Blogul de sub Tâmpa

Deci, cu sesiunea...

2012-02-02T00:42:00.004+02:00

No, copii, ochii mari pentru că ceea ce urmează să citiţi ar putea face diferenţa între un examen luat şi unul picat. În primul rând, felicitări că ai ajuns la facultate, înseamnă că te numeri printre cei care ştiu să citească şi că textul ăsta n-o să-ţi pună prea mari probleme intelectuale.

Deci, cu sesiunea treaba stă în felu' următor, ea împarte studenţii în două categorii mari şi late: ăia care se pregătesc tot semestrul pentru ea, şi ăia care îşi bagă (fiecare după preferinţe) în ea până cu o seară înainte de examen. Dacă eşti din prima categorie, ieşi, dispari de la mine de pe blog pentru că aici nu tolerez intelectualii cu antrenament. Dacă crezi că te regăseşti în a doua categorie, te rog rămâi pentru că avem de discutat.

Băi, situaţiunea e că cu o seară înainte de examen nu prea poţi să te aştepţi la cine ştie ce miracole. Nu eşti nici vreun robot ca să-ţi bagi stick-ul cu cursuri în cap şi să reciţi poezia în ziua examenului aşa că, da, unii ar putea spune că ai pus-o şi să te pregăteşti de restanţă. Dacă, însă, în timpul semestrului ai fost la cursuri o mică şansă există pentru tine. Mică, mică da' ridică! Desfă o sticlă de vodka şi pun'te pe citit notiţele ce le-ai luat sau ce cursuri ai în posesie. Desigur, dacă eşti unu' din retarzii care e absent tot semestrul şi se prezintă doar la examen, sugi cariciu' ! În cazu' ăsta poţi să te tirezi şi tu de aici şi să mă laşi doar cu intelectualii mei care preţuiesc adrenalina clipei. Aşa, acum că am rămas singuri, să continui expoziţiunea. După ce ai desfăcut sticla de vodka ieftină (sau de rachiu' de la ţară - bun şi ăsta) şi ai purces la citit, arde-o uşor şi nu încerca să memorezi ce citeşti. Cum s-ar spune, distrează-te, mă-nţelegi? Iau o duşcă, mai dă o pagină şi miră-te de ce citeşti acolo.

No, după o asemenea serată culturală, la examen o să fi destul de mahmur şi o să te doară prea tare capu' pentru a-ţi mai păsa că tocmai ai picat examenul. TOTUŞI (mereu există un "totuşi" şi acesta ne face viaţa mai frumoasă), dacă ai mână bună şi ai tras un belet cu subiectul pe care-l "savurai" în urmă cu 14 ore vei constata că şi mahmureala poate avea beneficiile ei. Ideile îţi vor invada mintea, simţul critic îţi este la cele mai înalte cote şi arzi de nerăbdare să-i demonstrezi profului cam ce crezi tu despre sub'ect. Să fie pace în lume!

Schimbarea începe cu tine

2012-01-27T21:27:00.003+02:00

Voiam să scriu ceva şmecher şi inspiraţional şi... degeaba! Un tip pune maşina pe avarii ca să dea de mâncare unui căţel înzăpezit pe care l-a văzut pe trotuar. Poza vorbeşte de la sine.

Teoria privatizării româneşti

2012-01-26T14:18:00.000+02:00

E o teorie proprie şi personală, care musteşte de subiectivism dar care, sunt absolut sigur, e cât se poate de valabilă. Sună un pic a teoria conspiraţiei, dar e cât se poate de "pe bune".

ÎNAINTE DE 1990
Aşadar, trebile stau în felu' următor. După ce regimul stalinist s-a impus în România în mod absolut în 1947, după abdicarea Regelui, consilierii sovietici şi sclavii lor de pe meleagurile noastre au purces la eradicarea intelectualităţii româneşti, văzută ca un potenţial pericol pentru expansiunea ciumei roşii. Cine a scăpat de plimbarea peste Styx, a beneficiat de o graţiere generală a tuturor deţinuţilor politici cândva pe la începutul anilor '60. În perioada aceea România încerca să se detaşeze de influenţa Moscovei. Cum crema intelectualităţii româneşti fusese decimată drastic sau distrusă moral, nu prea mai rămăsese nimeni care să conteste orânduirea socialistă. Ce-i drept că anii '60 şi prima jumătate a anilor '70 prezentau şi o altfel de Românie, care se apropia destul de mult de pretenţiile Occidentale.

În '77, însă, vine o primă alarmă. În Valea Jiului ,muncitorii, adică clasa socială cea mai privilegiată de Partid, intră în grevă. Treaba a fo' repede muşamalizată pentru că era absurd ca într-un stat proletar tocmai proletarii să pună buna funcţionare a statului la îndoială. Dar iată că precedentul se crease. Peste alţi zece ani, pe 15 Noiembrie '87 mai exact, vine lovitura de graţie, în plan moral vorbind. Braşovul, inima industrială a României (Uzina de Autocamioane, Uzina Tractorul, Uzina Hidromecanica, Uzina Rulmentul), nu doar că intră în grevă, dar ia străzile cu asalt pentru a vedea care-i treaba cu cei care se pretind reprezentanţi ai clasei muncitoare dar care o ard cu Pepsi, portocale şi ciocolăţi străine. Impulsul l-au dat oamenii de la Steagul Roşu (Autocamioane), alăturându-li-se apoi şi muncitori de la celelalte uzine braşovene, studenţi, sau simpli cetăţeni ai oraşului. Era pentru prima data în istoria regimului comunist românesc când clasa muncitoare se exprima cu atâta virulenţă faţă de partidul care, cică, o reprezenta. Dacă intelectualitatea fusese decimată sau îi lipsea un lider care s-o trezească din somnul adânc, muncitorimea îşi urma instinctele de supravieţuire. Straşnică situaţiune!

DUPĂ 1990
Faptul că Revoluţia din Decembrie 1989 a fost compromisă de membrii Partidului Comunist Român este un fapt arhicunoscut. Pentru asta, însă, a trebuie să curgă niţel mai mult sânge pentru ca Frontul Salvării Naţionale (autoritate ce descindea din PCR) să-şi legitimizeze urgenta dorinţa de prelua frâiele guvernării. Orice s-ar zice, poporul român n-a fost atât de prost. Refuz să cred că pe 20 mai 1990, 85,07 % dintre cei care au mers să aleagă Preşedintele, au pus ştampila pe numele lui Ion Iliescu, notoriu activist de partid în timpul regimului Ceauşescu. Ce a urmat? Istoria pe repeat! Crema intelectualităţii româneşti de la acea vreme se adună în Piaţa Universităţii din Capitală pentru a protesta faţă de fraudarea alegerilor şi a cere demisia preşedintelui Ion Iliescu. Cel din urmă, pentru a-şi păstra postul, chiar cu riscul izbucnirii unui război civil, face apel la minerii din Valea Jiului să vină în Capitală pentru a apăra democraţia de forţele reacţionare, luptele ce au urmat fiind o continuare firească a manipulării dusă până la extrem de nişte oameni fără interes pentru binele naţional. Intelectualitatea mai pierde încă o bătălie, clasa muncitoare aproape că se compromite.

TRANZIŢIA - "Teoria Privatizării Româneşti"
Între 1992 şi 1996, în timpul guvernării PDSR, industria României, intrată oricum în colaps după 1990, în loc de a fi ajutată să se repună pe picioare, este lovită direct în moalele capului prin quelque chose numită "privatizare". Adică, uzinele nu mai sunt administrate de stat, ci este negociată trecerea lor în mâinile unor afacerişti, acestora revenindu-le rolul de a face iarăşi industria înfloritoare. Şi au reuşit să creeze o industrie înfloritoare, însă nu pentru ţară, ci pentru ei, urmând reţeta disponibilizări-fier vechi. Deh, privatizare, mon cher.

Bine, acum să nu credeţi că toate astea s-au întâmplat în intervalul '92-'96. E un timp prea scurt pentru ca asemenea operaţiuni de destabilizare a populaţiei să fie puse în practică fără a crea explozii sociale, dar în acea perioadă a început decădera. No, ce zice teoria mea? Teoria mea zice că procesul privatizării a avut loc pentru ca posibilele focare de izbucnire a unor noi revolte faţă de "mai-marii" statului să fie anihilate. Numai la Braşov, trecerea la loc cu soare şi verdeaţă a mastodonţilor industriali făcea imposibilă strângerea laolaltă a unei mulţimi de zeci de mii de oameni car să-şi ceară drepturile. Afacerile murdare făcute în timpul privatizărilor sunt, de fapt, doar nişte chiţibuşiri, în comparaţie cu scopul mult mai amplu, anume ca politrucilor să nu le mai fie tulburată agenda politică de noi mişcări muncitoreşti.Vă mai aduceţi aminte de ieşirile în stradă ale celor de la Steagu' şi Tractoru' ?

PREZENT
S-au închis fabricile şi uzinele, dar s-au deschis nenumărate mall-uri, fapt care mă face să mă-ntreb pe ce principii se deschid aceste mall-uri, şi ce anume îi face pe cei care le patronează să creadă că puterea de cumpărarea a românilor este atât de mare? Desigur, n-am nimic cu ideea de modernitate, însă promovarea consumerismului de cea mai jos speţă a fost următorul punct în planul "adormirii naţiunii". Cu muncitorimea scoasă din schemă, intelectualii trebuiau şi ei anihilaţi odată pentru totdeauna. Crearea tipologiei consumeriste s-a asigurat că rezolvă şi acest aspect. Când într-o populaţie majoritatea oamenilor înţeleg total eronat dictonul "trăieşe clipa" şi aleg să se cufunde în mediocritate, lascivitate, ignoranţă şi laşitate, intelectualitatea nu mai are nici o şansă să coaguleze mii de oameni în jurul unei idei.

TOTUŞI!
Simulacrul ăsta de revoluţie apărut în ianuarie 2012 pare să fi scos la niveală... ceva. Anume, atât de huliţii suporteri ai echipelor de fotbal din România. Într-o societate fără orizonturi clare, nişte oameni consideraţi a fi de pe un fel de treaptă de jos a existenţei umane s-au strâns laolaltă pentru a pune pe foaie cea mai coerentă listă de revendicări sociale. Ignoraţi, apoi blamaţi, suporterii echipelor de fotbal încep să provoace noduri în gât unora şi altora. Credeţi că sunt întâmplătoare noile norme care pur şi simplu vin să desfiinţeze mişcarea suporterilor prin asasinarea ideii de libertate de exprimare pe stadioane? Evident că nimic nu e întâmplător, totul e bine gândit pentru duce la "privatizarea" libertăţii. Când ai de-a face cu un grup compus din intelectuali şi muncitori deopotrivă, fiorul pe care-l simt politicienii pe şira spinării e un sentiment normal.

Hochei făcut în Braşov

2012-01-24T21:06:00.001+02:00

Foarte ofertant din punct de vedere al spectaculozităţii hocheiul, păcat că n-am aparatura necesară ca să-i surprind cât mai bine imaginile. Asta este, va trebuie să mă descurc (iar voi va trebui să mă suportaţi) cu ce am acum la dispoziţie.

După ce duminică seară am câştigat în faţa Stelei cu un 4-3 care striga după toate calmantele din farmaciile braşovene, luni seară venise momentul să încheiem socotelile. Calificarea în semifinalele Ligii MOL s-a jucat pe sistemul cel mai bun din trei meciuri, iar şansa a făcut ca primele două meciuri să se joace sub Tâmpa. Braşovenii pe patine au profitat din plin de avantajul terenului propriu şi au câştigat şi meciul de luni, de data asta cu un scor mult mai categoric, 6-1.

Complexul stelist a luat sfârşit iar pe 2 februarie ne pregătim să-i întâmpinăm sub Tâmpa, în semifinalele Ligii MOL, pe ungurii de la Dab Docler. Aici funcţionează sistemul cel mai bun din cinci meciuri, iar primele două meciuri se joacă pe terenul adversarilor noştri, pe 29 şi 30 ianuarie.

Acum clipul legat de meciul de luni.

Demisia

2012-01-23T02:34:00.001+02:00

[...]
să demisioneze morcovii din ciorbă/
să demisioneze ciolanul/din fasole/
să demisioneze sfinţii/din fresce/

dar directorii/nu/
dar primarii/nu/
dar prefecţii/nu/
dar senatorii/nu/
dar miniştri/nu

să demisioneze odată/iarna aceasta/
să-şi dea dracului demisia/
şi să se legalizeze/
canabisul primăverii//

Ion Chichere, "Ordonanaţă"

Trei

2012-01-21T00:53:00.002+02:00

Stau, ascult muzicile care știu că-i plac ei, ascult muzicile care ar putea să-i placă și ascult muzicile care-mi plac mie și mă gândesc, nu fără să mă amuz, cum ar fi dacă i-ar plăcea și ei?

Când, într-un final, îmi așez capul pe pernă, închid ochii și prima persoană pe care o văd e ea. Încă sunt lucid, n-am adormit. Încerc cumva să-i dau de înţeles creierului ce aş vrea să văd atunci când n-o să mai fiu lucid. Uneori îmi reuşeşte, de cele mai multe ori nu. Spre exemplu, până s-o visez de trei ori acum două nopţi, a trecut ceva vreme de când m-a vizitat ultima oară în imaginarul minţii mele. Faptul că acum două nopţi m-a vizitat de trei ori, în trei situaţii diferite, m-a făcut să mă trezesc cu un zâmbet mare de tot pe faţă. În unele cazuri, atunci când mă trezesc şi îmi dau seama că totul a fost doar un vis, am un gol în piept. Acum nu a fost deloc aşa. Deşi eram bine înfipt cu nasul în propria pernă, încă simţeam parfumul ei de flori de liliac, iar în palma care-mi stătea spânzurată peste marginea patului încă mă gâdila atingerea palmei ei.

Braşovenii cineaştii | Jameson Empire Awards

2012-01-20T01:14:00.002+02:00

Ideea era în felu' următor: transformă un film celebru într-un clip de 60 de secunde. Nu chiar atât de uşor pe cât sună. Iar atunci când nici tehnica nu prea îţi este la îndemână şi tre' să te descurci cu ce ai, toată treaba devine o provocare, ceva de genu' "hai să-ncercăm, să vedem ce ne iese!".

Împreună cu câţiva colegi din anii 2 şi 3 CRP Braşov am decis să răspundem provocării lansată de Jameson Empire Awards. Ne-am strâns fain-frumos la masa trativelor şi am dezbătut aprig pe ce film să lucrăm. Pân' la urmă am căzut de acord asupra peliculei "V for Vendetta", după care am trecut la treabă. Mai jos puteţi vedea şi voi ce a ieşit şi, dacă vă place, ar fi foarte mişto să daţi şi un like pe YouTube clipului, pentru a ne ajuta să ajungem mai aproape de câştigarea concursului.

Înainte de a fi acuzați că instigăm la răscoală populară, trebuie să menționez că ne-am decis asupra alegerii acestui film cu câteva zile înainte de începerea protestelor prin ţară.

Media, protestele şi Roşia Montană

2012-01-17T00:16:00.001+02:00

Păi cum să fie neică? "Ie" manipulare la greu, aşa "ie"? Mai-mai să am o ceartă zdravănă cu cineva încercând să-i explic cum televiziunile aruncă în derizoriu protestele punând în prime-time şi prim-plan ciocnirile dintre jandarmi şi... nici nu ştiu exact cum să-i numesc, sincer. Sunt printre ei şi suporteri ai unor echipe de fotbal, dar mai sunt şi "alţii", iar cine neaga asta mă-sa e curvă.

Trecând graţios peste conflictele din stradă şi lipsa unor revendicări specifice din partea suporterilor, ajungem la protestul din stradă şi la următoarea întrebare: câte posturi de televiziune au menţionat în reportajele lor că printre protestatari şi află oameni care resping proiectul exploatărilor miniere cu cianură de la Roşia Montană? Din secvenţele ce le-am prins la TV am apucat să văd câteva bannere şi steaguri cu "Salvaţi Roşia Montană", dar nici un titlu pe jumătate de ecran de genul "proteste împotriva Gold Corporation în centrul Capitalei", aşa cum "Război în Capitală" sau alte titluri de acest gen îmi invadau pur şi simplu retina. Dacă susţinătorii cauzei Roşia Montană ar fi rupt şi ei un cordon de jandarmi sau ar fi tras măcar o flegmă pe cascheta imaculată a unuia, să te ţii atunci veselie şi să fi văzut cameramani golopând împreună cu reporterii pe străzi pentru a-i surprinde în exclusivitate pe "huliganii" care militează împotriva economiei statului. Iar ăsta ar fi fost un motiv excelent de a îngropa Roşia Montană în cianură, pentru a stârpi din faşă locul de unde îşi trag seva aceşti degeneraţi ai societăţii româneşti de secol XXI.

Dar nu. Susţinătorii acţiunii "Salvaţi Roşia Montană" protestează paşnic şi-şi văd de treaba lor, în vreme ce mass-media se face că-şi face treaba.

P.S. bun şi 9gag-ul ăsta la ceva, pentru că ne oferă o imagine mai mult decât reprezentativă despre "cum stă treaba".

Din Revoluţie în Libertate printre fulgi de zăpadă

2012-01-15T19:11:00.001+02:00

Vivat la Revolucion! Afară a început să ningă cu fulgi groși, îi văd perfect în lumina felinarului de pe colț.

Dar nu despre fulgi vreau să vă vorbesc ci despre altceva. Despre idei și despre cei care acum protestează prin diverse orașe din țară (Brașov, București, Cluj, Iași). Cum spune unul din filmele mele pe care îl apreciez foarte tare atât din punct de vedere al realizării cât și a mesajului transmis, "sub această mască se află o idee, iar ideile sunt antiglonţ". Dilema care se naşte acum în abisul conştiinţei mele este următoarea: care este ideea care-i ghidează acum pe protestari? Ideea care a generat mişcările de protest, cea că "SMURD-ul se desfiinţează", s-a disipat, legea sănătăţii intrând în stand-by. Aşadar, rămâne o întrebare absolut normală: care este ideea care ghidează acum protestarii ieşiţi pe străzile unor mari oraşe româneşti?

Fiecare om care îşi exprimă nemulţumirile în Piaţa Revoluţiei sau în Piaţa Sfatului poartă el însuşi o mască - cineva lucrează la buticul de pe colţ, cineva este student, cineva e muncitor, cineva e ultras. Atâţia oameni şi atâtea măşti. Care este ideea de rebeliune care se ascunde sub fiecare dintre aceste măşti? Televiziunile, aceste maşinării nemiloase ale manipulării au vorbit despre o "supapă" creată odată cu apariţia disputei T. Băsescu - R. Arafat la care acum toată lumea se înghesuie pentru o gură de oxigen. Oamenii, se spune la televiziune, au redescoperit toate greutăţile de zi cu zi, toate cotiturile greşite pe care a apucat-o ţara în ultimii ani iar acum se revoltă. Este greu într-o epocă a informaţiei-viteză şi a manipulării prin orice mijloace să te declari partizanul uneia dintre părţi. Al puterii în nici un caz nu sunt, dar nu sunt nici al protestatarilor. Protestatari care strigă "libertate" şi afişează mesaje printate a căror coloratură dă de gol pasiunea lor politică nu mă atrag sub nici o formă. Este de un tupeu grotesc, hidos, aproape apocaliptic, să strigi în România anului 2012 "libertate". Doar două lucruri am să spun în această privinţă: amintiţi-vă închisorile staliniste şi 1989. Este o insultă la adresa acelora de atunci ca astăzi să strigi "libertate". Desigur, e un cuvânt impetuos care-l face pe cel care-l pronunţă să se simtă parte a ceva măreţ. Adevărul însă e că cei aprigi strigători ai "libertăţii" sunt şi vor fi nişte oameni extrem de mici. Nişte omuleţi firavi care descoperă libertatea odată cu ordinul de a ieşi în stradă "să protesteze" ce vine de la partidul căruia aparţin. Să nu ne amăgim, nu e nimic liber, demn sau drept în protestele din oraşele ţării.

Şi totuşi, poate ar fi ultraşii (studenţi, şomeri, lucrători la multinaţionale etc.), cei care poartă masca cea mai grotească în societatea Română a mileniului trei (mască la care a lucrat cu ardoare presa dar căreia şi ei i-au mai pictat ici-colo nişte linii), cei care pot reprezinta acel ceva demn şi drept, ţeluri spre care orice societate trebuie să tindă. Pentru atingerea acestui ţel, pentru a putea ajunge cu adevărat la o idee anti-glonţ care să le guverneze gândirea şi acţiunile, ei trebuie să se separe de mulţimea rămasă şi fără libertate (aia morală), şi fără demnitate, şi fără simţul dreptăţii. Nu poţi pretinde drepturi egale şi corectitudine sistemului stând cot la cot cu cei care flutură steaguri luate din sediile de partid, tăiate perfect pe centru, şi pentru care idei măreţe precum cele pe care cauţi tu să le atingi şi să le impui sunt mai non-valorice decât cartonul pe care îşi aşează micii serviţi gratis cu ocazia vreunei petreceri politice.

Ce vreau să spun, pentru a mă face înţeles, este că noi, ultraşii (pentru că şi eu port această mască), ultima redută a conştiinţei onoarei şi dreptăţii într-o societate bolnavă, cum deseori ne place să ne recomandăm, trebuie să ne depărtăm de toţi cei care vor să infecteze această redută cu ideile lor meschine pentru a vedea apoi sânge curgând din ea. Să nu lăsăm mass-media să ne orbească cu elogiile lor. Antena3 ştie tot atâtea despre "golanii" lui '89 cum ştia Iliescu despre democraţie. Într-adevăr, marile revoluţii au pornit de la tineri, de la oameni cu curaj, însă să nu credeţi că avem aici de-a face cu o revoluţie. Nu ştiu încă ce e. O perdea de fum este cu siguranţă, însă nu-mi pot da încă seama pentru ce mai exact. Să nu ne lăsam exaltaţi de judecăţi pripite şi să le oferim jurnaliştilor care comentează evenimentele cu ironie, zâmbete meschine şi îngrijorare prefăcută, materiale de "breaking news" cu prim-planuri ale străzilor îmbibate în sânge. E tragic să calci prin bălţi de sânge şi să te întrebi... pentru ce?

S-a oprit ninsoarea.

Poveşti cu soldaţi: toţi au căzut

2012-01-08T02:00:00.000+02:00

Zaharia Gh., Zaharia Gr., Zaharia D., Zaharia V., Zaharia T., Zaharia Gh., Zaharia I., Zaharia N.. Opt oameni, acelaşi neam. Fraţi şi veri. Sublocotenenţi toţi, împrăştiaţi în companii diferite, 9, 5, 7, 10, 17, 34, 36, 30. S-a crezut că aşa scapă măcar unul. N-a scăpat nici unul, decât cel care a fost prea mic pentru a pleca pe front. Undeva în Est au căzut cu toţii. Unul după altul, fără nici o speranţă. Statul Major trebuie să fi învăţat pe de rost adresa lu' Zaharia la câte scrisori împlute de condoleanţe a expediat.

Zaharia Gh., al doilea Gh. din listă, a servit în aceeaşi companie, 34, cu Amarande Gh.. Şi el a căzut, împreună cu ceilalţi patru fraţi ai săi, Amarande D., Amarande I. şi Amarande O., sublocotenenţi şi ei în companiile 7, 4 şi 32. Amarande D. a servit alături de Zaharia D.. "Ce fac ai tăi, sunt bine?", trebuie să-l fi întrebat unul dintre ei pe celălalt. "Sunt bine, mulţămită Domnului!", trebuie să fi răspuns unul dintre ei, fără a ştii că cerneala de la data morţii cuiva încă nu se uscase.

Interneţurile în epoca marilor artişti | Picasso

2012-01-05T15:36:00.000+02:00

Stăteam în a doua zi a anului sfârşitului de graţie 2012 la un suc/bere undeva la etajul unei case pe Republicii cu nişte pretini şi vorbeam despre ce-ar fi fost dacă marii artişti ar fi avut la dispoziţie nebănuitele puteri ale internetului, reţelelor sociale şi cele ce mai sunt. Discuţia a pornit de la dilema unei prietene pictoriţă de a-şi pune sau nu imagini pe facebook cu operele ei. Io am zis că nu, că atunci ar muri aura ei artistică şi ar fi privită ca oricare alta (sau altul) care-şi spulberă talentul în online.

