentru vreo emisiune cu camera ascunsă și nu un acces de disperare.

Marți, 18 august, anul de grație 2009
Același loc, aceeași oră, altă zi. Sunt abordat de data asta de o altă doamnă.
- Bună ziua, pot să vă rețin 10 minute? - Îmi cer scuze dar am întârziat la servici; da, m-am angajat, vă povestesc cât de curând despre asta, și da, chiar eram în întârziere, altfel, băiat de treabă cum sunt, aș fi fost de acord să stau să văd ce are de zis madame.
- Atunci pot să vă dau o carte pentru salvarea sufletului ca să o citiți acasă?
...primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost: "oare cât o costa așa ceva?"
- Nu, mulțumesc frumos, mă grăbesc!

Miercuri, 19 august, anul de grație 2009
Nu a mai fost nevoie să ajung în Bulevardul Victoriei pentru că am captat fără să vreau următoarea mărturie pe la scările care dau în Bulevard.
"... el nu știe care-i diferența dintre agocalmin și aspirin? El la fizioterapie are impresia că-l rup ăia în bătaie la cât e de redus mintal." Cuvintele aparțin unei doamne elegante pe la vârsta a treia. Sper că aici e vorba despre o femeie enervată de faptul că cineva apropiat refuză vreun tratament și nu de reacția vreunei doctorițe că altfel e nasol pentru pacientul în cauză.

Dar asta nu a fost totul pentru ziua de miercuri. Ajung în Gară. Trec prin pasajul suberan și fix când ies în Parcul Tractorul, un cetățean bine, cu niște foi în mână, mergând repede și neimpresionat de programul "prima casă", de tractoarele conduse (și apreciate) de Băsescu și de Cerbul de Aur aruncă fără jenă față de cei din jur următoarea temă de meditație: "Ce pula mea să faci în țara asta?"

Prietena și creditul

Am observat că de când nu mai am prietenă îmi rămân mai multe minute ce se reportează pentru luna următoare. Îmi rămân și mai mult mesaje, dar astea nu mi se reportează de o lună la alta.

În clipa în care apelurile primite de pe numărul meu vor începe tot mai rar cu formula "salut, sunt X, te sun de pe numărul lu' Dobrică" înseamnă că prin preajma mea există din nou o ființă cu păr lung și... sâni mari.

Întrebare pentru domnul Gonțea?

Domnule Gonțea, v-am văzut la știrile de la RTT într-o seară. Erați la Drăguș, la Zilele comunei și vorbeați despre importanța păstrării tradiției și transmiterii acesteia, mai departe, generațiilor care vor veni. Ați vorbit frumos. Însă de ce la finalul declarației dumneavoastră eu am rostit următorarea exlcamație: "Marș în morții mă-tii de sclav!" ?

De unde își iau șmecherii Brașovului ceasuri?

Răspunsul l-am aflat chiar azi, pe terasa unei berării din apropierea gării. Tocmai ce ieșisem de la un interviu de angajare și după ce m-am întâlnit cu câțiva prieteni mai vechi am hotărât să stăm la o șuetă stropită cu bere.
În timpul șederii noastre foarte relaxante suntem abordați de un june cu ten închis, îmbrăcat elegant și care făcea comerț cu orologii (un țigan la costum ce vindea ceasuri). Redau mai jos dialogul:

Comerciantul: Haide șefu, ia d-aicea ceasuri șmechere, 50 de lei unu'.
Eu: Hai frate, lasă-ne că n-avem nevoie.
Cătă: Cât? 50 de lei.
Eu: Băi, dar măcar mi-l dai și cu baterie?
Comercianul: Uite șefu' că are și baterie. Merge bine, vezi?
Eu: Văd, da' nu vreau.
Cătă: Hai bă pleacă, vinzi tu ceasurile astea cu 50 de lei. Lasă că am văzut eu altele și mai faine.
Comerciantul: (se apleacă ușor înainte, privește în gol) Auzi, zise șoptit, eu am vândut ceasuri din astea și la alții mai șmecheri ca tine.
Cătă: Atunci marș și vinde-le la ăia, nu mie!

Ba ba bi bam! Cocalari, interlopi și chiar politicieni de Brașov, v-am prins de unde vă luați marfa!

Brașoava zilei

Asta-i brașoavă din aia fără ghilimele.
Scurt dialog între o mamă și pruncul ei:
"- Ai grijă, poate pierzi cheia că te omor!
- Da."

Braşoave de Sinaia

Miercuri, după cum bine se ştie am fost la Ploieşti să vedem cum "stegarii" ne aduc în pragul unei crize de nervi. Pe lângă acest aspect, înainte de a ajunge în oraşul "aurului negru" am făcut un scurt popas în Sinaia prilej cu care am vizitat Castelul Peleş. Adică am căscat ochii la minunăţie din afară că n-aveam bani să intrăm înăuntru. Oricum, impozantul castel îţi taie răsuflarea şi doar privit din exterior. După ce ne-am tras câteva poze ca şi amintire, la coborâre am nimerit peste un grup numeros de turişti. "Înarmaţi" până în dinţi cu aparate foto şi camere video. Cineva a spus că sunt ploieşteni veniţi să viziteze. Când am auzit lied-uri nemţeşti emiţând dinspre grupul cu pricina, am exclamat: "ploieşteni pe naiba, ăia s-au săturat de cât au văzut Peleşul." La care, o domnişoară îmi spune: "din păcate ştim şi română!" Hai, no! Să auzi şi să nu crezi, zău aşa!

Am hotărât să marchez prima mea vizită la fosta reşedinţă regală aşa cum se cuvine