No, şi ne-am gândit noi cum ar fi fost dacă Picasso, spre exemplu, ar fi avut un blog. Probabil că cubismul şi suprarealismul său n-ar fi pupat în veci vitrinele de la Paris, Berlin sau Londra, sfârşind undeva la rubrica arhive de pe blog. Dacă erai vreun baron sau duce care voia să-şi decoreze pereţii conacului şi intrai pe ppicasso.com ca să vezi portofoliul celui ce-şi spune artist, ai fi găsit Domnişoarele din Avignon la arhiva blogului pe anul 1907 pline de comentarii gen "ce-s cu naşpetele alea?!?" sau "avignonoaicele-s slute rău, să vezi în Paris ce bunăciuni găseşti". Poate ar fi fost şi-un izolat "mamă, mamă ce v-aş f#%Q!!!". Îţi dai seama că după asemenea critici Pablo ar fi ajuns ca Bătrânul Chitarist, cântând şlagăre pe la chefuri studenţeşti pentru a uita de job-ul de agent la Telegraph Center, unde s-a angajat după ce şi-a pus penelu' în cui pentru că muişti ca gagiu' lu' Rose din Titanic, primu', ăla cu păru' lins, nu Di Caprio, i-ar fi umplut blogu' cu comentatii trolingiene. De fapt, pun pariu că era Henri Matisse ăla care scria spurcăciuni anonime sub diverse username-uri de pe un telegraf cu IP dinamic.

Militantism bahic

2012-01-04T21:16:00.003+02:00

O să ies la atac împotriva nedreptăţii la care sunt supus. Prea mult timp am acceptat acest compromis care mă face să mă simt ca şi cum aş ţine cu două echipe de fotbal, una locală şi una din rândul "granzilor". Un compromis care-mi sfâşie inima întrucât am impresia că iubesc două fete, cea care îmi este predestinată a-mi fi alături toată viaţa şi amanta de ocazie, care-mi dă plăcere atunci când iubita nu poate fi alături de mine.

Nu, nu mai pot accepta această situaţiune! Mă răzvrătesc! Barurile şi restaurantele cu ştaif din Braşov nu-mi servesc Ciucaş pentru că nu este în menu, astfel că mereu mă reorientez spre Silva Neagră. De azi, gata! Dacă nu există Ciucaş în menu, beau un suc de roşii (e ca şi cum ai sta cu soacra la discuţii despre viaţă în timp ce-ţi aştepţi gagica). Sau, varianta cea mai la îndemână vara, trag la Tei.

Haha, glumesc fra' ! Nu renunţ la nici una şi nici n-o să beau suc de roşii. O să servesc fie Ciucaş fie Silva Neagră în timp ce cea care îmi este predestinată a-mi fi alături toată viaţa va sorbi relaxată din ciocolata ei caldă sau lipton pe scaunul de lângă.

Străzile Braşovului în engleză

2012-01-02T21:00:00.000+02:00

Am avut o dispută cu un tovarăş anglofil, care susţinea sus şi tare că numele străzilor din oraş ar suna mult mai mişto dacă ar fi în engleză. Bine, el de fapt e mai americanofon de fel, întru-cât mă tot fute la cap cu următorul argument: "uite, bă, ce mişto sună 5th Avenue!". Degeaba îi explici tolomacului că înseamnă "Bulevardul nr. 5", adică ceva în stilul Institutului nr. X sau a Întreprinderii nr. Ţ de pe vremea vechiului regim. Dar, căcat, dacă e în engleză, e mişto. Mi-am zis că poate o ştii ăsta ceva ce nu ştiu eu, aşa că mi-am propus să fac o listă cu câteva din străzile oraşului convertindu-le numele în engleză ca să văd ce iese.

No, să-i dăm drumul. Cum să traducem Strada Mihai Viteazul, de exemplu? Îl englezim şi pe eroul Unirii? Hai să-l englezim. Ce iese? "Michael the Brave" Street. Michael the Brave. Auzi, pe ce stradă să trimit coletul? Pe Michael the Brave, merci!

Mergem mai departe. Strada de Mijloc = Middle Street, iar cum aproape paralel cu de Mijloc, pardon, cu Middle Street, e Strada Lungă... avem Long Street. Sună parcă a nume ce le-aş auzi într-o comedie englezească despre Evul Mediu, de genul "A Knights Tale" sau "Robin Hood: Men in tights". Parcă îmi şi imaginez următoarea relatare de presă: haiducul Botorog, care-l serveşte pe lordul Căncescu, a reuşit să scape de Potera judelui Scripcaru fugind pe Long Street, cotind apoi dreapta pe Middle, făcându-se nevăzut.

Aaaa, dar uite şi un nume (aproape) pe gustul americanofonului: Buleverdul 15 Noiembrie. Fără luna "noiembrie" ar fi fost un 15th Avenue care aducea aminte de Manhattan, dar aşa, avem 15th of November Avenue. Remember, remember the 15th of November!

Imaginaţi-vă Bulevardul Eroilor ca Heroes Avenue. Cică prin Chicago, există un stadion care se numeşte Soldier Field (Stadionul Soldatului). Nu mai pomenesc de numeroasele arene, săli polivalente etc. care poartă numele unei personalităţi, naţionale sau locale, dar şi titulatura "Memorial". Să ne închipuim cum ar fi dacă stadionului celor de la FC Braşov nu i-ar zice doar "Silviu Ploeşteanu" ci Stadionul Memorial Silviu Ploeşteanu. Bine, dar să englezesc numele, totuşi: Silviu Ploeşteanu Memorial Stadium. Pentru efect complet: Silviu the Ploeştiman Memorial Stadium. Meraviglioso! Oricum, chestia asta de a denumi diverse obiective cu numelor unor personalităţi nu e tipică doar americanilor sau ţărilor din fostul bloc comunist est-european, cum se crede. St. James' Park (Newcastle - Anglia), Geoffry Guichard (Lens - Franţa), Hampden Park (Glasgow - Scoţia), Santiago Bernabeu (Madrid - Spania) sunt doar câteva din multitudinea de exemple care se pot oferi. Mă gândesc cum ar fi ca la noi, stadionul unei echipe de fotbal să se numească Stadionul "Sfântului Andrei"? Probabil că BOR-ul ar apela la magie neagră pentru retrogradarea echipei care joacă pe acel stadion. Blasfemie! Iau numele celui care poartă harul dumnezeiesc în deşert. Mai au şi culorile roşu-negru, culorile diavolului!!! Pe rug cu ei! Evident, cermoniile funerare vor fi oficiate de un sobor de înalţi prelaţi în capăt la Republic's Street, cu mii de martori veniţi să asiste de pe Bucharest Road, Cheery Street, Independence Street sau pe The Orchards String.

TOP 4 filme despre fotbal

2011-12-29T23:25:00.000+02:00

Nu e vorba în articolul de faţă despre mizerii gen Goal în care se face apologia fotbalistului modern, mânat de bani şi faimă, căruia gloria obţinută în dreptunghiul verde şi respectul tribunei nu îi sunt suficiente. Nu. E despre Fotbalişti adevăraţi dar şi despre Suporteri, despărţiţi pe linie istorică de zeci de decenii, dar legaţi de pasiunea pe care doar frumosul joc o poate naşte. Titlul articolului e "top 4", dar de fapt nu e nici o ordine, ci doar prezentarea a patru filme care, în opinia mea, vorbesc cel mai bine despre acest joc.

Das Wunder von Bern
Oamenii Deutschland-ului anului 1954 încă se recuperează după traumele celui de-al Doilea Război Mondial. Tinerii sunt implicaţi în politici, afacerile cu ţigări înfloresc, ni se spune în începutul trailer-ului filmului "Das Wunder von Ber" (Minunea de la Berna).

O altă chestie ce o mai făceau nemţii lui '54 era să se pregătească pentru Cupa Mondială din Elveţia, acolo unde Naţionala de fotbal a Germaniei Federale merge cu destul de puţine şanse de face ceva notabil. Linşaţi cu 8-3 de către una din cele mai bune echipe din istoria fotbalului, Ungaria lui Kocis, Puşkaş sau Hidegutki, nemţii îşi revin uşor-uşor pentru a afla că o întreagă naţiune stă lipită de aparatele radio pentru cunoaşterea deznodământului... finalei Cupei Mondiale în care ei, băieţii fără nici o şansă, înfruntă din nou Ungaria. După primele opt minute din finală, e 2-0 pentru Ungaria iar apoi... ei bine, nu degeabă se numeşte filmul "das wunder von Bern".

Din punct de vedere cinematografic, filmul are o imagine foarte bună iar scenele de fotbal sunt filmate magistral, scena golului prin care Manschaft obţine titlul mondial fiind, din punctul meu de vedere, o capodoperă. Ok, dincolo de aspectele fotbalistice, filmul spune şi povestea unei familii. Capul familiei se întoarce din prizonieratul sovietic şi încearcă să se adapteze la viaţa pe timp de pace iar fiul cel mic al familiei e prieten bun cu una din vedetele Naţionalei germane, Helmut Rahn. Voila conflictul şi mai multe nu vă zic. Băi, e un film despre cum o naţiune a renăscut prin puterea sportului, aşa că vedeţi filmul, se merită.

The Game of Their Lives

"Do you know why soccer is the world's greatest sport? Because all you need is a ball and an open space". Singurul film despre fotbal care le-a ieşit americanilor. Hei, nu-i putem blama, ei le au cu filmele pline de explozii, glorie americană pe front, fotbal american, hochei, baschet şi baseball. Dar acest film, The Game of Their Lives, arată că dacă se încordează puţin, americanii pot face un film reuşit având ca subiect fotbalul.

Trecând peste faptul că nici acest film nu este lipsit de grandomania specifică punerii pe peliculă a momentelor de vârf ale USA-ului, filmul zice povestea participării nord-americanilor la Cupa Mondială din 1950, din Brazilia, din perspectiva singurului jurnalist sportiv american care a însoţit echipa în America de Sud. De la procesul de selecţie a lotului care va reprezenta Statele Unite în Brazilia şi până la victoria E-PO-CA-LĂ cu Anglia, totul este prezentat într-o lumină cât se poate de boemă. Ca şi în cazul filmului menţionat anterior, şi aici reproducerea echipamentelor de epocă (tricouri, ghete) şi a mingiei de piele maro cu cusătură ne oferă o viziune modernă (şi color), a unui fotbal ascultat la radio şi văzut în fotografii alb-negru prin ziare.

P.S. fetelor, în rolul portarului echipei SUA este Gerard Butler.

The Damned United

Dacă în precedentele două filme fotbalul e în rolul principal, în pelicula The Damned United, Michael Sheen îl interpretează pe legendarul manager britanic, Brian Clough, într-o manieră magistrală.

Duelul Clough-Don Revie face opera acestui film. De la ridicarea spre glorie a celor de la Derby County spre căderea în abis în timpul celor 44 de zile ca manager la Leeds United (post preluat de la Revie, plecat la Naţionala Albionului), clubul în vogă în Anglia acelor ani, Brian Clough trece prin toate aceste experienţe într-un mod unic, care a făcut din el un personaj memorabil sau, cum spun englezii, cel mai mare antrenor care nu a antrenat vreodată Anglia. Cum spuneam, în filmul ăsta e mai mult vorba despre jocul actoricesc şi, credeţi-mă, Sheen o să vă uimească, scenele de fotbal, constituite din fragmente scurte dar intense fiind o completare a trairilor emoţionale ale personajului principal.

Romeo and Juliet Get Married (O Casamento de Romeu & Julieta)

Celebra poveste de dragoste scrisă de Shakespeare a cunoscut în 2005 o punere în scenă mai puţin obişnuită. Cei doi tineri amorezaţi trăiesc în Sao Paolo. Romeo şi familia sa sunt fani Corinthians. Julieta şi ai ei susţin Palmeiras, taică-su ajungând să fie chiar membru în cadrul clubului.

Dar, la naiba, ei doi se iubesc şi au reuşit să treacă peste diferenţa privind echipa favorită, însă eludarea familiei în privinţa acestei chestiuni se dovedeşte o treabă dificilă, evident. Cum ne zice şi trailer-ul, o minciună duce spre altă minciună, apoi spre alta mai mare şi tot aşa. Nu avem scene de fotbal ci trăiri ale fanilor. Într-o ţară ca Brazilia, unde fotbalul e la rang de religie naţională, a avea un socru fan al echipei care, din punct de vedere istoric, este rivala ta de moarte, este o chestie problematică fără doar şi poate. Nu e o poveste siropoasă, e o comedie despre dragoste şi fotbal, sau cum se îmbină cele două, aşa că în mod cert şi domnii vor fi găsiţi zâmbind la finalul acestui film.

Îi știți pe toți

2011-12-26T01:45:00.000+02:00

Când eram prin liceu mi se întâmpla foarte des să fiu chestionat dacă îl ştiu pe cutare sau cutare. Le ziceam colegilor că-s din Noua: "aaa, îl ştii pe George?" Făceam ochii cât cepele la care interlocutorul meu simţea nevoia să completeze: "George de pe Frasinului". Stăteam, cugetam, meditam la toţi posibilii Georgei pe care i-am cunoscut de-a lungul vieţii mele de până atunci, dar unul din cei doi George pe care-i ştiam fusese coleg cu mine în 1-4 şi nu eram sigur dacă stă sau nu pe Frasinului, iar celălalt stătea pe aceeaşi stradă cu mine, la scara A. Nu, nu-l ştiu, răspundeam într-un final, trebuind apoi să îndur privirea dezamăgita a celui sau celei, de cele mai multe ori celei, din faţa mea. La naiba, mă simţeam prost că nu-l ştiu pe George de pe Frasinului, în clipa aia mi-aş fi dorit să-l ştiu pe George, să ştiu povestea vieţii lui, să ştiu care sunt visele şi aspiraţiile sale. Dar George de pe Frasinului a rămas un mister pentru mine.

Apoi, în aceeaşi categorie intră Bebe, Ţache, Gigi sau Jean. Mi se părea că nu există grup în România asta care să nu aibă un Bebe şi care pe deasupra să nu mai ştie un alte Bebe dintr-un alt cartier. "Servus, eu stau în Craiter. Stai în Noua? Înseamnă că tre' să-l ştii pe Bebe". Rămâneam perplex când mi se spunea că "trebuie" să-l ştiu. Mă gândeam că tipu' tre' să fi fost un erou sau cel puţin băieţaş de cartier de ar trebui să-l ştiu. Dar, pana mea, răspundeam cu acelaşi "nu ştiu, cu cunosc", iar confratele meu de dialog mă privea de parcă i-am spus că 2+2 fac 35 în perioadă.

Chiar devenise un chin pentru mine treaba asta, aşa că ori de câte ori întâlneam persoane noi, încercam să evit să le spun de unde sunt pentru a nu mă mai confrunta cu privirea lor dezamăgită de gradul meu redus de cunoaştere. Totuşi, când discuţia aluneca, invariabil, spre topicul "locului de baştină" şi eram întrebat dacă îl ştiu pe Jean, răspundeam că "da, îl ştiu".
- Ei,da?!? Îl ştii pe Jean de pe Nucului?.
- Da, îl ştiu pe Jean de pe Nucului. Ăla care stă mereu prin faţa blocului, nu? (toţi stăteau în faţa blocului).
- Da, da, da! El e!
- Ca să vezi, ce chestie. Auzi, da' ştii cu se ocupă Jean în ultima vreme că nu prea l-am mai văzut?
- Păi cu ce se ocupa şi de obicei. Stă, mai face una, alta.
- Hmm, ar fi bine să fie așa. Eu am auzit că ar fi intrat la pârnaie.
- Pe bune?!? De la cine?
- Bebe din Tractoru' mi-a zis.
- Nu pot să cred! Săracu' Jean...
- Da, na, eram cu Bebe, Gigi din Steagu' şi Ţache de pe Prunului la o bere când ne-a sunat George şi ne-a zis că l-a luat garda.
- Băi nu-mi vine să cred, ce nasol. Era băieţaş Jean. Auzi, da' care George v-a sunat?

Au revoir!

Seara prin oraşul de sub Tâmpa

2011-12-23T00:19:00.002+02:00

Un curs predat într-o manieră impoprie pentru dezinvoltura secolului XXI m-a făcut să iau oraşul la pas. Era şi un fel de terapie plimbarea asta, însă terapia vindecării prin linişte a sfârşit undeva în curtea Bisericii Negre cu o prăjitură secuiască. Cinci lei bucata, trebuie s-o încercaţi.

Apocalipsa Zombi

2011-12-22T21:55:00.000+02:00

Că tot e la moda ideea că va veni o zi în care ne vom înfrupta cu poftă unii din ceilalţi, zic că deja facem asta în "societatea" actuală. Pe bune, ia să ne gândim la devoratorii ştirilor de senzaţii care mai de care mai... senzaţionale, la creatorii acestor ştiri, la tot ce e în jurul nostru.

Mărturisesc că acum câteva zile, zombiul din mine a fost la un pas să iasă la suprafaţă. Ieşeam dintr-o librărie, iar puţin mai sus un tip tocmai fusese luat pe capota unei maşini când traversa strada pe zebră. Girofaruri, sirene, agitaţie, bliţuri ale aparatelor foto de amatori, tot tacâmu'. Pentru o secundă, poate chiar mai multe, m-am gândit că ar fi bine să mă duc şi eu să văd care-i treaba, poate să fac şi nişte poze ca să am o ştire pentru un site pe care mai scriu din când în când. Îmi şi imaginam cum voi fi primu' care difuzează "ştirea" însoţită de fotografii "în exclusivitate" şi cum comentariile şi aprecierile vor curge valuri. La dracu', pentru secunda aia, sau alea cinci secunde, sau cât o fi durat delirul, parcă mi se atrofiase creierul. Mi-am adus apoi aminte că am în mână o carte, scrisă de un franţuz, care se cheamă "Extinderea Domeniului Luptei". No citisem, habar n-aveam despre ce e vorba, dar mi-am zis că trebuie să aibă vreo legătură cu momente de genul ăsta.

Am plecat spre casă.

Nescafe vs 9GAG: minimalizarea pagubelor

2011-12-20T13:16:00.000+02:00

OK, cică Nescafe-ul ar fi acoperit de regulament în cazul acelei neînțelegeri iscată în jurul descalificării/banării (versiunea nouă gag), necalificării în faza următoare (versiunea Nescafe) a unui concurent ce a strâns la un video despre frăţiorul lui într-un scaun cu rotile aproape 50 de mii de like-uri. Conform regulamentului, în primă fază, clipurile înscrise în competiţia organizată de Nescafe Hungary (cu video-uri despre idei cât mai faine de a cheltui un premiu de 5000 de coco americani), trebuiau să strângă un număr de 20 de like-uri pentru a putea fi luate în considerare, urmând ca apoi un juriu să selecteze 30 de clipuri care se califică în semifinalele concursului. Abia de acolo intrând în rol şi numărul de like-uri primite, când în finală se calificau trei clipuri alese de juriu şi două clipuri pe baza voturile primite online.

Tipul care a făcut apel la membri comunităţii 9gag.com de a fi ajutat cu voturi ca să câştige premiul pentru fratele său putând astfel să-i ofere un Crăciun de vis, a stipulat în cererea sa că ar avea nevoie de vreo 3000 de like-uri pentru a câştiga concursul. Când s-au strâns 47 de mii şi s-a aflat că el nu a câştigat, ba s-a spus chiar că a fost descalificat din cauza numărului suspect de mare like-uri primite, nouă gag a sunat atacul: "To arms, bretherin of the 9GAG Army, avenge the little derp!". Nescafe zice că e doar o neînţelegere a regulilor jocului, Armia 9gageră strigă că e hoţie. Oricum ar, un site "just for fun" le-a cam dat de furcă băieţilor şi fetelor de la Nescafe iar sintagma, fie ea falsă, că au descalificat un copil în scaun cu rotile dintr-un concurs nu prea sună bine. "Ai auzit de faza aia cu concursul de la Nescafe? L-au descalificat pe un copil în scaun cu rotile. Ce sclavi!" - idee auzită recent pe stradă. No, nu sunt un expert în PR dar ştiu că asta nu e deloc de bine. La urma urmei, ştii cum e, prea puţini sunt aceia care vor căuta să descoasă toate iţele poveştii, una foarte interesantă de altfel, trebuie să recunoaştem, şi chiar dintre aceia unii, probabil, vor zice că, totuşi, când cineva îţi aduce în prag potenţiali sau actuali clienţi de ordinul zecilor de mii, nu e chiar o atitudine înţeleaptă să-i dai cu flit.

Nu am Facebook, aşa că sunt curios, care e stadiul evenimentelor? Dă ceva Nescafe "micului derp", face o concesie, sau aplică politica struţului?

Internet Rises: 9GAG vs Nescafe

2011-12-19T20:37:00.003+02:00

Oh Fuck! Oh Fuck! Oh Fuckin' shit fuck! Nescafe Hungary o încasează zilele astea direct în moalele capului de la o comunitatea online "wich is not to be fucked with".

9GAG.com, pentru cei care nu ştiu, e un site unde băşcălia faţă de orice e ridicată la rang de virtute. Nici 11 septembrie 2001, nici fraudarea alegerilor din Rusia, nici Dumnezeu însuşi n-au scăpat de, hai să-i spun, luarea la mişto. Dar nu despre asta e vorba acum. E vorba despre cum o comunitate care găseşte că e de râs din orice şi oricine, se poate ralia unei idei nobile. Un tip din Ungaria, Janos Szolnoki, a participat la un concurs organizat de Nescafe Hungary unde trebuia să trimită un clip, să strângă foarte multe like-uri pe Facebook şi să spere că astfel va câştiga premiul de 5000 de dolari cu care-i să ofere frăţiorului său de 11 ani aflat într-un scaun cu rotile un Crăciun de vis.

No, şi tipu' a pus o postare pe 9GAG prin care ruga oamenii să-i voteze clipul ajutându-l astfel să câştige premiul. Urmarea? 47 de mii de like-uri şi se părea că micul şogor va avea parte într-adevăr de un Crăciun nemaipomenit.

Numai că Nescafe-ul a fost luat complet pe nepregătite, neaşteptându-se la o "prezenţă la vot" atât de masivă. Un procent de 140% prezenţă la urne dacă e să fim în spiritul site-ului nouă gag. Aşa că au început s-o dea în corporatisme ieftine, că voturile sunt obţinute ilegal, că de fapt un juriu este cel care va decide câştigătorul, că s-a trişat, bălării din astea. Urmarea? După ce Janos Szolnoki a mulţumit comunităţii 9GAG pentru ajutorul oferit dar a informat-o că el şi frăţiorul său au fost descalificaţi din concurs, a început asediul. Pagina de pe Facebook a concursului a fost nimicită prin proteste venite din partea comunităţii, după care "The 9GAG Army" şi-a îndreptat tirul înspre paginile de Facebook ale Nescafe şi Nescafe Hungary, somându-i să respecte procedeul de concurs. Cu motto-ul "9GAG: you mess with one of us, you mess all of us" inscripţionat pe drapelul de luptă, 9gagerii pornesc o cruciadă din care Nescafe nu ştiu ce şanse are să scape cu "imaginea" nepătată dacă nu găseşte o soluţie perfectă pentru situaţia creată.

Câteva idei scurte pentru promovarea sportului local

2011-12-19T01:24:00.001+02:00

Sunt niște idei atât de simple de pus în practică încât nu-mi vine să cred cum cei care le-ar putea aplica nu au făcut-o deja. Şi ieftine, pe deasupra! Bine, asta în cazul în care cei care le aplică nu percep, cum e "tradiţia" la noi, un comision triplu faţă de costurile producţiei.

Ok, deci faza stă în felu' următor: ce se poate face pentru a creşte gradul de conştientizare în rândul cetăţenilor faţă de evenimentele sportive ce au loc în oraş, fie că este vorba de fotbal, hochei sau handbal?

1. Fotbal. Vopsirea autobuzelor cu capăt de linie sau staţie la Stadionul "Tineretului" în culorile echipei locale de fotbal, galben şi negru. Autobuzele de pe liniile 3, 9 barat, 12, 22 şi 23 ca să fiu mai exact. Ideea nu e nici originală, fiind aplicată cu succes de RAT-ul timişorean, şi nici proprie, fiind rezultatul unor discuţii la bere cu băieţii din galerie. Nu ştiu, dar cred că o măsură de genul ăsta ar contribui la creşterea numărului de spectatori la meciurile de acasă ale Steagului. De ce ar fi greu de aplicat această idee, deşi ziceam la început că face parte din categoria simplităţii maxime? Pentru că administraţia FC Braşov ar trebui şi ea să se implice în realizarea proiectului (măcar să contribuie cu banii pentru vopseaua necesară makeover-ului autobuzelor) şi nu ştiu cât de interesat e patronului clubului, Ioan Neculaie, să dea bani pentru isprăvi de genul ăsta. Apoi, mai e şi problema legată de ce îi iese RAT-ului din afacerea asta. Oare spaţiu pentru reclamă pe stadion sau X% din încasările meciurilor de acasă sunt nişte opţiuni valabile?

2. Hochei. Nu mai vospim şi alte maşini ale Regiei de Transport ca să nu se spună că suntem cu totul lipsiţi de imaginaţie, aşa că facem altfel. Ce? Decorarea staţiilor prin care trec autobuze cu capăt de linie Gara Centrală cu nişte crose mai măricele de hochei (ca să nu zic imense în comparaţie cu cele folosite de jucători) pe care să fie trecute autobuzele, troleele sau microbuzele ce duc spre Gară împreună cu orarul de circulare. Eventual, pentru impresie artistică, şi nişte info despre istoria hocheiului local gen am câştigat primul titlu din RO, primul loc din ţară unde s-a jucat hochei e Lacul din Noua sau i-am bătut pe ciucani o singură dată, vin-o să vezi dacă asta e a doua oară. Ţinând cont că echipa locală de hochei, Corona Fenestela 68 Braşov, e sprijinită direct de Primărie, redecorarea staţiilor RAT după modelul menţionat mai sus s-ar putea aplica mult mai uşor decât ideea de la punctul 1. Dar nu din bani de la bugetul local, pentru că poate nu tuturor braşovenilor le place hocheiul, ci prin finaţări direct de la sponsorii echipei (care, evident, îşi vor avea trecut numele pe crosa din staţie). Dă-o-n mă-sa de treabă, că nu vorbim de milioane de euro, nici măcar de sute de mii de euro.

Cred că aplicarea acestor idei ar revitaliza gustul braşovenilor pentru sport şi ar da şi un aspect mai dinamic oraşului.

Turneul "Ibrahim Dossey" în 10 minute

2011-12-17T03:28:00.000+02:00

Am vreo două termene limită pentru nişte proiecte la facultate dar nu am avut linişte până ce nu am gătat clipul despre ediţia a III-a a Turneului "Ibrahim Dossey". Se prea poate ca ceva să nu fie tocmai în regulă cu mecanismul meu de setare a priorităţilor. Mno, c'est la vie!

În ceață

2011-12-14T18:15:00.000+02:00

Dincolo de disconfortul creat șoferilor și celor care suferă de astm, ceața care a cuprins miercuri tot orașul a făcut și poza de mai jos posibilă.

Cum înțeleg unii să facă jurnalism

2011-12-12T20:36:00.000+02:00

Poate unii știți, poate unii nu știți, dar în week-end-ul recent încheiat s-a jucat pe terenul sintetic din Parcul "Tractorul" a treia ediţie a Turneului "Ibrahim Dossey", o competiţia fotbalistică organizată în memoria fostului portar al FC Braşov, Ibrahim Dossey, şi care şi scop caritabil, banii strânşi din taxa de participare a echipelor fiind donaţi soţiei şi fiicei lui Dossey, Ioana şi Jennifer.

Dar nu despre turneu e articolul de faţă, ci despre modul în care unii înţeleg că se face jurnalismul. Mă seacă la culme, îmi face greaţă şi trezeşte din somn neanderthalul din mine tupeul jegos al unora care se pretind jurnalişti şi, culmea culmilor, mai şi iau bani pe treaba asta, în vreme ce unii care chiar ar face cu drag şi implicare meseria asta, au pe frunte scris mare de tot "şomer".

Că să trec la subiect. Duminică după-masă, pe la vreo 3 jumate s-a încheiat Turneul "Ibrahim Dossey". Câştigătorii au fost premiaţi, perdanţii au fost consolaţi şi tuturor li s-a mulţumit pentru participarea şi contribuţia adusă la acest eveniment. În cele trei zile de turneu, doar doi oameni din presa locală au fost prezenţi la turneu. Un băiat de la Nova TV, care a participat cu o echipă de fotbal, şi un băiat de la RTT care a făcut o ştire la teren în prima zi a turneului, vineri. N-am nimic să le reproşez celorlalţi jurnalişti de sport din oraş care nu au băgat în seamă turneul, fiecare îşi ştie propriile priorităţi. Dar nu accept să fiu luat de prost şi de fraier!

După ce turneul s-a încheiat duminică şi mergeam cu băieţii să ne destindem şi noi la o bere, un prieten îmi spune că l-a sunat un jurnalist de la Transilvania Expres care l-a rugat să mă roage să-i trimit şi lui nişte poze de la turneu şi informaţii ca să facă o ştire şi să o dea în ziar. I-am zis prietenului meu: spune-i că-i dau muie. După ce am stat trei zile în frig ca să fac poze, să-mi fac impresii despre meciuri pentru a putea scrie nişte cronici mai mult sau mai puţin reuşite şi pentru a mă ocupa de bunul mers al evenimentului, un căcăcios care n-a avut nici măcar bunul simţ să-şi mişte curu' sleios măcar o zi în Tractorul ca să vadă ce se întâmplă pe acolo, "mă roagă" să-i dau material pentru o ştire. Până şi efortul de a intra pe blogul turneului şi de a citi ce s-a scris despre cele trei zile de turneu era un efort prea mare. Trebuia să dai nişte click-uri, să aştepţi să se încarce pagina, şi să-ţi faci SINGUR ştirea.

Dragul meu, dacă erai în faţa mea atunci când mi-a zis prietenul meu despre aşteptările tale, ţi-aş fi dat numai pumni în cap şi mă durea în pernă dacă făceai şi campanii de presă despre cum te-am modificat să mănânci numai cu paiu' pentru tot restu' vieţii tale. Infectule!

Nikon P500 | Big motha'fuckin' gun

2011-12-05T20:49:00.001+02:00

Nikon P500 e o cameră foto ok pt. începătorii care vor să descopere ce şi cum e cu fotografia asta. Ce să mai, fie îmi vine ca o mănuşă, aproape, şi asta fără a-i fi descoperit încă toate secretele.

Totuşi, zoom-ul optic de 36 al camerei îţi dezvăluie el însuşi un secret mişto pe care nu-l regăseşti în manualul pentru utilizatori şi despre care nu ţi se spune nici la magazin. Şi cum sunt din naştere un băiat de treabă, o să împărtăşesc cu voi acest secret. Zoom-ul acestei camere îţi permite, atunci când ieşi cu băieţii, să nu fi efeminatul grupului, ăla care şi-a luat cameră ca să pară şi el mai artist decât l-a înzestrat mama natură şi să pice în graţiile domnişoarelor. Băieţii or să vrea să ştie ce poate să facă aparatul ăsta, îi doare pe ei în paişpe de fotografiile tale pseudo-artistice prelucrate asiduu în photoshop. "Ah, are zoom de 36. Păi ia, nu ne faci şi o demonstraţie?". Nu mai e loc de fofileală. Ţi camera cât mai stabilă, apeşi gentil pe declanşator şi voila!

Nu, nu, perveşi nenorociţi ce sunteţi, nu-i ăsta secretul zoom-ului de 36 de la Nikon P500. Secretul e că, asmenea unei poţiuni magice, îţi dă posibilitatea să te întruchipezi în două personalităţi distincte. Oricât de amuzante ar fi pozele cu sâni imortalizaţi când ei erau în capătul coridorului sau bulevardului, activitatea asta nu merge când eşti cu EA. Când eşti cu EA, tre' să-i arăţi că eşti sensibil, că ai stofă de artist, că eşti romantic. "Ştii, iubito, ţi-aş da luna de pe cer. Doar că, momentan... (fixezi cameră, iarăşi o ţii bine să nu tremure, focalizezi şi voila!)

"... asta-i tot ce pot să-ţi ofer."

Old School

2011-12-04T18:36:00.000+02:00

Generala a fost un episod mişto tare al existenţei mele. Mai mişto chiar şi decât liceul. Faptul că eram toţi din acelaşi cartier, că veneam la şcoală împreună, că plecam împreună, că ne petreceam timpul liber împreună, toate astea ne-au făcut să fim un grup foarte sudat. Nu existau "bisericuţe". La naiba, nu erau nici capele măcar.

Evident că odată cu liceul drumurile multora s-au dus în direcţii opuse. Am cunoscut lume nouă, s-au format noi prietenii, noi pasiuni. Saaaaau, în unele cazuri, pasiunile au rămas acelaşi, spre plăcuta mea surprindere.

E mare lucru când vezi oameni ce-i cunoşteai din clasa I sau a V-a că au rămas după ani şi ani de zile fideli undei idei. Se întâmplă uneori să-l văd pe B., pe şaptişpe, cum târâie după el placa spre un nou rendez-vous extrem în Centrul Civic. În generală, profu' de mate tot îi spune că o să-şi rupă gâtu' într-o bună zi cu placa aia a lui. Gâtu' nu şi l-a rupt, dar a venit cu mâna în ghips odată. "Vezi, B. , ţi-am zis că te paşte. Acuma treci la tablă!"

M.B., în lipsa unui tricou original cu FC Braşov, purta deseori un tricou galben-negru cu FC Liverpool şi avea o pasiune pentru hip-hop. Am fost şi n-am fost surpins când am aflat că o arde pe la întruniri şi concerte de hip-hop, ba chiar se ocupă chiar şi cu producţia de piese. Foarte fain!

N. a rămas la fel de chill şi rupt aproape complet de norme. Lucrează la un hypermarket, are un salariu ok, dar sfârşitul de lună mereu îl prinde în datorii. Nu-i pasă. Îşi aprinde ţigara şi pune ultimul leu pe un bilet norocos la pariuri.

I. e la Medicină. Ea era şefa clasei şi trebuia să ne ţină în frâu atunci când ideile creţe ne invadau minţile. Curios, aveam un respect deosebit pentru ea, şi nu pentru că era fata, ci pur şi simplu pentru că impunea aproape fără voia aia starea asta. Le avea cu matematica, bilogia şi chimia, aşa că, într-un fel, nu e de mirare că s-a dat cu doctorii.

S. s-a însurat. Când mi-a spus că o să se aşeze la casa lui nu-mi venea să cred. De fapt, până în ultima zi, chiar şi la Starea Civilă, am crezut că e vreo farsă elaborată, dar el a zis un "da" răspicat şi totul s-a lămurit. El oricum a zis că atunci când va simţi că a venit momentul, că n-o să-l amâne prea mult. Credeam că glumeşte, dar am pozele de la nuntă care zic că vorbea serios.

Ăştia-s doar câţiva care mi-au venit în minte aşa repede şi cărora am putut să le găsesc o legătura cu prezentul şi trecutul lor. Restu', aştept cu nerăbdare să-i văd la o reuniune sau ceva.

Poveşti cu soldaţi: din plastic

2011-12-02T23:49:00.000+02:00

Veteranul povesteşte.

"Da, nepoate, hai să-ţi spun cum a fost în iarna aia. Ne-a trimis generalul să inspectăm linia inamică. Se zvonise că au adus ăia o nouă armă pe front, ţinută în Penarul de Plastic, şi trebuia să aflăm despre ce e vorba mai exact. Cu câteva ore mai devreme, un spion de-al nostru se inflitrase în baza lor de sub Scaunul de Lemn pentru a sabota arma secretă, trebuind să planteze o Petardă în trei trepte. Dar cum nimeni nu a mai primit vreun mesaj din partea lui, trebuia să ne aşteptăm la ce mai rău: misiunea lui să fi eşuat şi el să fi fost omorât.

După ce am trecut prin Depresiuna Pernii, am urcat sus de tot pe Vârful Plăpumii, de unde aveam o vedere excelentă asupra întregului dispozitiv inamic. Dar ei nu ne puteau observa pe noi, ceea ce era excelent. Brigada noastră era formată din 5 ostaşi. Un radiofonist, doi soldaţi, eu cu Titi Nebunu', un sergent şi un ofiţer. La un moment dat, sergentul îl observă prin binoclu pe spionul nostru, care era ţinut în curtea interioară şi torturat. Totuşi, era un semn de bine dacă băteau la el şi nu-l omorâseră încă. Însemna că nu fusese depistată adevărata lui misiune şi că erau toate şansele ca Petarda să fi fost plantată în Penar. Ne decidem să nu transmitem încă nimic la Comandament ci să aşteptăm ora la care era programată explozia. Cu ochii pe secundar, numărăm clipele rămase şi, spre bucuria noastră, un BUM puternic, o explozie, cutremură munţii. Radiofonistul transmite imediat coordonatele la Comandament, şi aceştia lansează un puternic foc de artilerie cu Struguri, urmând a lansa imediat şi atacul decisiv asupra taberei inamice. Sub Scaunul de Lemn era un fum gros. Ne punem să coborâm repede de pe Vârful Plăpumii cu snowbordurile pentru a crea puţin haos printre inamicii încă buimăciţi de le explozia puternică şi pentru a-l salva pe Nicolae, spionul nostru. Ne infiltrăm pe nesimţite în bază şi pornim în căutare lui Nicu, eliminând orice inamic ne apărea în cale.

În tot acest infern, sergentul îşi pierde o parte din mâna stângă iar eu sunt rănit la picior, dar ne continuăm misiunea de salvare. Între timp, trupele noastre erau deja la porţile inamice, angajându-se în lupte corp la corp cu apărătorii. Sunetul mitralierelor şi al obuzelor creează o muzică sinistră care parcă te ameninţă că partitura se va încheia imediat pentru tine.

Reuşim să-l găsim pe Nicu, avea piciorul stâng retezat de la genunchi în jos din cauză că a fost prea aproape de locul detonării astfel încât transportarea sa la loc sigur este o sarcină dificilă. După ce un tanc de-al nostru aruncă în aer la timp un cuib de mitralieră care se pregătea să ne facă fundu' ciur, ne croim loc printre fum, explozii şi cadavre spre o ieşire. De acolo, am urcat iar prin Munţii Patului, târându-l pe Nicolae pe o targă improvizată până la Comandament unde toţi am primit primul ajutor, fiecare având o rană mai gravă sau mai puţin gravă. Dar, la sfârşitul zilei, eram bucuroşi că ne-am îndeplinit misiunea şi l-am salvat pe Nicolae."

Deo Vindici Patriae

2011-11-29T13:46:00.001+02:00

Mă întreba cineva de ce nu scriu despre Brașov cum am scris, de exemplu, despre Fălticeni în mini-vacanța petrecută acolo astă vară sau cum am scris despre Roma anul trecut? Și m-am gândit serios de ce nu fac acest lucru. Motivul, cred, ar fi pentru că tot ceea ce întâlnesc în Brașov mi se pare absolut fantastic dar și normal în același timp. Am făcut ochii cât roata de tractor când am văzut Colosseum-ul sau când am văzut lebede pe iazul din Fălticeni. Biserica Neagră? Eh, înainte se chema Sfânta Maria, dar s-a înnegrit când au ars austriecii oraşul acum vreo 300 de ani. Altfel ajungea Braşovul printre cele mai şmechere oraşe din Europa. Masonii, coa'e!

Îîîîîn fine, nu trebuie să luaţi ultima parte prea în serios. Aia cu masonii zic. Parte de dinainte e pe bune.

Braşovul anilor '60. VIDEO

2011-11-28T08:42:00.000+02:00

Faină rău site-ul ăsta, British Pathe. Am găsit o grămadă de pelicule foarte vechi despre tot felu' de chestii. De la vizite de preşedinţi francezi în România, la nunţi regale, şi de la egalul de pe Wembley din ianuarie '69, la concerte de orgă la Biserica Neagră. Lista continuă cu inaugurarea unui "club de fiţe" cum s-ar spune azi, la subsolul Aro Palace-ului (Carpaţi i se zicea pe atunci) şi cu festivitatea de premiere de la ediţia 1969 a Festivalului Cerbul de Aur. Bonus, "how it's made" la fabrica Tractorul. Daţi click pe imagini pentru a putea viziona filmuleţele.

ORGAN RECITAL IN BRASHOV, RUMANIA

<p>&amp;amp;amp;lt;p&amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;lt;p&amp;amp;amp;amp;amp;gt;Your browser does not support iframes.&amp;amp;amp;amp;amp;lt;/p&amp;amp;amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;lt;/p&amp;amp;amp;gt;</p>

NEW RUMANIAN NIGHT SPOT

RUMANIAN SONG FESTIVAL.

RUMANIAN TRACTORS

<p>&amp;lt;p&amp;gt;Your browser does not support iframes.&amp;lt;/p&amp;gt;</p>P.S. pentru cinefili, aspecte "behind the scenes" din filmul Columna (regia Mircea Drăgan), un fel de blockbuster al anilor '60, filmat prin Braşov.

NEW RUMANIAN FILM COLUMNA

Fiii oraşului de sub Tâmpa

2011-11-25T01:31:00.000+02:00

E oare posibil ca oraşul să-şi uite fiii care au luptat şi murit pentru el? Nu, oraşul nu uită nimic. Oamenii, în schimb, pot uita. Au făcut-o deja.

Nici nu mai contează că fiii oraşului erau români care au luptat pentru ca Braşov să facă parte din România Reîntregită. Nu mai contează că fiii oraşului erau saşi ori secui ce luptau pentru ca Braşov să rămână în continuare parte din Imperiu. Şi s-a luptat frate cu frate dar oraşul nu şi-a uitat fiii. Oamenii, în schimb, pot uita. Au făcut-o deja.

După blocuri...

2011-11-24T13:54:00.001+02:00

Stăm noi, majoritatea.

Nu prea mai sunt gri blocurile pentru că a venit termoizolarea peste ele. Noua, în schimb, poate să-şi facă toate faţadele roz, va rămâne tot "din Noua?".

Chef fotbalistic în stilul '90

2011-11-20T14:33:00.001+02:00

Şi am fost la un chef demenţial noaptea trecută. Oltenii au adus zaibărul, studenţii din Regie gagicile, iar Hagi şi Dobrin făceau concursuri de free-style. Cine scapă mingea, bagă un shot de zaibăr. "Ia uite-o, Gică, pe asta, ca-n meciu' cu Dinamo din '79, hopaaa!". "Stai aşa, Gâscane, că bag columbiana din '94". Lăcătuş, care le are mai mult cu fentele scurte şi şutatul în forţă, stătea chill pe canapea şi trăgea un cui, tot chinuindu-se să-şi dea pletele din ochi. "Bă, ţigane," se aude vocea lui Rică "Tamango" Răducanu, "pasează, bă, şi tu ăla mai departe, că-s liber, se joacă fără offside".

Studentele din Regie sunt, vorba cântecului, sus pe bar şi le vine tare bine moda asta tricou alb-negru dungat şi... atât. Oltenii au încins paranghelia şi încearcă să le bage praz pe sub tricouri. Gică Popescu, care o arde lângă Lăcă şi Tamango, îi priveşte amuzat pe oltenaşii lui şi râde cu gura până la urechi. "Bagă-le prazu', bagă-le prazu' !", ţipă Lăcătuş dându-şi coate cu Rică.

Bodola, Dobay, Baratki, Bogdan şi Albu, îmbrăcaţi la frac, stau la bar cu un pahar de scotch în mână şi privesc detaşat show-ul. Văzându-i pe studenţii de la Bucureşti cum încearcă să se bage în seamă cu colegele de cămin, dar că oltenii le-au cam acaparat, îi iau deoparte să le dea câteva lecţii interbelice. "Măi, băieţi, nu dezarmaţi. În primul rând, încercaţi să nu vă mai clătinaţi şi mergeţi să vorbiţi cu ele. Şoptiţi-le la ureche romanţe şi mângâiaţi-le părul. E şut şi gol garantat!". Mărin Cornea, care făcea pe MC-ul, nu se poate abţine să nu-i întrebe pe interbelici: "Chiar credeţi că o să funcţioneze manevra asta?". Răspunde braşoveanul Bodola: "Ioi, da' cum, no!"... "Giussy, Giussy!", îl întrerupe Baratki, "...trebuie să încerci şi tu trabucul ăsta. Îl am de la Lăcătuş, e fantastic!". Gata, urmează cina, a sosit stavridul.

Melodii fotbal anii 90 by razastegaru

Video de la aniversarea a 24 de ani de "15 Noiembrie"

2011-11-16T20:07:00.001+02:00

Am fost şi eu să văd care-i treaba cu aniversarea celor 24 de ani care au trecut de la revolta anti-comunistă ce a avut loc în oraşul de sub Tâmpa pe 15 Noiembrie 1987.

Legat de aspectele care spun că revolta a putut avea loc pentru că autorităţile au vrut să vadă care este gradul de pericol de care populaţia este capabilă, îmi permit să am unele rezerve, dar nu să tai acest scenariu de pe foaie complet. Legat de celălalt aspect, că revolta ar fi fost, în fapt, opera unor oameni chiar din sistemul comunist, prin care s-ar fi dorit un fel de lovitură de stat avant la lettre sau cauzarea unei manifestaţii de probă pentru Securitate, ei bine, asta chiar nu o mai cred. Mergând pe această idee, a lucrului din interiorul PCR, se poate afirma că adepţii comunismului au fost de la instalarea lor, în 1947, într-o permanentă stare de aţâţare a populaţiei pentru a vedea cât de mult poate tolera psihicul uman. No, şi că a venit acel 15 Noiembrie 1987, prima mare luare de poziţie în faţa sistemului de după înfrângerea Rezistenţei din munţi în 1961, tot nu e bine? Tot nu e în regulă că, în sfârşit, măcar la Braşov, zeci de mii de oameni au ocupat oraşul pentru a-şi cere dreptul natural la libertate? Dacă nu s-ar fi făcut acest lucru, s-ar fi spus că românii sub Ceauşescu au fost întru-totul lipsiţi de coa'e, dacă s-a ieşit în stradă, coaliţii străine şi surse din interiorul PCR au meritul realizării acelei revolte.

Încerc, în măsura în care pot, să judec obiectiv istoria şi din perspectiva perioadei în care un eveniment a avut loc, nu din perspectiva zilelor noastre. La urma urmei, numai desecretizarea dosarului "15 Noiembrie 1987" va putea pune în ochii prezentului adevărul gol-goluţ.

Până una alta, nişte oameni au ieşit în stradă riscând tot ce aveau (de la bunuri materiale până la viaţă) în numele unei idei şi merită cinstiţi pentru acest lucru. Mai jos, video cu marşul de comemorare a revoltei şi câteva aspecte din Rockstadt, unde Dănuţ Iacob şi Marius Boeriu, participanţi la revoltă, le-au povestit celor prezenţi (în majoritate covârşitoare tineri) despre cum a fost revolta, ancheta, deportarea şi anii care au urmat.

Poveşti cu soldaţi: linia întâi

2011-11-10T19:55:00.001+02:00

Nu împlinise încă 25 de ani când a început războiul. Mai era fix o săptămână până atunci, dar Ordinul Mareşalului nu mai lăsa loc de nimic altceva: "Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!".

Fraţii Zancu, cei din neamul lui Zaharia şi fraţii Pachiţa sunt cu toţii la câteva tranşee mai încolo. E o seară călduţă de vară, cu cer senin şi orizont înflăcărat. Ai noştri bat de zor cu tunurile liniile sovieticilor, ăilalţi mai trag câte o rafală ca să-i asigure pe ai noştri că nu s-au culcat. "Berarule, capul la cutie, băiete! Că ruşii nu ştiu că-i ziua ta. Hai, la mulţi ani, din partea comandamentului!" Cu mişcări atente desface dopul butelcuţei pe care apoi îl foloseşte drept pahar. Toarnă cu precizie nişte rachiu din butelcuţa sa şi serveşte întreaga linie. Special l-a adus de acasă pentru momentul ăsta. Doar e ziua omului şi chit că peste două ore urma să sune atacul, un gât de rachiu venea numai bine. Mai ales când nu ştii dacă te mai întorci. "Hai noroc şi la mulţi ani, Berare! Să de-a Domnu' să ne vedem şi când s-o crăpa de ziuă." Cu unii s-a văzut şi după aceea.

Când războiul s-a terminat, bunicul avea aproape 29 de ani. Trecuse prin Odessa, Cotul Donului, Stalingrad, Carei, Budapesta şi Munţii Tatra. Văzuse, cum s-ar spune, Europa de la Est la Vest, dar nu cu un aparat foto şi un rucsac la suprapreţ în spate, ci cu baioneta în mâini şi cu pelerina de ploaie în spate. A băut apa care se aduna în locurile pe unde călcau copitele cailor (rachiul era o dulce amintire deja) şi se dădea cu praf între picioare, pe piept şi la subraţe ca să nu se opărească de la marşul prelungit în miez de vară. S-a întors şi cu câteva suveniruri acasă: un deget lipsă, retezat de un glonţ, şi o schijă de la un obuz între coaste. Mereu îmi povestea zâmbind cum și-a pierdut degetul pe front și cum a avut noroc că schija s-a înfipt "la fix". Cică, un pic mai sus dacă intra şi ăla era. Numa' bine că n-a fost.

Ajunsese sergent şi a fost decorat pentru treaba asta. Târziu, ce-i drept, i-a venit medalia, prin '96. Nu vă spun, am găsit-o la fundul unui sertar, înfăşurată bine într-o hârtie. Am dat pe gât vreo 4-5 pahare de rachiu în cinstea lui.

Un abonmanament pe 17, vă rog!

2011-11-07T19:52:00.000+02:00

Nu, nu e nici o greșeală în titlul acestui articol. De 8 ani (de 8 ani, eș' nebun?!?!) mă număr printre clienţii fideli ai liniei numărul 17. La naiba, au fost 8 ani mişto în care am strâns o mulţime de amintiri în autobuzul ăsta, fie că a fost o rablă de Rocar care se mai ţinea în 3 şuruburi, fie un Mercedes portocaliu cu burduf. Ah, ce frumos mai agăţam gagicile la liceu cu replica "hai că te duc eu acasă cu Merţanu' meu." E drept, relaţia nu ţinea decât până în Livada Poştei unde, la văzul autovehicolului, gagica îmi dădea papucii. Cică am minţit-o şi că o relaţie nu poate ţine dacă începe de la minciuni. Pana mea, după 8 ani tot nu reuşesc să-mi dau seama cu ce naiba am minţit-o.

Mno, şi ziceam că titlul postării nu e o greşeală. Ideea e că în aceşti 8 ani (alooo, RAT-ul, o promoţie ceva pentru clienţi fideli?) mi-am făcut lună de lună abonament pe şaptişpe. Când ştiam că se apropie data expirării abonamentului şi că trebuie să-l reînnoiesc mă lua cu transpiraţii reci. De ce? Pentru că mă bâlbâiam teribil atunci când dădeam comanda la casa de bilete. Mă trezeam de dimineaţă, ştiam că e ziua în care tre' să fac abonament nou şi mă tot gândeam cum să fac, ce să zic, ce expresii să folosesc ca să n-o dau în bâlbâială. În drumul spre staţie tot repetam în gând "un abonament pe 17, vă rog!" şi dicţia era perfectă. În gând! Odată ajuns la casa de bilete, ordinea ermetică a cuvintelor aşezate în gând se fărămiţa şi ieşea ceva de genul "un... abomnanament pe 17, vă rog!" sau, în cel mai bun caz, "unabonamentpeşaptişpevărog!". Cred că doamna de la casierie a înţeles despre ce vorbă corelând imaginea abonamentului pe care i-l întindeam cu suma de bani aferentă. "De azi?", m-a întrebat ea mereu. "Da, de azi", răspundeam eu, bucuros că măcar asta am putut să pronunţ fără a părea suferind de cine ştie ce tulburări severe.

Astăzi, însă, am reuşit! Îndreptându-mă spre staţie şi tot repetând în gând "un abonament pe 17, vă rog!" m-am trezit în faţa casei de bilete cu expresia menţionată anterior împleticindu-se grozav pe limba minţii mele. Ascund cu măiestrie panica ce începea să se instaureze şi mă gândesc, ce naiba?! hai să o dau intelectual: "pe 17, un abonament, vă rog!" VICTORIE!

Poveşti cu soldaţi: aparatul de ras

2011-10-31T18:00:00.000+02:00

A trecut mai bine de un deceniu de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Într-o unitate militară a Republicii Populare Române, un soldat se pregătea să se bărbierească iar un altul îşi punea ultimele haine în valiza de lemn şi se pregătea să plece acasă, stagiul militar fiind încheiat pentru el.

Cel dintâi e fiul unuia dintre cei doi fraţi Pachiţa, ambii căzuţi pe front. Al doilea nu are bani suficienţi pentru a-şi cumpăra biletul de tren cu care să ajungă acasă. Pachiţa tocmai termină de întins spuma pe obraji, bărbie, mustaţă şi gât când îşi dă seama că apartul lui de ras are mânerul rupt. Crucea mamii lui! Măi, Pachiţa, îţi dau aparatul meu pentru cinci lei, că eu n-am cu se să ajung acasă. Cu cât îl dai, cu cinci lei? Da, măi, că n-am destui bani pentru tren. Uite, aparatul meu e bun, o să te ţină până te eliberezi şi tu.

Chestia asta se întâmpla cândva prin 1958. În octombrie 2011, Pachiţa termină de întins spuma pe obraji, bărbie, mustaţă şi gât şi scoate dintr-o cutiuţă aparatul de ras vechi de 53 de ani.

La un pas de realitate

2011-10-30T16:53:00.000+02:00

Un calendar creştin-ortodox care s-a blocat în luna mai stă agăţat de raft lângă o răzătoare. În cadranul unui ceas, o icoană cu Fecioara Maria ţinându-l în braţe pe pruncul Iisus şi o imagine cu un tricolor pe care stă scris "Doamne Iisuse Hristoase şi Sfântă Fecioară Maria, binecuvântaţi poporul român" au luat locul acelor care vorbeau în continuu despre cum trece timpul. Stau şi mă întreb despre ce timp o fi vorba?

Sub ceasul fără timp dar plin de credinţă stă o oglindă destul de mare, pe care o poţi cuprinde cu ambele mâini, plină de praf şi de pete. Petele cred că sunt, de fapt, amprente cimentuite pe suprafaţa cândva lucioasă a oglinzii. Rama de lemn este scrijelintă de parcă ar fi căzut victimă unui atac cu şrapnel. Deasupra raftului, două cutii de Amigo flanchează un ghiveci împletit din plastic în care stau uitate câteva cutii cu chibrituri. Mai sus, un prosop ţărănesc pe care toamna şi primăvara şi-au dat întâlnire face umbră amintirilor. O altă ramă lovită parcă de obuze ruseşti ţine laolaltă fotografii alb-negru îngălbenite de... de timp?

Bucăţelele unei coji de portocală par a sta la şuetă pe masă ascultând emisiunile radiofonice ale bătrânului aparat radio. De fapt, e o linişite nici sinistră, nici blândă, ci undeva între. Nu e un loc unde un arahnofob să se simtă confortabil. Muştele amorţite de frig şi aflate în căutarea unui loc călduţ sunt prăzi uşoare pentru pânzele ţesute strategic. Încep să număr: un cocon aici, unul acolo, trei dincolo, după care renunţ la numărătoarea înaripatelor căzute întrucât nu sunt fanul tragediilor lipsite de glorie. Un tractor trece pe uliţă şi după ce sunetul hârâit al motorului se pierde, parcă cineva dă volumul deodată mai tare. Lanţul unei fântâni zbârnâie haotic în timp ce din sobă focul încearcă, am senzaţia, să-mi vorbească. Nu-i cunosc limba aşa că mă eschivez dialogului într-un mod politicos.

Totul este atemporal. Nu ştiu unde sunt, nu ştiu ce caut aici, în primul rând. Locurile îmi sunt familiare, dar atmosfera e ca un asasin plătit. Căruţele trec în susul şi în josul uliţei, tropotul cailor şi lătratul câinilor mixându-se aproape perfect. Portretul unei pisici aflat în pragul uşii este semi-acoperit de o legătură de usturoi, de parcă s-ar dori o dublare a eforturilor de ţinere a strigoilor şi spiritelor rele cât mai departe. Dar cred că nici Moartea nu mai ştie adresa.

Focul e tot mai zgomtos, exprimându-se împotriva refuzului meu de a vorbi cu el. Refuzul, deşi manierat, nu l-a impresionat deloc. Îmi zice să mă uit pe fereastră cât de departea pot vedea în depărtare. Mă conformez. Ridic privirea din foaie şi privesc. Orizontul e ruginit şi mă lămuresc ce s-a întâmplat şi cu timpul: a plecat. Pur şi simplu a plecat.

Turneul "Ibrahim Dossey", ediţia a III-a

2011-10-27T06:06:00.000+03:00

Iată că turneul de fotbal prin care microbiştii de la poalele Tâmpei îl comemorează pe regretatul portar al FC Braşov Ibrahim Dossey (şi strâng şi o sumă de bani care este donată familiei), a ajuns deja la ediţia a treia.

Cum menţionam şi pe blogul oficial al competiţiei, acest turneu a fost gândit iniţial ca o treabă care să se întâmple o singură dată. Adică lumea fotbalului braşovean avea să se adune la un an după moartea lui Dossey şi să joace fotbal în memoria lui, iar banii strânşi din taxa de înscriere să fie donaţi familiei, Ioana şi Jennifer, că tot veneau sărbătorile de iarnă. Nu ne-am oprit doar la acea primă ediţie şi în 2010 ne-am adunat pe sinteticul din Parcul "Tractorul" şi mai mulţi decât în 2009. Până şi zăpada a fost mai multă decât la prima ediţie dar asta nu a însemnat decât o revenire la orginile sentimentelor din jocul de fotbal.

Anul ăsta, pe 9 decembrie, se fac trei de când Dossey şi-a dat ultima suflare şi mi se pare normal ca turneul care-i portă numele să-şi continue existenţa. O va face, doar că într-o formulă mai restrânsă, cu doar 16 echipe, faţă de 50+ câte au fost la ediţiile precedente. Va fi, dacă îmi este permis termenul, o ediţie "în familie", majoritatea echipelor fiind compuse din suporteri "stegari", juniori ai FC Braşov şi foştii colegi de la Steagu' ai lui Dossey.

Sper să fie totul bine.

Alibiul perfect

2011-10-24T11:42:00.001+03:00

După 21-22 de ani de tranziţie, o să intrăm iarăşi într-o epocă de aur a marilor realizări. Şi toate astea se vor întâmpla după 2012.

În 2013 la Braşov se va organiza Festivalul Olimpic al Tineretului European (un fel de Olimpiadă de iarnă pentru juniori), iar pentru 2022 se are în vedere ca România să organizeze o Olimpiadă Albă în toată splendoarea ei. Chiar în anul de graţie 2012 Bucureştii vor găzdui finala Ligii Europa, iar prin 2020 sau ceva de genu' ăsta, mai multe oraşe din ţară, Cluj, Timişoara şi Braşov, vor să candidez pentru titlul de capitală culturală europeană. Şi nişte autostrăzi au fost programate după 2013 încolo.

Acuma, nu ştiu de ce, dar par dubioase toate afacerile astea. Odată cu apropierea posibilului sfârşit al lumii în 2012, primari de sate, comune, oraş şi Românii lansează planuri cincinale cu finanţare europeană. Cred că ei ştiu ceva ce noi nu ştim. Dacă într-adevăr lumea asta o să fie înghiţită în 2012 de potopurile şi flăcările iadului, administranţii, cu o mină îndurerată la Judecata de Apoi, vor rosti cu amărăciune în glas cum fondurile nerambursabile fuseseră deja obţinute numai că a venit sfârşitul ăsta al lumii şi a dat totul peste cap. "Că altfel, noi ne apucam de treabă, utilajele "ierea" deja pe poziţie."

"Avalanşe" braşovene

2011-10-23T01:19:00.000+03:00

"Acesta-i Braşovul, un munte în munte", de la Hidro până pe Tâmpa. No, serios acuma, când te gândeşti la Braşov primul lucru ce-ţi apare în faţa ochilor e silueta unor munţi. Dar cât de fain îi oraşul de sub Tâmpa când îţi lasă impresia că munţii cad pe tine. Munţi-munţi sau munţi din cer, acelaşi lucru aici la Braşov. Poate alţii să aibe emoţii când îi văd. Noi, localnicii, suntem, cum s-ar zice, "Tari ca Munţii".

Cu mizantropul la o bere

2011-10-20T01:05:00.001+03:00

- Bă, ştii ceva? Cred că o să fiu şi eu mai... mizantrop de azi înainte. Pe bune, mi-ar place tare mult.
- Ce să fii, mă?
- Mizantrop, meştere. Nu ştii ce-i ăla?
- Băi, eu ştiu ce-i ăla un mizantrop. Da' ce-ţi veni să vrei să fii mizantrop? Adică, nici nu ştiu dacă poţi deveni aşa ceva. Mai degrabă te naşti mizantrop.
- E, căcat. Nu-i bai, mă, că nu m-am născut mizantrop, pot să devin. Dacă-mi dau silinţa pot să fiu şi eu mizantrop.
- Ştii ce? Dacă tot vrei să "te faci" mizantrop, atunci cum de stai acuma la bere cu mine?
- Păi ce-are? Uite, şi ca un prim act de mizantropie, o să-ţi plătesc eu berea!
- Haha, bă eş' nebun? Eşti mizantrop da-mi plăteşti berea?
- Eh, lasă, ştiu că nu-i mare lucru, da' de undeva tre' să încep, nu? Şi cum toate ideile bune se nasc la o bere, mi se pare logic să-ţi plătesc berea. Următoru' rând la fel!
- Meştere, mă uit aşa la tine şi nu-mi dau seama dacă vorbeşti serios sau faci mişto.
- De ce, mă?
- Păi, mă, tu ştii ce înseamnă să fii mizantrop?
- Păi normal că ştiu!
- No, ia zi, ce însemană?
- Din ăla, mă, în pana mea, care face acte de caritate şi ajută oamenii nevoiaşi şi chestii din astea.
- Ăla se cheamă filantrop, mă! Nu mizantrop! Mizantropul e ăla care urăşte pe toată lumea.
- Haha, da mă, filantrop, mă, filantrop vreau să mă fac. Eu nu te urăsc, mă, eu ţin la tine. Chelner, încă un rând!

Exclusiv: Chuck Norris la Brașov !

2011-10-15T01:38:00.002+03:00

Între două scene explozive pentru The Expandables II, cunoscutul actor de filme de acțiune, Chuck Norris, și-a făcut timp pentru a asista vineri seară la meciul de hochei de pe Patinoarul Olimpic din Braşov, dintre echipa locală Corona Fenestela Braşov şi maghiarii de la Dab Docler.

Sosit sub Tâmpa la bordul unui elicopter de luptă Super Cobra, care a aterizat undeva în spatele Patinoarului, (pentru a fi ferit de ochii curioşilor şi a amatorilor de fier vechi) Chuck Norris a văzut meciul din mijlocul galeriei braşovene, manifestând simpatii foarte puternice pentru hocheiştii locali. Acesta a cântat şi a scandat cot la cot cu fanii filmelor sale, strigătul său de bucurie de la golul de 3-2 al Braşovului punând chiar în pericol integritatea întregului patinoar.

Totuşi, pare-se că faima celui ce-a fost odată Chuck Norris începe să apună, din moment ce ungurii nu şi-au dat vreo două autogoluri ci au îndrăznit să egaleze şi apoi să bată în prelungiri formaţia braşoveană, întristându-l profund pe domnul Norris.

După meci, acesta a declarat că i-a plăcut duelul româno-maghiar, precum şi pâinea cu untură şi ceapă servită la patinoar. "Lui Stallone şi Van Damme sigur o să le placă felu' ăsta de mâncare. Am luat câte o tavă pentru fiecare."

Grăbit să ajungă înapoi pe platourile de filmare, Chuck Norris s-a văzut nevoit să meargă la aeroportul din Bucureşti cu o Dacie 1310, întrucât Super Cobra sa era de negăsit. Doar un bileţel zicea: "Să ne trăieşti, vericule! Cu banii pă aeroavionu' lu' matale, o să mănânce familia mea o lună!"

Ghid de supravieţuire pentru copiii graşi (între 7 şi 13 ani)

2011-10-12T21:35:00.000+03:00

Fiind un fost fat-kid, actual adult, pot spune că vorbesc în cunoştinţă de cauză. Setul care urmează de "cum să procedezi?" se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 7 şi 13 ani pentru că, se presupune, de la 14 ani ai buletin şi eşti capabil să elaborezi singur metode de combatare a greutăţii în plus.

1. O să fii tachinat destul de des pentru roata de pe spate a biţei care se lasă la tine mai mult decât la ceilalţi. Naiba! Găseşte-l pe cel mai bazat din grup şi fă-l la o tură în jurul blocului (sau a altui traseu stabilit de comun acord). Apoi dă-te jos de pe biclă şi scoate pieptu' (şi burta) în faţă cu mândrie. Noi suntem eroii străzii!

2. Cuvântul "grasul" va fi folosit în tandem cu diverse cuvinte cu care rimează, de genul "contrabasul" sau "compasul". Tot ce pot spune e asta: nu pune botul şi nu ţipa după maică-ta. Fă din poreclă renume!

3. Pentru că l-ai făcut pe fraierul de la punctul 1 la cursa de biţe, o să te provoace la, să zicem, o cursă de alergat. Şi poate că fraierul o să câştige de data asta. Şi atunci o să înceapă să-ţi strige "grasu' contrabasu' " etc. Nu dispera! Axează-te pe un sport şi devin-o bun în acel sport. Box, fotbal, rugby sau lupte, în general astea de contact. Şahul e mişto, da' nu prea o să te ajute în cazul de faţă.

4. Buuun, am ajuns şi-n punctul în care-ţi sfârâie călcăiele după fete. Nu fi genul sensibil şi lacrimogen. Eşti gras, nu-ţi permiţi s-o arzi drăgălaş! Desigur, nu-i nimic rău ca ea să te considere un teddy-bear, dar o să vrea la un moment dat un... oh, naiba! eşti încă prea mic pentru sfatul ăsta. Mergem mai departe.

5. Învaţă să te baţi, chiar dacă la punctul 3 nu ai ales boxul dintre potenţialele sporturi care ţi-ar creşte faima. O să vină un moment când un golan o să se lege de tine doar pentru simplul fapt că eşti gras. E modul unora de a se simţi superiori faţă de alţii. Nu-i nimic. Rupe-i capu' în 15 mii de feluri pentru ca atunci când o să vină la tine uşă cu maică-sa, maică-ta să spună că n-are timp să stea de vorbă pentru că tocmai a pus o plăcintă la cuptor pentru micul ei campion.

Odiseea unui suporter

2011-10-10T11:59:00.001+03:00

Dus de mâna pe stadion prima data, totul îmi părea uriaş. Şi infinit mai zgomotos decât zarva pe care o făceam cu ceilalţi copii în faţa blocului şi despre care un vecin din schimbul trei spunea că nu are egal. Banalităţi. Tipul nu fusese pe stadion niciodată.

Doamne, în ce frenezie nimerisem atunci! Erau ultimele meciuri pentru salvarea de la retrogradare şi stadionul, vă vine sau nu să credeţi, era plin pentru că braşovenii sperau cu toată fiinţa lor că se poate. Ce frumos a fost! Meciuri de la şase seara şi miros de iarbă în apus de soare. Miros de torţe şi fumigene! Zgomot de confetti şi role care brăzdează văzduhul, simfonie de glasuri răguşite şi sonetă de minge care atinge plasa porţii. Astea sunt lucruri care, cunoscute de mic, rămân cu tine toată viaţa. Pentru că el fac totul să pară o poveste, un basm, ceea ce prinde foarte bine la copii. La oameni mari e mai greu, pentru că ei deja trăiesc romane logice în care nu prea există nonsensuri şi fantezii.

Dar ajungem oameni mari. Copiii de ieri sunt "stâlpii" galeriei de azi. Şi basmul continuă să se scrie. Mai fantezist sau mai realist, pentru că nimeni nu e imun, oricât ar încerca, la relele societăţii, fiecare torţă aprinsă, fiecare rolă aruncată, fiecare cântec cântat şi fiecare gol strigat sunt o altă pagină din cartea noastră de poveşti.

Cartea de poveşti de acum un deceniu în imagini, când braşovenii trecuseră peste emoţiile retrogradării şi acum sperau să iasă în Europa după 27 de ani de aşteptare.

Basmele Brașovului

2011-10-07T20:19:00.001+03:00

Braşovul, dincolo de chestiile la care poţi să caşti gura în timp ce faci poze, are şi... oameni.

De-a faţea ascunselea
Jucându-se faţea ascunselea, doi copii pândeau autobuzul. Când acesta a trecut de colţul blocului unde pândeau copiii, cei doi băieţi au luat-o la fugă în urma maşinii, folosindu-l drept paravan până la următorul colţ de bloc.

Fata care mijea, împreună cu alte două fetiţe ce au fost "scuipate", priveau atente sosirea în staţie a autobuzului, gândindu-se că cei doi băieţi vor coborî din el.

Acestea au căzut pe gânduri când au văzut că cei doi "fugari" nu coboară din autobuz, fără a bănui că, prin spatele blocului, vine scăparea turmei.

Gentleman-ul
Mama vrea să-i pună şapca pe cap. El acceptă fără nici un fel de obiecţie. Ba chiar ia el şapca în mâini pentru ca mămica să nu trebuiască să se aplece prea jos la el.

O doamnă din vechiul regim, cu ani grei de baluri la Cercul Militar şi plimbări cu trăsura pe Lungă, se apropie cu simpatie de micuţ. O boare de vânt deranjează coafura bătrânei, aşa că cel mic îşi dă şapca jos de pe cap şi o oferă ei, ca să o apere de adierile rebele.

Lady
Cu câinele, un beagle foarte curios, în lesă, ea pare că vine dintr-o alte lume. Nu Asia, Africa sau America de Sud, nu. Dintr-o lume atemporală, dar plină de şarm, de graţie şi de tot ceea ce are mai bun acea lume.

Privirea îi pare pierdută, ca şi cum ar încerca să regăsească ceva ce a a cunoscut odată.

Curse
Frunzele de toamnă scrâşneau sub roţile skateboard-urilor. Un băiat şi o fată îşi luau un mic elan, apoi se lăsau pradă legilor gravitaţiei.

Tălpile de gumă ale încălţărilor purtate de cei doi temerari erau unica lor frână. Dar nu conta. Un "sunt gataaa" anunţa startul unei noi curse.

În urma lor, o altă feţiţă încerca să salveze din calea roţilor cât mai multe frunze abandonate de copaci, strângând buchete infinite.

Călătorie în timp
În roşeaţa apusului de soare, un singur băiat încearcă să ţină pasul cu mai multe fete. Cu toţii încă se adresează cu "doamna învăţătoare".

Joacă un fel de sticluţa cu otravă şi fiecare fuge cât poate el de repede, pentru că atunci când eşti mic joaca nu e joacă. E o treabă serioasă.

Între cutremur şi bau-bau

2011-10-04T09:52:00.001+03:00

Ca un om ce a avut de-a face cu supranaturalul, chiar îmi doream ca dulapul şi vitrina care zăngăne să fie opera unui cutremur.

Însă ce cutremur îi ăsta în care se mişcă toate mai puţin patul? Vorba aia, la vremea mea am mai prins cutremure şi patul s-a mişcat! Mă rog, până azi dimineaţă, doar la unu' am mai asistat live, la restu' dormind buştean. Da' cum relatările tuturor începeau cu "eram în pat când am simţit că...", bag seama că trebuie ca şi patul meu să se fi mişcat niţel. Chit că eram în el sau nu.

Dar cum în dimineaţa asta patul a rămas imun la revolta subterană, am întins cu oareşce frică mâna peste marginea patului ca să iau telefonu' şi să caut pe net dovezi ştiinţifice ale mişcării ce mi-a tulburat liniştea crepusculară. Deşi mă gândeam că zăngănitu' acela ar putea fi, de fapt, vreo diversiune a bau-baului şi că o să ma apuce de mână când mă în întind după telefon, am fost mult prea rapid pentru el. Oricum, eram pregătit în caz de ceva. I-aş fi dat numai la faţă şi dacă asta nu funcţiona, l-aş fi dezbrăcat în cucu gol. Cercetătorii străini au demonstrat că un bau-bau fără mantia aia neagră pe el îşi pierde din respectul de sine şi renunţă la orice plan. Chiar şi pe wikileaks a apărut o stenogramă în care Freud îl roagă pe un bau-bau să-şi aducă aminte de copilărie.

După juma' de oră de gugălit am găsit nimic. O teamă tot mai mare începea să se cuibărească în inimă. Setea provocată de cele aproximativ 15 halbe din ziua meciului se cerea potolită, dar coborârea din pat nu o găseam drept o soluţie valabilă. Continui căutările prin vastul interent. Mă autoîmbărbătez: "dom'le, dacă a fo' cutremur şi nu altceva, pe twitter, pe facebook, pe bloguri, pe din astea, tre' să zică cineva ceva!". Şi de unde să obţin prima confirmare dacă nu de la un braşovean de-al meu? Apoi, ignorând tot ceea ce am învăţat la facultate, că-ţi trebuie măcar trei surse şi etc., m-am dat jos din pat ca un şef, am luat cana primită cadou la majorat ca un şef şi m-am dus după apă. Ca un şef! Ce-i drept că-mi venea să fac şi şusu şi oricum trebuia să mă dau jos din pat.

Un Braşov mai pustiu

2011-10-01T21:06:00.001+03:00

Pentru mine, mă refer.. Două lucruri, mai presus de toate, îmi sunt foarte dragi la oraşul ăsta şi îmi fac inima să bată cu un ton mai sus şi cu un tempo mai rapid: Delia şi Steagu'. Cei din urmă mi-ai fost alături de mic copil, am trecut cu ei prin fericiri şi decepţii, şi au rămas, la fel ca mine, de-ai locului. Iar acuma urmează încă o toamnă în care ne vom îneca amarul şi ne vom sărbători bucuriile împreună.

Delia însă, ea e "ceva" ce-ţi creează sentimente care nu pot fi cuprinse în cuvinte. Dar o să încerc un risc. Vine un moment în viaţa oricărui bărbat când oricât ar încerca el să pară de... bărbat, va trebui să admită, faţă de el însuşi în primul rând, că a fost cel puţin idiot. Da, ăsta e cuvântul. Idiot că a lăsat-o să plece fără a-i spune tot ce era de spus. Idiot că nu a plecat cu ea! Nu, n-am încercat să o opresc să plece, dar pentru asta nu pot fi numit idiot. Ea trebuie să zboare, domnule, să-şi testeze limitele şi să se descopere într-un fel în care nu credea că poate fi.

Am deschis fereastra şi am dat melodia ei preferată cât mai tare, să răsune printre blocurile astea pustii. Să mă ierte vecinii mei manelişti. Străzile oraşului deja nu mai sunt la fel fără ea. Totuşi, încă îi simt parfumul florilor de liliac, vă vine sau nu să credeţi. Dar sunt străzi pe care ea nu mai trece. Îmi pare Braşovul un oraş-fantomă care bântuie printre frunzele căzute ale castanilor. Frumoasa toamnă braşoveană este incompletă fără ea.

Doar prin Parcul Central, locul primului nostru dans, când mai trec, timpul pare să fi stat în loc. Aş privi ore întregi copacii care par să danseze şi ei în adierea vântului de toamnă. La naiba, hai să dau melodia ei să mai cânte încă o dată.

Ah, şi nu e o capitulare.

P.S. Teiu...

Folosind automotivarea în faţa morţii iminente

2011-09-27T14:20:00.002+03:00

Am câteva fixuri dezvoltate de-a lungul anilor. Unul e acela că nu mă piş niciodată în cadă când fac baie. Mi se pare o chestie de respect de sine. Mi se trage de când erau bazinele în ştrandul din Noua (cartier din Braşov) şi, mic fiind, m-am pişat în bazin. La scurt timp, cineva a sărit cap exact în locul crimei şi când a ieşit la suprafaţă îşi scutura apa de pe cap ca-n reclame. M-am simţit prost.

Şi, cum ziceam, nu mă piş în cadă când fac baie. Prefer să ies că doar wc-ul e la doi metri distanţă. No, aseară făceam baie şi chemarea naturii îşi intra în rol. Ies gol puşcă din cadă şi mă duc ţintă spre wc. Nu termin bine să mă piş că simt cum pulsul îmi explodează în ceafă. Zic, pana mea, o fi pentru c-am ieşit val-vârtej din apa caldă, şi contactul cu aerul aşa şi aşa, şi uite că mă cu ameţeală. Curios lucru, însă, picioarele mi se înmoaie şi vederea mi se întunecă. Urechile îmi ţuie groaznic. Mă sprijin cu capul de perete că poate-poate mi-o trece. Nimic! Durerea e aproape insuportabilă. Cu toate că încep să-mi pierd simţul de orientare în spaţiu, apuc prosopul şi dau să mă şterg. Planul, pe hârtie, era excelent: mă şterg, mă îmbrac şi mă întind în pat. Naiba! Doar nu era să mor în curu' gol, în baie! Eu sunt gras, mă-nţelegi? Dacă eram vreun Brad Pitt, probabil mă puneam în genunchi şi găseam o poziţie bună în care să-mi dau ultima suflare în timp ce pectoralii şi abdomenul ieşeau splendid în evidenţă. Dar cum nu sunt el, nu puteam accepta ca legiştii să mă fotografieze butt naked. Simţeam că levitez şi, în timp ce dădeam mai mult în gol cu prosopul decât reuşeam să mă şterg, scene din viaţa-mi fără de egal mi se petreceau prin faţa ochilor. Prima serbare de Crăciun de la grădiniţă, primul sărut, primul meci, dansul din parc cu ea, trenuri, străzi înguste şi altea alea le vedeam mai clar ca niciodată. Toate astea pe soundtrack-uri de la AC/DC. "Hai, bă, că nu-i chiar aşa nasoală moartea asta. Vine cu arhiva după ea. Dar chiar în p!#a goală să mă duc? Ce ironie, dezbrăcat m-am născut, dezbrăcat mor." Exact când începeam să mă bucur de show-ul vizual, dealul verde care reprezenta islazul Fălticenilor se preface în gresia din baie. "Hopaaa, îmi zic, stai aşa că revin pe turnantă." Începeam din nou să aud şi să văd. "Hai, bă, hai că poţi! Mori oricând, numa' nu aici. Nu aşa!".

Rugby România

2011-09-25T14:59:00.000+03:00

Bine, nu avem ce-a mai bună Națională din lume dar, cu toate astea, au ceva în ei acești băieți, ceva care te face să-i iubești şi să fii alături de ei indiferent cât arată tabela de marcaj. Nu ştiu să spun, exact, ce anume au. Poate o fi charisma. Poate or fi lacrimi adevărate. Poate o fi mândrie autentică atunci când cântă imnul. Poate o fi a acea combinaţie care lipseşte tot mai mult fotbalului atât de mediatizat: Onoare şi Respect! Intenţioant scrise cu literă mare pentru a le deosebi de ceea ce înţeleg "magnaţii" fotbalului prin aceste două cuvinte.

Este, într-adevăr, un sport select rugby-ul. Are valori bine aşezate şi are favoriţi cerţi. Dar mai are şi echipe de genul României. Echipe simpatice, care pentru un singur eseu împotriva unui titan al jocului, luptă un meci întreg. Iar când îl reuşesc, ştiu cum să-l sărbătorească. Mai jos, am sărbătorit prim imagine şi muzică băieţii din Naţionala de Rugby a Românie, supranumiţi "stejarii". La Cupa Mondială de anul acesta din Noua Zeelandă au pierdut până acum meciurile cu Scoţia, Argentina şi Anglia, primul după o luptă foarte strânsă, dar mai au şansa unei victorii de palmares în ultimul meci al grupei, contra Georgiei, pe 29 septembrie. Hai Stejarii !!!

Pericol în pat

2011-09-22T15:33:00.001+03:00

Pentru că în pat dorm. Iar când dorm, visez diverse chestii. Uneori, visez că mă bat cu anumiți indizivi. Indivizi care-mi vor răul, evident, altfel nu m-aș bate cu ei. Doar că, atunci când vreau să lovesc cu pumnul, mâna mi se blochează în momentul impactului şi, în loc să-i provoc daune faciale, îl mângâi pe obraz. Dar nu cedez şi nu mă dau bătut. Adun într-o singură lovitură toată vitejia înaintaşilor mei, după care lansez una din fundu' grădinii. Atunci ajung la graniţa dintre vis şi realitate, iar cu un ochi văd cum pumnul se face ţăndări în peretele zimţat, în timp ce cu coada celuilalt ochi îl văd pe nemernic cum cade lemn. Morala? Fără violenţă!

Dar, deşi credeam că tipu' s-a învăţat minte, nu e chiar aşa. Aseara şi-a trimis dihăniile peste mine în vis, iar acum am o cruntă durere de spate. Las' că-i prind eu.

Dinastia Castanilor

2011-09-18T21:55:00.000+03:00

Titlul e împrumutat de la o melodie descoperită recent și care îmi place foarte mult. Chiar cochetam cu ideea să fac și un clip dedicat orașului pe respectiva piesa. Mă mai gândesc.

Până una-alta, vreau să vă arăt nişte fotografii realizate pe o stradă foarte dragă mie: Strada Castanilor se numeşte, evident. E mică, e circulată intens, dar pentru mine are un farmec special. Nu ştiu, exact, care ar fi motivul. Imbecilii au cam ciuntit câţiva castani din zonă, dar aceştia rămân mândri. Odată, am băut vin pe "Castanilor" cu nea' Buţi. Cine e nea' Buţi? Csaba Gyorffy, fost jucător de fotbal la FC Braşov, din '66 până-n '77. Da, dom'le, şi-am băut vin cu un fotbalist adevărat, cu o legendă, la el acasă. Era vin alb, făcut chiar de el. A fost cel mai bun vin ce l-am băut vreodată. Mi-a arătat un tricou de-al său în care a transpirat pentru Steagu' şi-am ciocnit paharele. Eh, da...

Cu berea prin Roma

2011-09-14T01:50:00.001+03:00

N-o să vă zic ce mişto a fost în Roma şi pe unde am umblat. Cel puţin nu acum. Cum sunt mai excentric din fire, cu ocazia aceastei vacanţe romane am pus bazele unei colecţii care sper să devină ceva frumos: etichete de pe sticlele de bere.

Pe bune, da' ce-are?!? Ori de câte ori am ieşit la plimbare prin Cetatea Eternă şi m-am oprit la o bere, mi-am luat o bere diferită, atât pentru a-i testa aroma, cât şi pentru etichetă.

Staropramen (Cehia), Adelscott (Franţa), Ceres (Danemarca), Bjorne Beer (Danemarca), Birra Moretti (Italia), Tennent's (Scoţia), Ichnusa (Italia).

În ordinea numerelor de pe tricou, cele mai mişto au fo':
1. Tennent's. Cea mai aromată bere pe care am băut-o vreodată. O pun pe primul loc, atât datorită modului în care bulele ei valsau pe o simfonie de Mozart cu papilele mele gustative, cât şi pentru capacitatea de a-mi potoli setea.

2. Birra Moretti. O bere de-a locului, fără impresii de brand extra-mega-super-şmecher, însă cu o capacitate de potolire a setei fantastică. Se simte un gust uşor dulceag, însă numai la final de tot, în rest, o bere care-şi face datoria.

3. Adelscott. Cine-ar fi crezut că francezii sunt capabili să facă o bere chiar bună de băut? Berea asta e obţinută din malţ de whisky scoţian. Nu e făcut să-ţi potolească setea, ci e făcută pentru a fi savurată. La începutul degustării, aroma de whiskey se simte destul de bine, pentru ca spre final să simţi o aromă... afumată. O experienţă interesantă pentru simţuri.

4. Bjorne Beer. Are un urs polar pe etichetă, aşa nici nu vreau să mă gândesc ce conţine lista de ingrediente. Oricum, am luat-o şi băut-o mai mult pentru ursul de pe ambalaj care mă ducea cu gândul la Braşov, însă am sfârşit prin a fi plăcut surprins de gustul ei.

5. Ichnusa. Mă enervează numele, pentru că-mi face limba să se simtă ca pe bârnă la Olimpiadă. E o bere care, aşa cum spuneam mai sus şi despre conaţionala sa, îşi face datoria faţă de băutor. Setea trece, amarul se simte într-o proporţie care nu deranjează şi te simţi revigorat.

6. Ceres. Nu merită să fie chiar atât de jos în clasament, dar măcar e în top 5. Are acel ceva al berilor nordice (cum ar fi Tuborg şi Carlsberg), care când le bei, parcă simţi că o răcoare în suflet. Mă rog, nu e cea mai perfectă descriere a unei beri, dar merge.

7. Staropramen. Am băut-o mai mult pentru a vedea dacă se ridică la nivelul reclamelor şi promovării de care are parte. Nu se ridică. Are un gust finuţ şi o culoare frumoasă, e adevărat, dar aici se trage linie.

Badass IAR 80 !

2011-08-23T19:02:00.000+03:00

Naiba, mă rog pe toţi sfinţii ca modelul de mai jos să nu fie doar opera cuiva talentat într-ale editării foto, ci ca respectivul avion chiar să fi zburat. Adică, ştim că aviatorii români obşinuiau să-şi scrie sau deseneze pe avioane diverse lucruri, dar ceva de aşa natură n-am mai întâlnit până acum pe avioanele alor noştri.

Am găsit schiţa întâmplător pe net. Nu sunt un expert în aviaţie, doar un pasionat, aşa că nu-mi pot da cu părerea despre una şi despre alta. Sper, doar, să nimerească pe blogul ăsta un expert în adevăratul sens al cuvântului şi să mă elucideze: realitate sau imaginaţie?

O nouă perspectivă asupra Braşovului

2011-08-20T15:45:00.003+03:00

1. Calea București este, cred, cea mai lungă stradă din municipiul Brașov, mai lungă chiar și decât 13 Decembrie (vezi foto 9). Calea Bucureşti începe de la Fabrica de bere Ciucaş (consumaţi responsabil şi nu conduceţi sub influenţe bahice), împarte în două cartierul Steagu', şi se opreşte la intersecţia cu 15 Noiembrie 1987 şi Zizinului. E "De-a dreptul" pentru că nu are nici un viraj. În urma lucrărilor din ultimii a prins chiar forma unei autostrăzi, fiind excelentă pentru competiţiile nocturne de viteză între maşinile special modificate în acest sens. Parcurgând Calea Bucureşti, şoferul v-a trece prin cinci sensuri giratorii, la Fabrica de bere, la Selgros, la Carrefour, la McDonalds şi la Spitalul Judeţean (luaţi-vă pastilele pentru ameţeală), şi o singură intersecţie clasică, Zorilor cu Uranus. Cursele de viteză se pot practicA cel mai bine pe porţiunea cuprinsă între sensul giratoriu de la Spitalul Judeţean şi cel de la McDonalds. Printre obiectivele turistice care pot fi întâlnite de-a lungul traseului se regăsesc însăşi Fabrica de bere Ciucaş, care este unul dintre cele mai vechi stabilimente de produs bere din România (since 1892), ruinele Uzinei Roman S.A. (ex. legendara Steagul Roşu) care, aidoma vestigiilor antice din Roma sau Grecia, formează un veritabil muzeul industrial în aer liber. Delaul Mecilor din cartierul Răcădău este vizibil pe partea stângă, pe aceeaşi parte, vizavi de Spitalul Judeţean, existând troiţa novembriştilor dedicată celor care la 15 Noiembrie '87 au ieşit în stradă împotriva regimului.

2. Calea Bucureşti este continuată de Strada Toamnei, iar paralel cu Toamnei se află Strada Verii. Primăverii sau Iernii nu există, dovadă încă o dată că încălzirea globală îşi face de cap. Dintre obiectivele turistice aflate pe traseu menţionăm cărămida blocurilor proletare care dau zonei un aer "nu chiar comunist".

3. După zona "Celor două Anotimpuri" urmează "Calea Primilor Miniştri", compusă din Strada Mihai Kogălniceanu (cel care l-a adus în ţară pe Carol de Hohonezollern), Strada Iuliu Maniu (cel care a fost torturat până la moarte de comunişti la Sighet) şi Strada Nicolae Iorga (cel care a fost asasinat de legionari). Calea Primilor Miniştri trece prin spatele Centrului Civic şi se opreşte la Casa Armatei, în apropiere de Livada Poştei. Printre obiectivele turistice întâlnite pe traseu se numără Liceul Dr. Ioan Meşotă, zgârie-norii din Centrul Civic, Restaurantul Ceasu' Rău, Aula Universităţii şi clădirile interbelice de pe N. Iorga. Ironic cum înainte N. Iorga s-a numit Şirul Hoţilor, denumirea fiind un fel de "reminder" al modului în care bogătaşii vremii, în speţă avocaţi, şi-au ridicat casele acolo. De asemenea, Iuliu Maniu s-a numit înainte de '89 şi Karl-Marx (filosof german cu influenţe socialiste)

4. Bulevardul Anti-Comunist este compus din Bulevardele 15 Noiembrie 1987 şi Eroilor. Primul se numeşte astfel în memoria zilei când braşovenii au ieşit în stradă pentru a protesta la adresa regimului comunist, iar cel de-al doilea se numeşte astfel în memoria celor care în 1989 au murit împuşcaţi la Revoluţie. Înainte de reorganizarea traficului local, B-dul 15 Noiembrie 1987 avea două sensuri de circulaţie, în prezent fiind sens unic. Ironică situaţie, ţinând cont că pe acest bulevard muncitorii şi locuitorii oraşului au mers spre centru în 1987 pentru a-şi striga oful la adresa regimului, iar în prezent acest bulevard, în tandem cu Eroilor, vine dinspre centru. Printre obiectivele turistice regăsite pe traseu se numără Hotelul Aro Palace (since 1939), Parcul Central "Nicolae Titulescu" (since 1933), Teatrul Dramatic "Sică Alexandrescu" (since 1946), monumentul dedicat eroilor anti-comunişti din toate timpurile din faţa teatrului, zgârie-norii din Centrul Civic, faţada a ce-a mai rămas din Hidromecanica şi biserica de lemn. Într-o notă personală aşa mai adăuga printe obiective şi Andos-ul.

5. Că tot suntem în sfera comunis-anticomunism, continuăm cu legendara Stradă a Mureşenilor pe care se regăseşte casa celei mai celebre familii a oraşului, cu Michael Weiss şi Armata Română. Zona o numesc "Străzile cărora unii încă le mai zic pe numele comuniste" din simplul motiv că 7 Noiembrie şi Armata Roşie au acel je ne sais quai care le păstrează în vocabularul unora dintre localnici. Odată cu căderea comunismului, străzile au redobândit nume mai potrivite. Oricât de fani ar fi fost unii (şi ar fi în continuare) ai victorioasei zile a revoluţiei bolşevice sau a Armatei Roşii "dezrobitoare", Mureşenilor, M. Weiss şi Armata Română parcă sună mai bine. Mureşenilor i se spune străzii pe care se face intrarea oficială în Centrul Istoric al Braşovului, aceasta fiind denumită astfel după casa celei mai celebre familii a oraşului pe care o găzduieşte: familia Mureşenilor. Faptul că Mureşenii au scris imnul Naţional /since 1848) şi au tipărit Gazeta de Transilvania (primul ziar românesc din Transilvania, since 1838), le conferă acesta statut de super-familie. Michael Weiss a fost un fel de primar al oraşului pe la 1612, jude îi spunea, care s-a tras de şireturi cu principele Transilvaniei Gabriel Bathory pentru că nu voia să accepte guvernarea celui din urmă. Braşovul ţinea Steagul sus since 1612. Strada s-a numit Michael Weiss din 1887, însă venirea comuniştilor la putere a dus la schimbarea numelui în Armata Roşie. După 1990 s-a revenit la numele tradiţional şi împărţirea străzii în două: M. Weiss şi Armata Română, care porneşte de la intersecţia cu Republicii.

6. Strada Lungă, aşa cum îi spune şi numele, este... lungă. Nu cea mai lungă, dar o stradă lungă cu o denumire simplă. Pentru microbişti ea este cunoscută ca una din rutele spre stadion când se merge "La meci!". Meciurile echipei locale de fotbal, evident. De Mijloc, Iancu şi Cuza sau Mihai Viteazul sunt şi ele câteva din străzile care devin zgomotoase în zi de meci, însă imaginea troleului, în prezent autobuzului, numărul 5 urcând spre Livadă arhiplin, cu suporteri fluturând steaguri şi fulare galben-negre pe geamuri este nepreţuită. Castanii de pe Lungă întregesc o plimbare faină de tot.

7. De la "Sanitas", în dreapta, se deschide Strada lui Iancu şi Cuza, formată din strada Alexandru Ioan Cuza, primul domn al României Unificate, şi strada Avram Iancu, moţul luptător-avocat care a dat ceva de furcă trupelor maghiare în timpul revoluţiei din 1848. Cam atât.

8. "Străzile Independeţei" amintesc de Războiul de Independenţă (since 1877). Cea mai mare rută este Bulevardul Griviţei (bătălia pentru reduta Griviţa a fost cea mai cruntă din timpul războiului şi de aici atribuirea numelui unui Bulevard. Nicopole, Rahovei, Vidin şi Plevnei semi-întregesc panteonul stradal al Independenţei. Zic semi-întregesc pentru că nu e Smârdan! Ce s-a întâmplat cu Smârdan?

9. Strada 13 Decembrie se aseamană din multe puncte de vedere cu Calea Bucureşti, fiind tot "de-a dreptul". Denumirea străzii care leagă zona Ceasu' Rău-Aula Universităţii de cartierul Tractorul (and beyond) este cel puţin ciudată, ea neavând nimic de-a face cu istoria oraşului de sub Tâmpa. Pe 13 decembrie 1918, are loc o mişcare de protest a tipografilor bucureşteni întâmpinată cu focuri de armă din partea militarilor. Se pare că a 13-a zi de la Marea Unire a fost cu ghinion. Partidul Comunist Român, în căutare de... istorie, şi-a însuşit mişcarea de protest a muncitorilor din tipografie ca o acţiune a clasei muncitoreşti contra burgheziei. Cu tot respectul pentru cei care acum aproape 100 de ani ieşeau în stradă pentru dreptate, 13 Decembrie reprezintă pentru mine "Calea Tractorul". Printre obiectivele turistice ale zonei se numără stadionul "Forex" (fost Tractorul, fost I.A.R) a cărui tribună din cărămidă roşie datează de prin anii 1920.

10. Ziceam pe la început cum Calea Bucureşti (apropo, prin anii '50 s-a numit Calea Moscovei, paranoia, e că?) împarte cartierul Steagu', de fapt Astra după numele oficial, în două. Iar o parte a cartierului e compusă numai din străzi... cosmice. Bulevardul Saturn (care traversează tot cartierul), Uranus, Cometei, Aurora etc. sunt doar câteva din străzile care formează, în mintea mea, Agenţia Spaţială Braşov. Chiar şi părintele rachetei în trepte, Herman Oberth, îşi are o stradă dedicată (cam mică ce-i drept). La urma urmei, ţinând cont că Braşovul are primul, şi până în prezent singurul, român care a zburat vreodată în spaţiu, Dumitru Prunariu, o astfel de zonă nu pare chiar atât de neobişnuită.

Generation gap

2011-08-17T00:35:00.000+03:00

Nu exista! Nu exista când eram eu și prietenii mei niște "ţache" să ripostăm verbal la adresa unui om mai în vârstă. Putea să spună respectivu' că Soarele, de fapt, se învârte în jurul Pământului. Dacă se încumeta vreunu' să-l contrazică, nici n-apucă să ducă la bun sfârşit "conform lui Galileo Gali..." că îi şi ţiua urechea.

Pana mea, ştiam că nenea o arde rău, dar cine eram noi, cu vreo două vieţi mai tineri decât el, să-i spunem "nene, las-o aşa şi du-te de-ţi caută loc de veci"? Dar, la naiba, liberalismul e în 2011 la tot pasu' (nu mai suntem pe vremuri, bă!), libertatea de expresie s-a câştigat cu mult sânge, aşa că cine suntem noi, generaţia de azi, să nu ne susţinem punctele de vedere? Oricare ar fi ele! Mă rog, mai puţin alea politice şi sociale. Să nu ni se spună că facem mizerie şi gălăgie în faţa blocului, că atunci zău că o luăm razna. Deşi, dacă stai şi te gândeşti, nici această dispută nu e lipsită de implicaţiile politice şi sociale. Disputa este politică pentru că "comuniştii" de vecini nu ne lasă se ne simtem bine, "fasciştii" naibii (inadvertenţele ideologice contează mai puţin într-o asemenea bătălie). Disputa este socială pentru că este lupta noastră pentru dreptul de a consuma spirtoase la miez de noapte sub balcoanele de termopan şi de a promova diversitatea lignvistică a speciei literare "p%#a mea!". Bă, nu eşti cu noi, eşti împotrivă noastră, 'te-n gâtu mă-tii de ţăran/moldovean/locatar impertinent şi conservator fără viziune de ansamblu. Ba chiar are şi un uşor iz de egocentrism, "bine că doar de mine vă luaţi!". Iar când frontul comun împotriva asupritorilor de libertăţi pare indestructibil apare "el". Acel "el" care există de la Decebal încoace, acel "el" care strigă ca din gaură de şarpe: "da' de restu' de ce nu ziceţi nimic?".

Încă nu s-a ajuns la sticle incendiare aterizate în mijlocul sufrageriei, feţe mascate la colţ de felinar şi bileţele lăsate în poştă, ceea ce înseamnă că lupta pentru libertate totală este incompletă. De asta există apelul gratuit la 112. Dar, la naiba, pentru ce atâta bătaie de cap? Curând vara va trece iar "anarhiştii" noi generaţii vor găsi locuri ceva mai dosite pentru a asculta manele la telefon.

Despre religie şi alte frustrări

2011-08-13T00:13:00.001+03:00

N-am nimic cu Dumnezeu sau cu ideea de creştinism. Mi se pare fain să poţi crede într-o fiinţă superioară care nu lasă totul la voia întâmplării, ba chiar, din când în când, îţi mai face şi cu ochiul. Adică, serios acuma, vreau să cred (şi cred!) că dacă scap un autobuz şi în timp ce-l aştept pe următorul îmi întâlnesc dragostea vieţii, că totul nu e doar o simplă coincidenţă. Adică cineva, acolo sus, chiar a tras o grămadă de sfori pentru a face acest rendez-vous posibil. Că mie mi se întâmplă să pierd autobuzul şi să mă întâlnesc în staţie (sau în "şaptişpele" următor) doar cu foşi colegi (rareori colege) de generală sau liceu e doar aşa, la oftică. Dar nu-i bai, rămân credincios în continuare.

Dar o chestie cu care chiar am ceva e asta: de ce? De ce atunci când sunt la biserică şi simt că mi se face foame, cel de lângă mine îmi spune să fiu tare, că ăsta-i necuratu' care vrea să mă testeze? Toate celelalte posibilităţi sunt eliminate şi dracu' e de vină pentru foamea ce creşte în mine. Degeaba n-am mai mâncat nimic de seara trecută, de la 8, nu-i ăsta motivul pentru care a doua zi la 11.30, în timpul slujbei, mi se face foame. Nu! E un test! E o bătălie între bine şi rău, între rai şi iad, o bătălie ce se dă pe sufletul păcătosului în stomacul său. Dar, dacă zici că ţi-e foame în afara bisericii e pentru că n-ai mâncat.

Acuma, cum eu cred că Dumnezeu se află în spatele autobuzelor ce le pierd (sau prind în ultima clipă), poate şi cel care îmi spune ce şi cum e cu foamea din timplul slujbei o ştii el ceva. Ceva încă inaccesibil mie.

Dulce dimineață

2011-08-08T23:35:00.000+03:00

Sâmbătă seară s-a transformat ușor-ușor în duminică dimineață. E transformarea normală, aş zice eu, şi reuşită în acelaşi timp. Dacă sâmbătă seară se transformă în orice altceva numai nu în duminică dimineaţă, c'est un problem.

După filmu' din Piaţa Sfatului (tre' să vă uitaţi şi voi la "The Way Back" neapărat!) şi noaptea dansantă din GZ, am comis iarăşi o fărădelege cu implicaţii florale în Parcul Central. Rog autorităţile, dacă se autosesizează, să mă ierte pentru că promit că n-o s-o mai fac. Cel puţin, nu foarte curând, mai ales că acum că SRI-ul e geană pe mine. Dar nici despre asta nu e vorba, pentru că despre asta o să vă povestesc altă dată (mult alt dată). Reţinem d'aici doar parfumul "celui roşu". Ce, credeţi că nu pot s-o ard codat când vine vorba de flori?

După efectuarea livrării, am deservit micul-dejun alături de prietenul N. pe o bancă aflată între Teatru şi Facultatea de Mecanică. Şi acest mic dejun a fost presărat cu discuţii despre filmul recent văzut, despre şansele noastre de supravieţuire dacă "eram noi acolo" şi alte subiecte filosofice, gen moartea prin împuşcare, strangulare sau călcare în picioare a tovarăşului Iliescu (deşi am căzut de acord că moartea e cale uşoară pentru acest goblin al secolului XXI şi că mai bine ar fi doar să-l rănim foarte crunt dacă am avea vreodată ocazia), am pornit spre casă.

Graţie autorităţilor locale care au considerat că maşina de noapte e inutilă a trebuit să fac acest drum pe jos, dat fiind că în portofel mai aveam "decât" doi lei. Dar după ce-am văzut filmul de care pomeneam mai sus, drumul de la Teatru până în Noua mi se părea o nimica toată. Şi iată partea mişto a lucrurilor. După ce m-am separat de prietenul N. la intersecţia lui "15 Noiembrie" cu "Toamnei" (N. stă în zona Gării, norocosul), mi-am scos camera foto pe care o tratasem cu atâta neglijenţă toată noaptea şi... no, vă imaginaţi şi voi ce-a urmat.

Am ajuns acasă la exact ora 6, ora 4,36 fiind cea a despărţirii de prietenul N. E un veritabil festival nocturn al liniştii acest oraş când zorii se apropie. Mai ales fiind vorba de zorii zilei de duminică. Pozele? Nimic excepţional de spectaculos, dar iată-le, totuşi. Zic să daţi click pe ele ca să le vedeţi la o calitate mai bună, căci blogspotul le alterează feng-shui-ul.

Urban-art în zona "Ciucaş"

Mai seren ca o serenadă

Un domn traversând strada

"Someş" Park. Nu, la 5 dimineaţa chiar nu sunt şahişti în parc. Dar erau doi jandarmi pe banca din spatele meu.

Nimic spectaculos din punct de vedere vizual la acest bloc. Însă aici avea loc o petrecere. Iar pentru simplul fapt că pe felie era DJ Bobo şi nu vreo manea (la 5, la un chef, se presupune că eşti în culmea alcoolemiei şi că totul e permis), această fotografie, pentru mine, este specială.

"Căsuţele victoriene" din Steagu'. Naiba, nu-s victoriene, da' aşa le zic eu.

Conform aparatului, "7 august 2011, 5:44:43". Apoi m-a lăsat bateria.

Mica tragedie a zilei de 5 august, depăşită cu brio

2011-08-05T17:07:00.004+03:00

De fapt, e oarecum impropriu spus "tragedie", dat fiind că mai degrabă a fost o "alarmă falsă". Însă, pe principiul "carpe diem", poate fi catalogată ca fiind o mică tragedie. Mă rog, atât cât poate fi ea de tragică pentru o zi de vineri, cinci august, petrecută mare parte din ea în casă. Bine, bine, recunosc! Singuru' moment când am ieşit azi din casă a fost ca să-mi iau nişte bere.

Şi culmea! Mica tragedie n-are nimic de-a face cu berea!!!

Firul epic
Scriam un articol pentru site-ul "stegarilor". E o leneşă zi de vineri şi mi-am zis să le gâdil puţin orgoliul cu articolul ăsta. După ce l-am scris şi aveam o părere foarte bună despre ceea ce am scris, observ că nu sunt lăsat să-l public fiin'că nu-s logat pe blog. "Bă eş' nebun?!?", îmi zic, "cum adică nu mi-s logat? Da' de intrat să-l scriu, cum am putut intra?". Se pare că era o zi leneşă de vineri şi pentru tehnologie. Îmi şi imaginam nişte "nanoboţi" cu atitudine de cartier care şi-au zis "hai să-l ardem pe fra'er şi să ne distrăm un pic". Numai că, ceea nu ştiau ei e că şi eu mi-s din cartier (Noua, bitch!) şi că o ştiu p'aia cu ctrl+c şi ctrl+v. Doar că în graba mea de a le arăta "nanoboţilor de cartier" cât de dibaci sunt eu cu "şmenurile" tehnologice direct din ghetou, pe lângă mişcarea sus numită aplicată pe text (ca să am un fel de back-up), mai dau un ctrl+c şi ctrl+v pe parola de logare în blog. Da, no ştiu pe de rost fiin'că e compusă dintr-un amalgam de cifre şi litere. Moment în care parcă i-am putut auzi pe "nanoboţii gangsta-tech" hlizindu-se de mişcarea mea plină infatuare şi eroare. Articolul de care eram atât de mulţumit era "pa!". "Haha, coaeee, l-am făcut pă fra'er. Fii antenă la el ce nervos ie. Phahaha!!!". Mdea, pentru moment chiar mă gândeam că m-au făcut. M-am asigurat că geamu' de la dormitor e închis şi că nu mă poate auzi nimeni: " 'ga-mi-aş p%#a !!!", a sunat eliberarea frustrăii. Recunosc, nu fără puţină ruşine, că m-am simţit al naibii de bine.

"You fuckin' with me, you fuck with the best!"
După ce redobândisem calmul unui călugăr tibetan eram gata să analizez situaţiunea şi să văd ce pot face ca să-i las pe "nanoboţii de cartier" cu ochii în soare şi să fiu eu cel care râde la urmă. Poate că un hacker ar fi spart Wordpress-ul pentru a-mi recupera articolul scris cu atât migală întru mândria "stegarilor" mei. Nu şi eu. Mi-am pus toată baza în săgeţica "de înapoi" şi după trei click-uri succesive literele articolului se vedeau din nou pe ecranul plin de praf al laptop-ului. Da, recunosc: este o victorie personală în lupta cu tehnologia tot mai agresivă. Pentru "nanoboţi" doar atât: in your face, suckers!!!

Mihai Viteazul : EVOLUTION

2011-08-02T15:02:00.000+03:00

"La vremuri noi, oameni noi", zice o vorbă celebră. La dracu' cu ea, zic eu. La vremuri noi, oameni vechi, echipaţi pentru modernitate.

Sursă foto 1: art-historia.blogspot.com

Scurtmetrajul românesc "În Deplasare"

2011-07-28T14:58:00.000+03:00

Știu că l-ați așteptat. Unii dintre voi, mai norocoși, l-ați văzut deja pe DVD (cum sună asta :)) ). Ceilalți, să nu vă așteptați la cine știe ce fir epic și dialoguri revelatoare. Sunt doar niște băieți, susținători ai echipei FC Brașov, într-un tren, în drum spre alt oraș, pentru a vedea meciul jucat de echipa lor de suflet. Nici mai mult nici mai puţin. Povestea deplasării la meciul Universitatea Cluj - FC Braşov, jucat la Alba Iulia, în februarie 2011.

Da, ăsta e filmul ce l-am trimis în martie la Cannes. Evident că n-a fost primit. Zicea Piţi după ce l-a văzut pe DVD: "doar dacă e în juriu vreunu' care ştie ce înseamnă viaţa de suporter ai şanse să ajungi în Franţa". Deh, ultraşilor mei le-a plăcut că, vorba aia, sunt implicaţi sentimental. Sper să placă şi celorlalţi suporteri braşoveni. Las comentariile deschise aici şi pe YouTube în speranţa unor critici constructive.

D'ale lu' Dobrică cu Braşovu'

2011-07-23T00:35:00.000+03:00

Dom'le, nu c-aş fi eu cine ştie ce priceput într-ale fotografiei, doar că, din când în când, mai am norocu' să prind nişte cadre mişto. Sau nu chiar. Faptu' că le pun pe blog e pentru a le împărtăşi cu cei care nimeresc p-aici.

Evident, "the main attraction" Braşov City !!!

În spatele blocului

2011-07-22T12:00:00.000+03:00

Dom'le, fotbalu' e un sport frumos. Mercantilizat până a saturare în zilele noastre, dar rămâne totuşi un sport frumos pe care chiar îl poţi practica oriunde, oricând şi cu... oricine.

Braşovul Zburător

2011-07-20T12:08:00.000+03:00

Astăzi este ziua Aviaţiei Române iar peste cerul senin al Braşovului, leagănul aviaţiei româneşti (numit de istorici, nu de patriotul local din mine), nu vor trece formaţii de avioane lăsând fumuri în tricolor. Pentru c-aşa-i la noi.

În schimb, vreau să expun mai jos, pe scurt, câteva din motivele pentru care oraşul de sub Tâmpa este, din punct de vedere istoric şi sentimental, epicentrul aripilor româneşti.

Albert Ziegler
Pe 18 martie 1906, la Montesson, Paris, aeroplanul construit de Traian Vuia devenea primul avion ce se ridică de la sol prin forţe proprii.

În 1910, Aurel Vlaicu face şi el primul său zbor, pentru ca în 1912, cu aeronava "Vlaicu II", să uimească Europa la show-ul aviatic de la Aspen, Austria.

La numai un an de la isprava lui Vlaicu, pe 19 octombrie 1913, un sas, Albert Zielgler, decolează cu avionul său numit "Pfeilflugzeug" (Avionul-săgeată) şi survolează Măgura Codlei la altitudinea de 3000 de metri, stabilind un nou record de altitudine. După aterizare este din nou ridicat la cer, de această dată de mulţimea entuziastă.

sursa foto: http://www.alice-dsl.net/gertliess/GertLiess/AlbertZiegler.htm

Copilul născut pe strada Lungă din Codlea şi devenit primul vultur al Ţării Bârsei moare în 1946 la Halle, în Germania.

Ion Grosu, Mircea Grossu-Viziru şi avionul IAR 80
De la deschiderea ei în 1925, uzina Industriei Aeronautice Române de la Braşov (I.A.R.) a avut sarcina de a proiecta noi modele de avioane menite să îmbunătăţească flota aeriană a României. Bineînţeles, pe lângă construirea de alte tipuri de avioane sub diverse licenţe, poloneze, italiene sau germane.

În anul de graţie 1936, inginerii Ion Grosu (foto-stânga-sus, sursa: aviatori.ro) şi Mircea Grossu-Viziru (foto-stânga-jos, sursa: idem) pun pe hârtie planul a ceea ce avea să devină cea mai celebră aeronavă construită vreodată în România: avionul de vânătoare I.A.R. 80. Se considerase că flota aeriană este mult prea diversă şi "demodată" din punct de vedere tehnic, astfel luând naştere ideea creării unui avion de concepţie proprie (împrumutând totuşi câteva caracteristici de la bătrânul avion polonez P.Z.L. 24) care să se ridice la standardele vremii. În 1939, I.A.R. 80 face zborul inaugural, căpitanul Dumitru "Pufi" Popescu fiind cel care a avut onoarea să ridice pentru prima dată legendarul IAR 80 la nori.

Pe front, IAR 80-ul s-a comportat excelent în prima parte a războiului, însă, odată cu trecerea timpului, a devenit tot mai depăşit tehnic, confrutările cu aviaţia americană, în particular, fiind o corvoadă pentru escadrilele de IAR 80 sau IAR 81 (una din versiunile ulterioare ale vânătorului). Cântecul de lebădă al IAR-ului a avut loc pe 10 iunie 1944, când aproape 30 de Lightning-uri (P-38) americane sunt făcute una cu pământul într-una din cele mai mari bătălii aeriene din istorie.

Cea mai celebră fotografie cu avioanele IAR 80, realizată în iunie 1942 de Sorin Tulea, deasupra Moeciului de Jos. sursa foto: geticul.com

"Vânătorul" din Ţara Bârsei
La 31 de ani după ce Albert Zielgler stabilea recordul de altitudine, venise timpul unui nou record. E drept, epoca romantică a aviaţiei trecuse, avioanele fiind acum maşini de ucis indispensabile oricărei armate, însă să ştiţi un lucru: majoritatea aviatorilor încă aveau o aură de gentlemeni, ghidându-se după o serie de legi nescrise dar pe care încercau să le respecte cu sfinţenie. Pentru ei, scopul esenţial era doborârea avionul advers şi nu uciderea pilotului. Desigur, nu toate proiectilele puteau fi controlate pentru a nu lovi, să zicem, rezervorul provocând astfel explozia în aer a avionului, dar gândiţi-vă că fie şi numai graţie acestei legi aparent simple mulţi au reuşit să ajungă veterani de război şi nu victime. Că unii au uitat de ea şi mitraliau aviatorii aflaţi în paraşută, asta-i o poveste pentru zile mai triste.

Bun, revenind acum la "vânătorul" din Ţara Bârsei şi la recordul său. Este vorba despre Ion Milu (foto-stânga, sursa: worldwar2.ro), braşovean get-beget, care "a făcut" războiul pe "neamţul" Messerschmitt 109 reuşind, în fapt, nu unul ci chiar mai multe recorduri. Primul constă în faptul că cele 45 de victorii aeriene confirmate îl fac să fie singurul pilot născut în afara Vechiului Regat clasat în "Top 3-ul" aşilor României, după "Bâzu" Cantacuzino (56 de victorii confirmate) şi "Alecu" Şerbănescu (47 de victorii confirmate). Al doilea record îl constituie faptul că Ion Milu este singurul pilot transilvănean ce a depăşit "cota" de 40 de victorii aeriene iar al treilea, şi cel mai spectaculos record, este următorul: Ion Milu este singurul pilot român ce a reuşit să doboare într-o singură zi cinci (!) avioane adverse. Recordul său mai conţine un amănunt interesant, pare a fi şi singurul aviator român ce a... distrus un tanc rusesc, un T-34 mai exact. În fotografie se pot vederea câteva din decoraţiile ofiţerului Milu, cum ar fi Crucea de Fier (germană), Virtutea Aeronautică şi, cea mai importantă distincţie, Ordinul "Mihai Viteazul" Cls. a III-a

Zboruri line pe timp de pace
Războiul trecuse, sovieticii ne-au ocupat ţara, iar uzina IAR, "cuibul" Forţelor Aeriene Române care dăduse atâtea frisoane reci sovieticilor, avea soartă decisă: urma să fie dezmembrată şi trimisă în URSS drept reparaţii de război.

Inginerii rămaşi la uzină au încercat să-şi pună priceperea în folosul altor inovaţii, dat fiind că "avioanele" erau un domeniu interzis. S-au construit maşini, motociclete iar, în final, uzina avea să devină celebră pentru tractoarele sale. Inginerul Iosif Şilimon (foto-stânga, sursa: aviatori.ro) a participat şi el la realizarea primului tractor românesc, IAR-22-ul, însă inima sa rămăsese tot undea sus în cer. Astfel, în '49 se apucă să construiască planoarea şi motoplanoare, iar în 1968, graţie eforturilor sale, tradiţia construcţiei aeronautice renaşte la Braşov prin înfiinţarea la Ghimbav a Întreprinderii de Construcţii Aeronautice, unde a activat ca inginer-şef şi apoi director tehnic.

Iosif Şilimon este fără doar şi poate părintele spiritual al planorismului în România, Aerodromul de la Sânpetru, locul unde Şilimon şi-a obţinut în 1944 brevetul de planorist, purtându-i astăzi numele.

Aterizarea unui planor pe aerodromul de la Sânpetru. sursa: tarabarsei.eu

Un prezent ironic
Cu o industrie aviatică ce supravieţuieşte doar graţie pasiunii celor care sunt implicaţi în ea, Braşovul anului 2011 eşuează în celebrarea celor care au dat aripi acestui oraş. Fosta celebră uzină de avioane (aflată pe platforma fostei uzine Tractorul) este acum acum sediul unei multinaţionale când, în schimb, ar fi trebuit să fie un reputat muzeu al aviaţiei. Hangarul aflat în spatele Turnului care dă şi numele străzii din faţa fostei fabrici e descoperit doar de curioşi.

Aparenţele sunt salvate doar de Transilvaeroshow-ul organizat în 2009 şi 2010 la Ghimbav, dar care din 2011 s-a mutat la Clinceni, Bucureşti, şi Târgu Mureş. Pesemne, aeroportul mult dorit şi meritat cu prisosinţă de acest oraş ar începe să prindă formă, acesta fiind motivul relocării evenimentului.

Una peste alta, dacă vreţi să învăţaţi ceva despre trecutul înaripat al oraşului, mergeţi la Muzeul Aviaţiei de la Bucureşti pentru a vă minuna de frumosul IAR 80 şi pentru a afla poveştile cavaleilor din cer. La Braşov edilii au alte programe, iar dacă dintr-o statuie sau bust cu Ziegler, Milu, Şilimon, Grosu şi Viziru nu se pot scoate comisioane şi delapida fonduri, atunci acestea nu au vreun rost.

Cer senin şi aripi întinse!

Tenebre din trecut

2011-07-18T20:05:00.000+03:00

Zice-se că avem cu toţii umbrele noastre din trecut care ne bântuie. Nu ne lasă să uităm complet şi, din când în când, ne aduc aminte de ceea ce a fost şi de ceea ce am fost.

Nu mai ştiu exact, să fi avut vreo 11, 12 sau chiar 13 ani. Însă, ştiu sigur că eram la ţară, la Fălticeni. Holul mare de la uşa din spate, în capătul căruia trona un poster cu Naţionala României din 1994, era în zilele toride fieful preferat al muştelor. Dacă uşa era deschisă iar perdeaua trasă în prag le era imposibil să intre. Altfel, în caz contrar, nu se dădeau în lături de la refugiu.

Curios lucru, însă, acea zi nu era călduroasă. Ba, din contră, puteai crede că Noiembrie bate la uşă deşi calendarul spunea că suntem în luna lui Cuptor. Era un cer închis pe care valsau nori negri şi gri şi o ploaie mocănească bătea neîncetat pământul. Stăteam în prag pe un mic scăunel de lemn, îmbrăcat cu ce haine mai groase găsisem prin casă şi priveam afară. Perdeaua nu era trasă pentru că voiam să simt mai bine aerul ploii. Şi atunci intră prima muscă. Stăteam pe acel scăunel de lemn şi cu umărul sprijint de perete o priveam. Apoi, după ea, au urmat altele şi altele. Se iniţiase o petrecere destul de numeroasă în holul din spate. Apoi, am pus mâna pe un prosop şi am închis uşa. E greu să-mi amintesc. Nu "greu" pentru că ar fi trecut mult timp de atunci, ci "greu" pentru că am încercat să uit şi nu reuşesc. A fost un "Katyn" al muştelor, nici una nu a scăpat. Rând pe rând cădeau fără a avea nici cea mai mică şansă. Spre deosebire de noi, muştele nu au internet. Iar pe vremea aia oricum nu exista Twitter sau Facebook pentru a da share "masacrului" şi iniţia petiţii online. Nici acum, cu această mărturisire, nu cred că vor afla ce s-a petrecut acolo în acea zi de iunie şi nu le voi putea cere iertare. Muştele nu ştiu să "navigheze" pe internet.

De atunci am tot încercat să mă pocăiesc. Am lăsat mâncarea să se răcească pentru a scoate din bucătărie o muscă rătăcită sau am întârziat la un examen pentru a reda libertatea unei muşte ajunsă întâmplător prin sufragerie. Ştiu, însă, că nimic nu va putea răscumpăra ce s-a întâmplat atunci.

Tata Ucu | 85 de ani

2011-07-16T08:00:00.006+03:00

FC Brașov este singurul club de fotbal din lume înființat înainte de al Doilea Război Mondial ce are un membru mai în vârstă decât clubul în sine. E simplu! Laurian Ovidiu Taus (supranumit Tata Ucu) e născut pe 16 iulie… 1926. Așadar, medicul Steagului este cu 10 ani mai bătrân decât FC Brașov, înființat în toamna lui 1936.

Din 1959 şi până-n prezent, Tata Ucu apare în toate pozele de grup. Convingeţi-vă cu cele câteva instantanee de mai jos.

1979/1980. Tata Ucu, rândul de jos, al doilea de la dreapta la stânga.

1993/1994. Tata Ucu, rândul din mijloc, primul din dreapta.

2000/2001. Tata Ucu, rândul din mijloc, al treilea de la stânga la dreapta, pregătindu-se de a patra aventură europeană cu FC Braşov.

17 iunie 2011. Cea mai recentă fotografie cu Tata Ucu în acţiune. Aici, îngrijindu-se se starea de sănătate a unui junior "stegar".

Nu în ultimul rând, un fel de interviu “totul despre Tata Ucu”. Am avut onoarea să-l vizitez pe domnul Taus în anul I de facultate şi să realizez interviul de mai jos chiar în biroul domniei sale. LA MULŢI ANI, TATA UCU !!!

Laurian Ovidiu Taus from Răzvan I. Dobrică on Vimeo.

Basmul de la Braşov

2011-07-15T12:41:00.003+03:00

Inspirat de cronica lui Radu Cosaşu după “miracolul” cu Beşiktaş intitulată chiar aşa, “Basmul de la Braşov”, am zis să fac varianta… video a acestui basm.

Meritam o asemenea lecţie de copilărie şi suprarealism, meritam o asemenea drastică şi veselă atenţionare că viaţa – inclusiv în fotbal – nu se desfăşoară numai ca în cărţile pesimiste şi rele. Există nervi, desigur, dar mai există şi zâmbete, şi happy-end, să nu fim toată ziua unilaterali, că atunci, cum-necum vine şi câte un basm ca acesta de la Braşov, care te sileşte să râzi de tine însuţi… “

Radu Cosaşu | “Belphegor”

Lăsaţi lacrima să cadă, fiorul să vă pătrundă şi zâmbetul să se cuibărească pe faţa voastră.

Mulţumri!

Marian Olaianos pentru realizarea DVD-ului dedicat echipei de sub Tâmpa.

MişcunicaZone (Adi) pentru filmările din returul Cupei. Ştiu că nu ţi-a fost uşor.

Tuturor celor care au urcat pe net secvenţe cu echipa galben-negrilor.
Queen pentru realizarea incredibilei piese "Who Wants To Live Forever"

Despre primul dans

2011-07-13T23:06:00.003+03:00

Mdea, în timp ce am luat o pauză de la cititul pentru admitere la master, am dat pe iutub, întâmplător, cum altfel, peste cea dintâi melodie a existenței mele pe care am dansat vreodată. Cu o fată!!!

No, chestia asta, a melodiei primului dans, îmi cam dă o măsura a trecerii timpului. Și a felului în care s-a schimbat... omenirea. Haha, de parcă 15 ani ar însemna atât de mult, dar na, la grădi era mare lucru să te ții de mână cu o fată când dansai. Inima pompa ca-ntr-un pit stop de Formula 1 și obrajii ardeau de la emoțiile abia descoperite.

Eh, da! Frumoasă tare serbarea de la final de grădi. Ea, însă, era și mai frumoasă. Îi dădusem, mai demult, unicul hipopotam care-i lipsea din colecţia de la ouăle Kinder şi ea mi-a mulţumit printr-un dans. Adică a venit şi "hai să dansăm!". Bine, nu au fost astea cuvintele ei. Dar atitudinea, gândind acum, după atâţia ani, cam asta spunea. Şi-mi dau seama că n-a dansat cu mine doar din curtoazie pentru că i-am completat colecţia. După terminarea primului dans a mai urmat unul. Şi încă unul şi încă unul... E interesant că dintre toate dansurile, îl mai ţin minte doar pe primul: Casablanca de Jessica Jay. Deh, aşa era moda atunci.

Şi uite c-au trecut vreo 15 ani de atunci şi parcă totu' s-a schimbat, mai puţin eu. N-o să vă vină să credeţi unde şi pe ce am dansat ultima dată. Nu, nu era Casablanca don'şoarei Jessica, dar au fost două melodii la fel de "clasice". Tot un fel de prim dans şi acesta.

Povestea aventurii ieșene | A doua parte

2011-07-12T12:18:00.001+03:00

Sincer, n-am plănuit să dureze atât de mult apariţia părţii a doua din "Povestea aventurii ieşene". Ştiu că aţi aştepta-o cu sufleţelu' la gură dar... ata ete. Dacă n-aţi citit prima parte, vedeţi că-i cu o postarea în urmă.

Rămăsesem la speranţele mele de a n-o fi dat în bară definitiv cu îndrăzneala de a contrazice pe unul din membri comisiei de la licenţă. Plin de aceste speranţe am reuşit să ies "viu" din D308 iar acum alte speranţe se cuibăreau în mintea mea: să rămân "viu" şi după aflarea rezultatelor. A naibii fatalitate şi asta!

La scurt timp după "experienţă" s-a luat o pauză de masă de circa o oră şi jumătate. Am fost cu Alin la cantina de lângă cămin iar acolo i-am întâlnit pe Enache şi Nae, frezaţi şi aranjaţi la patru ace, făcând ravagii sentimentale printre studentele din primul an. După savurarea unei mese copioase (dar nu la fel ca la cantina braşoveană, respectele mele doamnelor de sub Tâmpa), am decis să merg şi eu cu băieţii înapoi în Corpul D pentru susţinere morală. Însă, oricât de motivatoare ar fi fost pentru ei prezenţa mea în trei-sferturi, un recipient de sticlă cu foarte multe grade deservit în parcul din imediata apropiere a căminelor a picat la ţanc pentru a le mai readuce culoare în obraji celor care-şi aşteptau rândul la judecată. De remarcat a fost abilitatea lui Alin de-a gâdila recipientul cu vârful nasului, suficient cât pentru a-i adulmeca parfumul tare, urmarea fiind un gât decisiv de "che sera, sera".

Şi pe principiul "che sera, sera" m-am revăzut alături de băieţii mei şi fetele mele în Corpul D.

Finalul primei zile
Reveniţi în faţa uşii D308 ne interesam de ultimele amănunte. Gen, care cu care s-a combinat sau despărţit, uite ce mişto e tipa aia, uite ce sâni are ailalaltă. Aaa, apropo de această ultimă remarcă, trebuie să vă mărturisesc o chestie. Împreună cu băieţii am decis să efectuăm un studiu tehnic cu privire la capacităţile tehnice ale aparatului meu foto. După ce ne-am lămurit de mult că imaginile sunt de-o calitate foarte faină (aveam la activ vreo 200 şi ceva de pozici de când ajunsesem la Iaşi), urma să ne lămurim dacă zoom-ul optic şi stabilizatorul de imagine se ridică la aceleaşi standarde. Iar coridorul Corpului D, semi-luminat din cauza norilor de ploaie care se adunau pe cerul Moldovei, urma să facă acest test poate chiar mai greu decât licenţa în sine. Cum ziceam, după observarea pe radar a unei perechi imense de sâni (într-un maieu mult prea mic) în capătul coridorului am trecut la acţiune: fixarea subiectului, (care se afla în mişcare, atenţie!), zoom până pe ţintă, lock and loaded şi... voila, un profil "muntos" de excepţie! Da, repet că nu sunt mândru de ce am făcut, însă asta-i ştiinţa. Cineva mai tre' să facă şi din astea.

Îîîîîn fiiiineee. După această scurtă evadare din cotitidanul situaţiei studenţeşti, am revenit la ale noastre. Mai exact, încercuirea şi sufocarea cu întrebări a celui care tocmai ieşea din sală, de parcă cei din comisie nu şi-ar fi făcut aşa cum trebuie treaba de torţionari intelectuali.

După ce s-au tras şi ultimele cartuşe pentru prima zi, ne-am retras iarăşi la cantină, pentru a servi ce se mai putea servi la ora şapte seara (un cârnat şi o prăjitură), iar apoi am strâns, din nou, rândurile pentru o noua seară în oraş.

Prima seară de oameni liberi
Dom'le, intrasem şi ieşisem din D308 şi vă spun sincer că nu ne mai interesa nimic din ceea ce, pentru o parte din noi, fusese licenţa. Notele? C'est ne pas important! Să fie distracţie şi distracţie a fost. Că doar d'acu' suntem oameni liberi!

Primul popas a fost la o pizzerie mai sus de Universitate, Family parcă îi spune, unde am reuşit cu succes să ocupăm "o masă" de circa 20 de metri. Că deh, vorba aia, "Famelie mare...". De asemenea, doresc să-mi exprim regretul faţă de felu' în care nota de plată ne-a fost servită întreagă, asta după ce am convins un grup de vreo 5-6 tinere studente să intre înăuntru că mai e loc în spate. Deh, ce să-i faci, se pare că mini-popota noastră acţiona ca un fel "sperietoare" pentru trecătorii doritori să bage ceva la ghiozdan.

Cică acolo am intrat ca să mâncăm. Acuma urma să găsim un loc unde să bem. Ciudată logică ţinând cont că acolo o Silvia brunetă era 5 lei. Dar, mă gândesc, poate că locu' era prea select pentru a ne da în spectacol cu aptitudinile noastre de mânuire a sticlei şi paharului. "Din dial" ne-am cărat mai "la vali" de Universitatea într-un... pub. Nu ştiu, nu cunosc numele, doar un semn mare şi luminat cu "Pub" trona undeva pe acoperiş. Dosit undeva între nişte copaci (bănuiesc că erau tei, ce naiba altceva să fie?), era semn că acolo e de noi. "Săru' mâna, am dori şi noi nişte din aia, o din asta, da' din aceasta aveţi? Atunci două. De fiecare. Mai vrem o aşa, o tralalala..." şi tânăra chelneriţa, probabil în prima ei săptămână de lucru acolo, ne privea cu un zâmbet împietrit. Nu ştiu de ce.

Iar aici luminile vieţii normale s-au stins şi totul devenise de-un roz sublim. Sau înlocuiţi roz cu culoarea voastră preferată. A mea e galben. Aşadar, totu' devenise de-un galben sublim iar cordeluţa roz a Iuliei P. arăta chiar foarte mişto în pletele mele nocturne.

La fântână şi dincolo
După lichidarea fondului studenţesc de investiţii, am pornit spre cămine, fiind convinşi că acolo vom mai da peste colegi la fel de euforici ca noi. ÎNSĂ! Înainte de a da peste colegii euforici, am dat peste fântâna arteziană de lângă Universitatea. După ce-am contemplat-o preţ de câteva secunde împreun cu Enache şi Alin (Nicuşor plecase înspre cămine, braţ la braţ cu o distinsă colegă), vocea Ioanei N. care spunea "săriţi în ea", a funcţionat ca un fel de catalizator. Practic, ceea ce noi gândeam în timp ce priveam spre acea fântână, Ioana spusese cu voce tare, aşa că n-a mai fost nevoie decât să ne descălţăm şi să sărim înăuntru. Aceeaşi Ioana N. a continuat să fie catalizatorul episodului "fântâna". După ce-am purtat-o pe braţe deasupra imensităţii oceanice de sub noi (iar Enache pe Theo pe umeri), don'şoara N. s-a transformat într-un Gavrilo Princip modern, declanşând cea mai devastatoarea bătaie cu apă dintr-o fântână arteziană din istoria studenţimii. Totuşi, deşi merita să-i dau liber în valurile tot mai agite, gentleman-ul din mine a reuşit cu un efort supraomenesc s-o aşeze pe margine, la siguranţă de bombardamentele nautice. Apoi, bătălia în trei a continuat până în momentul în care am reuşit să stabilim un armistiţiu dat fiind faptul prea se lipiseră hainele de noi şi ne limitau mobilitatea în luptă.

Ieşiţi la liman am considerat că e cazu' să revenim la obiectivul iniţial: să ajungem la cămin şi să continuăm acolo petrecerea. Cu ocazia parcurgerii acestui drum de la fântână la cămin desculţi am putut constata câteva constatări: 1. asfaltul trotuarelor este prea aspru. Pentru cel încălţat, diferenţa între asfaltul de pe străzi şi cel de pe troturar este insesizabilă. Pentru noi, însă, a fost o un chin şi ne-a dat o dilemă; 2. "Mai e mult până la plajă?", suna dilema noastră adresată unor trecători dintre cei mai diverşi. Din păcate, nici unul nu a fost în măsură să ne ofere un răspuns edificator. Numai unu' a îndrăznit să se hazardeze cu un răspuns. Ba chiar ni l-a servit cu zâmbetu' pe buze în timp ce făceam cumpărături la, probabil, unicul Non-Stop deschis cu adevărat non-stop din întregul Iaşi. Iar răspunsul dânsului a sunat ceva de genu': "Hahaha, da!". Şi noi ne gândeam la fel.

Nebunie mare în faţa C6-ului. Auzeam în surdină blestemele şi injuriile care mai de care mai ingenioase sau simple şi directe venite din partea "localnicilor" care fie aveau mărire la ceva fie, pur şi simplu, voiau să doarmă. După ce ne-am schimbat de hainele îmbibate cu apă şi ne-am spălat tălpile de ce-am cules de pe asprele trotuare ieşene, am ieşit şi noi la şuetă. Ok, gata. Aici s-a rupt filmu' cu totu'. Ţin minte doar plimbarea cu Dumi şi Diana G. prin parcul din "Titu Maiorescu" şi discuţiile noastre cu iz filosofic şi profund. A urmat patul din cămin şi plata taxei de cămin în zori.

Ziua Z
La ora la care noi ne trezeam, comisia de licenţă aproape că-i triase pe toţi colegii noştri. Au fost mai puţini în seria de a doua zi şi de asta până-n prânz au cam terminat cu toţii.

Ca de obicei, ne-am început dimineaţa la cantină. Numai că, spre surprinderea mea cel puţin, n-am ştiut că acel cârnat din seara precedentă avea să fie ultima mea masă servită în cantina Universităţii. După ce Nicuşor a avut o dispută cu bucătăreasa privind locul unde se plăteşte ciorba, aceasta a expediat toţi braşovenii care stăteau la coadă pe motiv că acolo se servesc doar studenţii ieşeni. "Bă eş' nebun?!?", îmi zic în minte în timp ce privesc poziţia de neclintit a bucătăresei şi figura deznădăjduită a lui Nicuşor care ţinea ciorba de burtă în mână. Iar eu, eu priveam cu jind la grătarul şi cartofii ţărăneşti de care eram atât de aproape. No, ce e de făcut? Cum nu puteam să "luăm de băut, luăm de băut, luăm de băut" pentru că ne era foame, am coborât la parterul cantinei unde, cică, se servesc outsiderii. A fo' bine şi ne-am pus burta la cale. Pentru Delia M., prăjiturica de la final fost prea de tot aceasta adoptând poziţia "culcat pe spate" pe scaunul de la masă. Dar, mon Dieu, ce apetit are această fată, ceva de necrezut.

În scurt timp am aflat că rezultatele licenţei se vor afişa în circa două-trei ore. Cum ceasu' era deja vreo unu, am zis să n-o frecăm aiurea două-trei ore până se dau scorurile şi să mergem să vizităm Iaşiu'. Că doar nu era să ţinem minte oraşul celor şapte coline numai după stresul intelectual la care fusesem supuşi.

Şi mergem şi mergem, însă grija majorităţii era nota de licenţă. Dintr-o dată, sentimenul de oameni liberi începea să piară din nou odată cu exprimarea şi perpetuarea acestei griji de "s-au afişat notele sau nu?". Naiba, am plecat de 10 minute de la cămin, o fi timpu' relativ da' nu părăsim incinta. Coborând "la vali" am ajuns în Parcul Voievozilor sau ceva de genu'. În fine, un loc mişto cu băncuţe şi copăcei înconjurat de figuri reprezentative din Evul Mediu românesc. Deşi, personal, nu ştiu cât de "middle ages" e Mihai Viteazu' dar asta e o discuţie pentru un articol viitor.

De la Voievozi am mers pe o pietonală, un fel de echivalent al "Republicii" de la noi, unde se aflau expuse diverse obiecte vechi, aparate foto, insigne, decoraţii, picturi etc, anticariate şi un magazin foarte şmecher de "vechituri". Când am intrat în magazinu' ăsta, nişte oameni mai în etate serveau o cafea sau un ceai la o masă iar un pui de mâţă îşi ivea botu' de sub o vitrină, astfel încât n-am ştiut dacă am intrat într-adevăr într-un magazin sau în casa cuiva. Foarte faină atmosfera! Apoi, am pus ochii pe o decoraţie din Primul Război Mondial. Nefiind însă expert în decoraţii militare, nu ştiu cum se numea, ştiut doar că medalionul avea portretul Regelui Ferdinand pe o parte, două săbii încrucişate pe cealaltă şi era "legat" de un tricolor. Mai văzusem aceeaşi decoraţie pe taraba cuiva din stradă şi costa 50 de lei. Chiar voiam s-o cumpăr însă mi-am zis să mai aştept că poate mai văd ceva. No, iată că în magazinu' ăsta am văzut din nou acea decoraţie şi eram aproape determinat s-o cumpăr. Întreb cât costă şi o rog pe o domnişoară de acolo să scoată artefactul respectiv din vitrină. Din cauza euforiei, probabil, n-am procesat preţul pe care ea mi l-a zis până la capăt. Aşa că cei 390 de lei au ajuns în mintea doar 39 de lei. "Bă eş' nebun?!?", îmi zic, "dacă-i doar 39 o cumpăr!". Iau decoraţia în mâini, simt bronzul medalionului, mângâi pânza groasă a tricolorului, apoi întorc pe verso şi văd: 390 de lei. Expresia "Sfinte Iisuse!" (rostită în gând), nu devenise nicicând mai practică. Nu voiam să mă fac de rahat aşa că întreb cu un aer de connaisseur: "Şiiii... spuneţi că e veritabilă?", întreb de parcă am un doctorat în istoria artei şi altul în muzeologie. "Da, bineînţeles!", mi se răspunde fără ezitare. "Da, bine...", spun descumpănit, întind decoraţia şi plec. Da, m-am făcut de rahat. DAR! Nu m-aş fi făcut de rahat dacă decoraţia aceea n-ar fi costat 390 de lei. Pentru numele lui Dumnezeu, la ce rost un aşa magazin mişto, dacă preţurile... "este" din astea? Hai să ne culturalizăm, hai să perpetuăm istoria şi parfumul a ce a fost odată, dar hai s-o facem la preţuri decente. Că, vorba aia, mai "e" şi studenţi care nu "vrea" doar etnobotanice.

Încă sub şocul financiar, trec pe lângă Muzeul Unirii şi-l admir doar de afară, gândindu-mă să-mi găsesc repede colegii întrucât rămăsesem cam în urmă. Şi-i găsesc în Piaţa Unirii. După o scurtă interacţiune cu porumbeii moldoveni, ne continuăm drumul spre Palatul Culturii via Biserica Sfânta Parascheva. După admirarea impunătoarelor turle aflate în renovare (cam cum erau, de fapt, mai toate obiectivele turistice din Iaşi la ora vizitei noastre), intrăm în înăuntru şi urmăm ritualul de cuviinţă.

La ieşirea în curtea bisericii, sub un copac, mai mulţi colegi de-ai mei erau adunaţi în juru' unei colege care vorbea la telefon. E Ale B. care primise un telefon de la o colegă aflată la facultate. Se afişaseră notele! Cât de meschin poate fi destinul încât să-ţi ofere notele de la licenţă în curtea Bisericii Sfânta Parascheva din Iaşi? Vestea că există şi colegi care au picat (!) licenţa se răsfrânge ca o undă de şoc printre noi toţi iar Alexandrei îi revenea acum, ingrata sarcină, de a spune, odată cu notele, şi numele celor cărora capetele le-au fost retezate de călăii din comisie. În numai 30 de secunde, crunta dezamăgire şi euforia maximă şi-au găsit loc sub acelaşi copac iar telefoanele au început să blocheze reţelele fie pentru a da vestea cea mare, fie pentru a anunţa tragedia.

Prin Iaşi
Încercăm să ne revenim din şoc, existând o foarte mare coeziune de spirit cu colegii mai puţin norocoşi. Însă replierea emoţională e mai grea decât replierea argentinienilor după contraatacul din '94. După ce tensiunea acumulată în acele câteva minute de descoperiri şi telefonări s-a mai disipat puţin, ieşim din curtea bisericii şi ne gândim ce să facem în continuare. O parte se înapoiază spre cămin, aşteptând sosirea unui profesor de la Braşov, în speranţa că poate, totuşi, va exista o rezolvare a situaţiunii. Ceilalţi, ne continuăm drumul spre Palatul Culturii, aflat puţin mai jos de Sfânta Parascheva.

Atmosfera de voie bună coborâse cu câteva grade bune pe scara Richter, însă cutremurul a ceea ce aveam să descoperim la Palatul Culturii pe mine, cel puţin, m-a dezmembrat estetic. Aflat şi el într-un proces renovare, Palatul Culturii urmează să beneficieze de un acoperiş nou. Nu ştiu cât de avariat era vechiul acoperiş şi nu cunosc părerile ieşenilor vis a vis de ce se întâmplă acolo, dar, ca un privitor din exterior, nu pot spune decât atât: uat dă fac? Suferiţi de vreun cancer al bunului gust? Privind partea stângă a acoperişului Palatului Culturii, simţeai că într-adevăr priveşti o clădire respectabilă. Privind partea dreaptă a acoperişului Palatului Culturii, simţeai că priveşti... un ghiolban care s-a ajuns prin ţări străine şi a ieşit la promenadă cu cele mai lucioase haine din dotare. La naiba, măcar cei care au picat licenţa mai au o şansă în februarie sau în vara viitoare, pe când clădirea asta e compromisă pe vecie!

După ce ne-am pozat mai mult cu statuia lui Ştefan şi cu tunurile din faţa Palatului (pozele cu Palatul sunt făcute în aşa fel încât acoperişul "renovat" să nu se vadă prea tare), am zis să trecem şi pe la celebra Grădina Botanică. Aşteptând ditamai puhoiu' autobuzu' în staţia din faţa Palatului, acesta soseşte într-un final şi, mai greu sau mai puţin greu, reuşim cumva să intrăm cu toţii. Evident, ca nişte turişti de calitate ce suntem, ne-am luat bilete. Dacă or să apară pe aici unii cu comentarii gen "Răzvan, de fapt, n-a vrut să-şi ia bilet!", să nu-i credeţi. Simple intoxicaţii, prea bine fiind ştiut faptul că am făcut jumi-juma un "belet" cu monsieur Lalău.

După ce-am pierdut şirul numărului de staţii, am ajuns cu bine la destinaţia noastră. Acolo, ne-am plimbat prin parcul din faţa Grădinii Botanice şi am căscat ochii pe la ce se comercializa pe tarabele frumos amenajate din incinta parcului și aflăm că biletul la Grădină vine cu reducere pentru grupurile mari aşa c-ar fi bine să ne întâlnim cu toţii în faţa porţii de acces. Super ofertă, ce dracu' !?!

Cu un mini-tricolor cumpărat cu trei lei aşezat frumos pe geantă, cu camera la gât şi Stejarul în mână (că deh, dacă-i Grădină Botanică, am zis să mă asortez), m-am minunat de aleea cu care începe traseul prin Grădină. Aici am văzut pentru prima oară în viaţa mea cactuşi. Mai văzusem şi la o vecină de-a mea cactuşi în ghiveci, dar aşa, cactuşi care zici că dansează nu mai văzusem vreodată. Deci a fost mişto!

Despre plimbare în sine n-ar fi multe lucruri de menţionat. Că deh, vorba aia, am ieşit să ne plimbăm nu să salvăm omenirea de la vreo catastrofă iminentă. Şi, chiar şi în caz de vreo catastrofă, oricum ar fi rezolvat-o americanii. Ca-n filme.

Pe lac a fost iarăşi foarte frumos, prinzând bine o detaşare de traficul ieşean mai mult decât "sugrumat" şi de cuvântul cu "L". Licență, nu Lalău. Bine, că imediat după susţinerea licenţei o colegă de-a noastră şi-a găsit "detaşarea" într-o "frizură" de vreo 50 de lei e un aspect interesant. Oricum, îi stătea foarte bine.

Revenind pe lac. Cum ziceam, a fost foarte frumos, mai ales că am tras un "photo-shooting" de toată frumuseţea printre raţele sălbatice care se bălăceau fără nici un stres în apele calme ale lacului. Era cer senin, termometrul arăta vreo 30 de grade, relax la maxim, mon cher.

În Copou şi la Tei...
Dom'le, mai văzusem acest Copou şi Tei al lui Eminescu prin anul I de facultate, cu ocazia unui Poli. Iaşi - FC Braşov. Era mijloc de octombrie, 18 parcă, şi împreună cu Mache şi Micu' Tupac ne plimbam agale fiecare încercând să-şi revină din diverse stări de agregare. Atunci am trecut destul de nepăsător pe lângă Teiu' lui Eminescu, neexistând o Delia în existenţa mea ci doar Steagu'.

Acum însă, o vară frumoasă şi un moment unic cu Delia şi Teiu. Şi... şi n-are vreun rost să scriu detalii. E unul din acele momente care se păstrează pentru sine.

A fost frumos în parc.

The show must go on
Înfometaţi după o zi plină de plimbări, cu greu am reuşit să obţinem de la localnici informaţii precise despre un loc aflat în apropiere unde se poate mânca. Nu ştiu, probabil accentul nostru (deşi eu mereu am considerat că noi, ăştia de la Braşov cel puţin, nu vorbim cu accent) sau cine ştie ce altceva, îi făcea pe localnici destul de reticenţi în a oferi informaţii. "Dar chiar vă e foame?", ne întreabă cineva. Bă eş' nebun ?!? "Nu, suntem critici de artă şi vrem să vedem pozele cu mâncare din meniurile restaurantelor". Din fericire, reuşim să găsim un loc drăguţ în apropiere.

Reveninţi în faţa la Universitate, am găsit acolo mai mulţi colegi şi profu' respectiv sosit de la Braşov. Nişte chestii foarte rapide constatate cu această ocaziune: 1. notele nu trebuiau date înainte ca şi el să ajungă la Iaşi; 2. există bănuiala că s-a picat "din Braşov" pentru a echilibra balanţa celor picaţi "din Iaşi"; 3. există bănuiala că s-a picat "din Braşov" pentru că s-au făcut eforturi ca studenţii aflaţi la buget să nu mai plătească taxa de licenţă. Taxă în valoare de 650 (!!!) de lei. Spre deosebire de ieşeni, care au plătit, cât? 15 lei, parcă. Căminul şi transportul le-am plătit separat. Practic, am plătit vacanţa de vară a comisiei; 4. să nu fiu ipocrit pentru că nu-mi stă în fire, o colegă a picat pe bune din cauza unui joc al destinului total nefast. Bine, acuma nu ştiu cât a fost joc nefast al destinului şi cât "neluarea tuturor măsurilor de precauţie".

După ce s-a constatat că c'est la vie şi că februarie sau vara viitoare rămân singurele opţiuni pentru cei picaţi, ne-am strâns la o şuetă bahică pe treptele Universităţii. La Lei, cum se spune, dat fiind că treptele sunt flancate de doi lei extrem de impunători. De ce aici? Am mers pe ideea că la vedere e cel mai bine, nici una din patrulele care au trecut în sus şi jos pe bulevard suspectând că am fi altceva decât o adunătură obosită de turişti.

Seara a continuat în Master Pub. Ceea ce nu e tot una cu Master Club. În Club cică stai şi faci pe niznaiu, în Pub dansezi. Şi aşa am şi făcut, am dansat până ce muzica ne-a fost oprită, moment în care fetele au început să cânte şi dansul a mai continuat preţ de câteva minute. Eu, Enache şi Nae eram probabil cei mai invidiaţi masculi din acel stabiliment de distracţie, întrucât masculii locali s-au văzut detronaţi de pe tronurile lor alpha în clipa în care erau înjunghiaţi cu refuzuri din partea fetelor noastre. Iar noi eram înconjuraţi de ele. Apoi am fost rugaţi frumos să ieşim afară că e ora închiderii.

Înapoi acasă
Despre drumul de întoarcere nu sunt foarte multe lucruri de menţionat. Despre unul, în schimb, vreau să vă spun: în lumina apusului de soare, în spatele autocarului, Lalău mi-a dat muzicuţa lui, mi-a făcut-o cadou. Cu promisiunea ca la întâlnirea de 10 ani să vă cânt un cântec la ea. Nu ştiu cum să zic, dar deja ştiu o secvenţă dintr-un cântecel, aşa că pregătiţi-vă pentru o odă de neuitat peste 10 ani.

Cer senin, prieteni!

Răzvan

Povestea aventurii ieșene | Prima parte

2011-07-05T01:06:00.001+03:00

Pe 29 iunie am plecat la Iași să dăm licența. Dat fiind că specializarea noastră, Comunicare şi Relaţii Publice, nu e încă acreditată (noi suntem abia a doua generaţie) a trebuit să dăm licenţa în Copou (încă o generaţie să mai treacă şi voila acreditare).

Le rendez-vous
La orele 11 fix ne-am dat întâlnire în faţa Corpului T, epicentrul existenţei noastre studenţeşti în cei trei ani de facultate. Fără a folosi cuvinte mari, dar "T-ul", aşa cum e cunoscut el printre studenţi şi de aproape toate celelalte persoane, a fost locul unde ne-am împrietenit, am trecut sau picat examene, ne-am îndrăgostit sau spus gogomănii monumentale (na, Delia, recunosc, în sfârşit că faza cu parcul nu a fost una strălucită) şi, în principal, am făcut cam tot ceea ce fac unii care respectă statutul de studenţi. Ah, printre părţile de un epic genial se numără, zic eu, faza cu stickerele de pe uşa de seminar de la madame Alina Coman. Cât o fi regretat după aia că m-a trecut la Comunicare Verbală şi Non-verbală numai ea ştie.

În fine, aţi prins ideea. Iar a doua idee e că eram vreo 60 şi ceva de inşi, mare parte fete (doar cinci băieţi) şi o tonă de bagaje. Mare parte a fetelor. Şi aşteptam noi fain frumos autocarul care nu mai venea, începând să ne gândim cât de mişto va fi să ajungem cu trenu' la 6 dimineaţa în Iaşi iar la 8 să intrăm la licenţă. Dar, iată că primim de veste cum că autocarul "a tras" undeva lângă Modarom şi să ne deplasăm întreg tribul înspre acolo pentru îmbarcare. Zis şi făcut.

Drumul
Nu ştiu cum s-a făcut de-am nimerit mai multe persoane decât locuri în autocarul mai mult decât "old-school" al firmei Codreanu. Ca un gentleman ce sunt, dar neapreciat la adevărata mea valoare, am cedat locul meu din spate (unde era montat tot arsenalul bahic) unei colege. De fapt două colege, că ele fiind mai suple au încăput două pe scaun. Şi, iac-aşa, am făcut drumul Braşov - Iaşi în picioare. Dar n-a fo' nici un bai, popasuri au fost destule. Iar viaţa pe culoarul autocarului s-a dovedit bună cu mine şi aşa am putut mânca gratis diverse sortimente de snacks-uri, covrigi şi biscuiţi de la colegii mei. Colege mai ales. În spate mai facem din când în când drumuri pentru a mă aproviziona de la arsenalul bahic şi a face pozici care mai de care mai demente.

Totuşi, să nu credeţi că am profitat de viaţa de pe culoar înfruptându-mă cu nesaţ de la ceea ce colegele mele aveau să-mi ofere. Cum ziceam, autocarul era mai old-school decât o melodie de la Run DMC, aşa că, în dulcele stil clasic, ploaia care ne-a călăuzit în prima parte a drumului nostru începuse să-şi fac loc şi-n autocar. Evident, băieţii (eu şi Nicu, că Alin şi Enache erau prea ocupaţi cu vraja) am format un comitet de urgenţă menit să oprească urgia naturii abătută asupra noastră. Cu două şerveţele făcute ghemotoc şi ultimele trei benzi de pe un ghem de scotch, am reuşit să îmblânzim picurii ploii. Doar pentru moment. Încărcate cu apa acumulată pe parcursul a circa 2 kilomteri şi 999 de metri, şerveţelele au cedat, la fel şi scotch-ul, a cărui putere adezivă pălise în faţa umezelii stropilor de apă veniţi din cer prin acoperişul autocarului. Dar cum nu era să ne facem de baftă în faţa a vreo 60 de fete că nu ştim să reparăm o scurgere în tavan am purces la pasul doi: absorbantul! Prin mărinimia unei colege am făcut rost de un absorbant cu aripioare pe care l-am capsat în zona umedă. Şi, precum în reclame, a funcţionat! Doar pentru moment. După ce şi absorbantul a cedat în faţa umezelii ploii (fetelor, sper că la voi e mai eficient) şi nici măcar nu a prefăcut apa în gel (aşa cum zice în reclame) pentru părul lui Alin, am reuşit să găsim soluţia salvatoare: o pungă. Mda, o pungă a reuşit să ţină apa în frâu. Nimic spectaculos în această abordare, dar una foarte eficientă fără doar şi poate. Mno, ne-a costat drumu' 30 de lei dus-întors, trebuia să ne dăm seama că e ceva dubios când preţu' a scăzut de la 65 de lei. Dar, gândind retrospectiv, a fo' fain.

Primul contact cu Iaşiul
"Uaa!", "Uuu!, "Uais' !", "Ăştia au tramvaie!" etc. au fost printre primele exclamaţii odată stabilit contactul vizual dintre noi şi oraşul celor şapte coline. Debarcaţi în faţa Corpului A al Universităţii Alexandru Ioan Cuza, următoarea reacţie a fost că "ce mişto miroase a tei". 'Ţi-ai dracu' cu teii eminescieni. Dacă scria Mişu ceva despre nucii şi castanii Braşovului, o ardeaţi toţi cu nuci şi castane. Da de ciori? Eh, cu alea cum rămâne? A dracu' râşniţe cu aripi. Las' că vă zic eu d-astea mai încolo.

După ce-am scos bagajele din cala autocarului (adică Nicu a scos bagajele fetelor), ne-am dus să cucerim căminul. C8, dacă nu mă înşel, era înmatriculat şi localizat în Campusul "Titu Maiorescu". Probabil că ieşenii şi-au zis că "vaaai, şi mişto că ni vin oaspeţi. Uiti băieţii ci drăguţi sunt". Desigur, nu a durat mult până aveau să afle că, de fapt, asupra lor se abătuse, depotrivă, cavalerii apocalipsei şi cele şapte urgii biblice. Cu toate astea, farmecele lui Nae nu au întârziat să-şi facă efectu', acesta fiind în scurt timp etichetat "frumuşălul" de o căministă proaspăt părăsită de gagică-său. Sau ea-şi părăsise gagicu la văzu' frumuşălului, nu mai ştiu exact. Cred că a doua varianta e mai valabilă.

Pregătirea pentru licenţă
Am fost programaţi să intrăm la licenţă în două serii: una în zorii zilei de 30 iunie, a doua pe 1 iulie. Rupţi de oboseală de pe drum şi plini de emoţii pentru ceea ce urma, unii şi-au găsit liniştea mentalo-sufletească în paturile supraetajate din camerele de cămin în vreme ce alţii, rupţi în gură de o sete şi-o foame ce suprima orice stres intelectual, au luat Iaşiul la picior pentru a găsi locul perfect de cinat.

După ferchezuielile de rigoare, ne-am strâns în faţa căminului de unde, apoi, am purces la drum. La întrebarea "unde putem mânca şi noi ceva?" ni s-a răspuns să mergem "mai la vali, că găsim acolo un restaurant". Şi tăt am mers şi mers pân' ce-am ajuns în valea cea mai din vale a Universităţii unde ne-am oprit pentru a mai cere indicaţii. "Mergeţi p-acolo, treceţi printre blocuri, drept înainte, prima la dreapta". Întocmai am făcut şi iată-ne ajunşi în Piaţa Unirii. "Traversaţi, mergeţi drept înainte şi pe dreapta". Săru' mâna, mulţumim şi duşi am fost. Într-un final, după două bulevarde, un pasaj subteran şi multe "la dreapta", am ajuns la pizzeria Mamma Mia. Menu-ul a fost cel care ne-a convins să stăm în aşteptare afară juma' de oră până s-au eliberat suficiente mese capabile de a găzdui mini-armata noastră de studenţi înfometaţi.

Prima noapte
Întorşi cu bine la cămin în jur de miezul nopţii, ne-a luat ceva timp până ne-am convis unu' pe celălalt să urcăm naibii în camere să mai repetăm ceva şi să ne facem discursul că mâine avem licenţa. Pe la 1 eram în camere şi pe la 1.30 am abandonat gândul de a-mi face discursul cu foaia-n faţă, preferând în schimb a lua drept reper ultima propoziţie din concluzia licenţei şi cele două sticle de şampanie desfăcute de Nae. Şampania ne rămăsese de la cursul festiv, asta ca să nu credeţi că suntem pui de interlopi. Opt sticle ne-au rămas mai exact.

Culcat pe burtă, cu şampania într-o mână, licenţa sub burtă şi Enache sforăind sub patul meu (am stat la etaj), am reuşit să încropesc un discurs destul de mişto, singura mea grijă în momentul acela fiind să-l şi ţin mint când mă voi trezi de dimineaţă. Cum necum pe la 3 şi ceva am luat şi eu somn (Nae mişuna prin cămin), numai Alin rămânând undeva pe patul de lângă fereastră cu becul aprins pentru a-şi aşterne gândurile pe foaie într-un mod cât mai limpede.

Şi-acum despre ciori. Îmi este greu de închipuit că ciorile n-au existat şi pe vremea când Eminescu scria despre ce mişto miros teii din Iaşi. Tind să cred că a făcut abstracţie de ele, prezentând în opera sa doar părţile mişto. Căci, nu-i aşa, când eşti amorezat sau ai inima frântă, ciorile sunt o cantitate neglijabilă pentru opera ta literară. Dar, cum eu nu sunt întru totu' familiarizat cu opera eminesciană, e posibil să fie şi nişte versuri dedicate "cra-cra-ului" matinal. Pentru că, sfinte Dumnezeul, când se crăpa de ziua, întreaga populaţie de ciori domiciliate în copacii din "Titu Maiorescu", începea un recital halucinant de sunete ascuţite şi neuniforme. Monstruoasă situaţiune, mon cher.

La licenţă
Trezit înainte de vreme de "cra-cra-ul" matinal, observ că becul e stins, semn că Alin, în sfârşit, şi-a cristalizat gândurile şi-l aud pe Enache sforăind în tandem cu Nae, semn că ce-l din urmă a regăsit, în sfârşit, drumul spre camera 89. Celebra şi în acelaşi timp infama CAMERĂ 89. Apoi, privesc cu scepticism scara pe care ar fi trebuit să mă cobor din pat. Îmi aduc aminte că la prima tentativa de a urca pe ea în pat, am fost aproape de a aluneca şi a muşca zdravăn din marginea metalică a patului, fiind nevoie ca Enache să-mi ofere sprijin logistic. Dar acum Enache probabil visează ceva frumos după sforăitul ritmat, aşa că nu vreau să-l trezesc. Nae, între timp, s-a trezit şi mă priveşte cu un zâmbet şmecheresc în timp ce încă are jumătate de faţă afundată în perna cu două pene în ea. Privesc ceasul, e 7.45, trebuie să fiu peste puţin timp la facultate. Mă aşez cât mai în marginea patului posibil, îmi calculez aterizarea şi aterizarea e aproape perfectă. O mică atingere a podelei cu mâinile şi o uşoară aplecare spre dreapta, dar tot merit măcar un 8.70.

După ce descopăr că şlapi nu am şi că singura pereche din cameră îmi este cu trei numere mai mici, decid să-mi încalţ adidaşii. Pantaloni de pijama trei-sferturi, tricou şi Adidas în picioare, o combinaţie cel puţin îndrăzneaţă ce cred că va prinde cât de curând şi la hipstări (hipstăr = un fel de cocalar intelectual, vrea s-o ardă intelectual, corporatist, capitalist şi anti-sistem în acelaşi timp, ascultător de muzică fină din care nu pricepe nimic, adept al unor stiluri vestimentare dintre cele mai bizare). Dar, revenind la mine. Îmi iau pasta şi periuţa de dinţi şi pornesc cu ochii împăienjeniţi pe coridor spre "toaletă". Drumul, suficient de lung pentru a-mi atrage cele mai dubioase priviri din partea studentelor din anul 1 cărora mămica şi tăticu' nu le-a zis că la cămin mai vezi şi din ăştia. Bine, să nu vă zic reacţia când i-au văzut pe băieţi ieşind de la duş înfăşuraţi doar în prosopul de baie. Aveau o faţă de un OMG extrem, reacţie care, în mod curios, s-a menţinut şi când mi-au văzut colegele ieşind de la duş în aceeaşi vestimentaţie. Pesemne, la duş trebuie să am agăţat de robinetul de apă caldă costumul Armani.

După ce mi-am luat rămas bun de la băieţi, am plecat spre Corpul D, fieful licenţei noastre. Primul contact a fost unul halucinant. Delia, cu fusta ei conică şi cămaşa cu volănaşe îmi mai alinase puţin din emoţiile a ceea ce urma. Toată lumea umbla de colo colo într-o stare continuă de agitaţie creată de incertitudinea a ceea ce se află dincolo de uşa pe care scria simplu: D308. O fi de bine? O fi de rău? Ne taie? Ne picură cu ceară? Ce-o să se întâmple? Şi iese Carmen, cea care a avut onoarea să deschidă balul. "A fost bine", spune cu zâmbetul ei tipic, moment în care văd că pe ceilalţi îi şi mai tare răul. Când toată lumea se aştepta ca un luptător viking să iasă cu capul don'şoarei Carmen într-o sabie, ea iese pe picioarele ei şi ne mai şi spune că a fo' bine. "Bă eş' nebun ?!? Nu cred aşa ceva !" pare să fie noul gând universal care învăluie grupul.

Rând pe rând, însă, lumea iese şi spune că "a fost bine!". Se iese şi cu câteva lacrimi, însă, în principal, acest "a fost bine!" a fost pentru studenţii ieşiţi din D308 ceea ce pentru un nou-născut e cuvântul "mama".

Între timp, iau loc într-o sală alăturată unde se află mai mulţi colegi de-ai mei. Luminoasă şi curată, aceasta te îmbie la gânduri mai puţin morbide. Între timp soseşte şi Alin. Aranjat la patru ace, îşi continuă în această sală procesul de cristalizare a gândurilor început de cu noapte. Avem timp să mai şi glumim şi să se încurajăm unii pe alţii că dracu' n-o fi chiar atât de negru, că n-au nici un interes să ne pice şi bălării din astea. Unii vin, pregătiţi să dea ochii cu "diabolica comisie", alţii părăsesc Corpul D ca oameni liberi.

Şi-mi vine, într-un final, şi mie rândul. Al 23-lea. Şi mă gândeam că 23 a purtat Michael Jordan la Chicago Bulls sau că 2+3 = 5, adică numărul lui Nae Pescaru la Steagu' Roşu. A naibii situaţie, cum mă gândeam la orice altceva numai la ce urma nu. Pentru moment, am avut o stingere totală în gândire, nu mai ştiam care era fraza de început, nu mai ştiam care-i treaba şi ce caut acolo. Intru în sală şi salut: "Bună ziua, sărut-mâinile!". Salutul meu rămâne fără ecou, în vreme ce profesoara de la Braşov aflată în comisie discută cu secretara comisiei, iar ceilalţi trei membri ai comisiei, toţi profesori ieşeni, deservesc din fursecurile împărţite cu voioşie de un coleg de-al lor. "Luaţi loc", mi se spune în cele din urmă. "Bă, eş' nebun ?!?", îmi zic în gând, "... asta-i tot?". Mă aşez, îmi pun geanta cu aparatul foto pe masă şi adopt o poziţie neobişnuit de relaxată. "Domnul Dobrică Răzvan şi Ionuţ... Arta Umorului în Publicitate şi Advertising", sună invitaţia la dans a şefului comisiei. De ce "publicitate" şi nu "publicity" mă ia din primă şi acelaşi "bă, eş' nebun ?!?" îmi fulgeră prin minte. "Pentru că românii trebuie să înveţe odată şi-odată că între publicitate şi reclame, sau advertising, cum preferaţi, există o mare diferenţă. Şi să înveţe diferenţa pornind de la termenul în română, că englezisme avem destule." Obişnuit cu măcar o "dare" din cap în semn de aprobare sau o privire vexată în semn de dezacord, primesc fix p--a. După revenirea pe turnantă şi începerea discursului aşa cum era el plănuit (mdea, reuşisem să-l ţin minte până dimineaţă, e ceva!) se iscă o nouă controversă. "Există diferenţe între folosirea umorului în publicitate şi folosirea umorului în advertising?", vine întrebarea. "Nu, nu există.", vine răspunsul. Un zâmbet mare şi o aplecare pe spate din spatele unui membru al comisiei urmate de "... ooo, ba cum să nu existe? Şi încă diferenţe foarte mari!". Sincer, n-am stat nici măcar vreo milisecundă să mă gândesc dacă o avea vreun sâmbure de adevăr decretul majestăţii sale din comisie, ci am răspuns cu un rânjet cel puţin la fel de malefic: "Mmmm, îmi pare rău, dar eu nu sunt de acord cu dumneavoastră. Nu e nici o diferenţă. Diferenţă există între noţiunea de publicitate şi cea de advertising, umorul se aplică la fel şi are aceleaşi două principii de bază: să facă publicul să râdă şi să facă produsul memorabil pentru public. Atât." C'est la vie, mon cher, că am crezut că se prăbuşeşte cerul pe mine. De la o altă contradicţie la bacul oral de română unde abia am luat nota de trecere îmi propusesem să nu mai fac nebunia asta vreodată. Atunci, însă, mă convinsesem şi eu că argumentele mele erau greşite, după ce directoare de la Şaguna efectiv mă demolase, acum mă gândeam ce naiba mă fac dacă iar am dat-o-n bară. Curios lucru, însă, imediat după acest flashback deloc plăcut, aveam încrederea că n-am pecit-o.

Va urma...

Petrecere Stegară pe 15 iulie

2011-07-04T15:46:00.000+03:00

"Pă" 15 iulie anul Domnului 2011, "stegari" din toate colţurile Braşovului, posibil şi ale României şi Europei, se vor întruni în barul Rockstadt pentru a o pune de-un chef, aşa ca înainte de startul noului sezon.

Petrecerea asta e organizată de Liga Suporterilor Stegari şi e un fel de tradiţie, ca să zic aşe, după party-ul de anu' trecut de la inaugurarea Ligii. Băutura e 'eftină, lumea mişto, muzica bună, aşa că o să fie super fain.

Mai jos aveţi clipul promo. ThunderSteagu', baby !!!

Albert Schuller is the man!

2011-06-27T17:25:00.000+03:00

"A century ago... Three buildings... One city... One man... Albert Schuller..."

După această introducere "a la movie trailers" dar numa' cu litere şi fără voce, să vă zic despre ce e vorba. De fapt, postarea asta nu va fi compusă din foarte mult cuvinte.

Dacă ieşiţi în oraş la Festival 39, trageţi o bilă la Dado sau închiriaţi o cameră şi clădirea în care intraţi vă place, e datorită lui Albert Schuller. Dacă nu ar fi fost Albert Schuller, Maternitatea n-ar fi funcţionat în clădirea în care se află astăzi. Fără Schuller, Banca Naţională Săsească n-ar fi fost una dintre cele mai faine "puşculiţe" din lume.

Nu mi-a venit să cred că n-am în laptop o fotografie cu Coroana, aşa că am şutit una de pe net. Sursa: http://www.captaingo.ro/Hotel-Coroana-Brasov-Brasov

Mai jos, Maternitatea şi fosta Bancă Săsească, acum "clădirea aia roz de pe Republicii" la care toată lumea cască ochii şi se miră că încă n-a căzut.

Bă, eș' nebun? Am făcut un lipdub la facultate !

2011-06-24T00:58:00.000+03:00

De asta pauza în materie de activitate pe blog după revenirea "di la Făltişeni". M-am ocupat împreună cu colegii mei din ultimu' an de facultate de punerea în scenă a lipdub-ului de mai jos.

Dat fiind că sâmbătă asta avem cursul festiv, timpul de pregătire a fost destul de scurt (vreo două zile), de unde este evident că "opera" noastră are o grămadă de lacune. După terminarea lucrărilor de licenţă şi aşteptarea deplasării la Iaşi pentru susţinerea acesteia, ne-am zis să facem şi această mică nebunie numită lipdub. Şi l-am făcut şi suntem mândri !

Chestia asta tinde să devină un fel de tradiţie "cerepistă", după ce prima promoţie de CRP Braşov a deschis drumu' cu prestaţia lor de anu' trecut.

Iată Promoţia 2011 CRP Braşov în acţiune.

La ţară: apus de soare | Ep. 5

2011-06-15T19:43:00.002+03:00

E ultima zi la ţară, de joi sunt iar acasă. Nu puteam să închei această epopee ruralo-urbană fără a vă arăta cum e un apus de soare aici.

Zona se cheamă "islaz". E un deal mare, verde, de pe care se pot vedea satul şi cele două iazuri: iazul mare şi iazul mic (sau iazul lui Pintiuc). La baza dealului se încingeau meciuri de fotbal tari de tot. Se juca, de regulă, ăia de pe partea dreaptă a satului cu ăia de pe partea stângă. Eu eram în echipa de pe stânga. O margine a terenului era "marcată" de un pârâu, iar cealaltă margine de dealul sus-menţionat. Pe deal se adunau gagicile din sat să facă galerie sau, pur şi simplu, să se distreze pe seama talentelor fotbalistice ale unora sau altora.

Ieri când am trecut pe lângă vechiul "teren de luptă" îmi părea prea mic pentru nebunia colosală ce o găzduia cândva. Eu jucam portar, mă deprinsesem cu postul ăsta de la meciurile din faţa blocului din Braşov şi i-am dat gata pe localnici cu plonjoanele mele. Pentru prima oară vedeau un portar ce nu sare precum o broască ci are o oarecare estetică în plonjon. Asta ca să mă laud niţel. Se juca bărbăteşte, oamenii erau chiar pasionali cu mingea la picior dar şi mai pasionali când strigau unu' la altu' dându-şi indicaţii sau trimiteri la origini. Exemplificare: mi-a pus cineva odată un genunchi în coapsă că am zburat ca-n filmele cu Bruce Lee. La aterizare am ratat de puţin o balegă proaspătă aflată în tuşa terenului.

Ce legătura are fotbalul cu apusul de soare? Păi meciurile se întindeau până târziu, când era prea beznă să mai găsim mingea căzută în pârâu. Până la înturnericul suprem, însă, era apusul. Şi, Doamne, ce apusuri de soare am mai văzut dintre stâlpii porţii de lemn.

Ieri seară, nema porţi de lemn, minge de fotbal sau gagici îmbujorate. Daaar, apusul de soare a rămas la fel cum îl ştiam.

"The vast expansion of the football pitch.." Pe dâmbul ăsta din colţul din dreapta stăteau suporteriţele.

Pe "islaş"

Iazul mare. Aici, pescuitul este interzis. Sunt unii care umblă în patrulă ca să găsească potenţialii braconieri cu fir întins. Altfel, precum iazul de la marginea Fălticeniului, şi acesta are "porţia" sa de lebede şi raţe sălbatice.

Spre casă după o zi de muncă pe ogoarele patriei.

Apusul, aşa cum se vede de pe vârful dealului.

Apus de soare pe iazul mic.

La ţară: o dimineaţă la muzeu | Ep. 4

2011-06-14T17:44:00.000+03:00

Muzeul Apelor "Mihai Băcescu" mai exact. Mihai Băcescu a fost un fel de "Emil Racoviţă" local, asta ca să pricepeţi cam cât de tare a fost tipul. Altfel, munca sa de cercetare a vieţii marine e cunoscută prin cercurile internaţionale de specialitate.

Muzeul se deschide la 8 fix şi primeşte ultimii vizitatori la orele 16. L-am vizitat pe la 9 şi ceva după ce mi-am băut berica de dimineaţă. Cum-necum, tot la Cafe Royal am ajuns, dat fiind că maică-mii i-a plăcut cafeaua de acolo. Acuma ce să zic? Locul nu e chiar o magherniţă ordinară, din contră. Iar preţurile sunt chiar îmbietoare, 5 lei Carsbergul la 500ml şi 3 lei o cafea bună, după spusele maică-mii. Dar chelneriţele, ceva de groază. Acuma nu ştiu. Poate-s eu paranoic şi m-am obişnuit cu chelnerii noştri de la Braşov care răspund la "mulţumesc" cu sintagma "cu plăcere" zâmbind, nu de parcă ar avea un cleşte în dinţi. În fine, o să mai frecventez locul poate-poate reuşesc să le smulg un zâmbet odată.

Revenind la muzeu. După degustarea hameiuluiz am ajuns la el. Din intersecţia de pe Faleză, dacă te uiţi în stângă, vezi în depărtare silueta clădirii impunătoare.

Muzeul Apelor "Mihai Băcescu"

Biletul costă 5 lei, iar grupurile organizate plătesc 2,5 lei de persoană. Partea cea mai mişto, însă, a fost taxa foto. Faţă de "Casa Mureşenilor" din Braşov, spre exemplu, unde taxa foto e 20 sau 25 de lei, la Muzeul Apelor aceasta e de... 3 lei. Da, numa' 3 lei! Şi-am mai primit şi o vedere gratis.

La muzeu se pot vedea diverse obiecte folosite pentru pescuit, altele decât clasicele undiţe, peşti, crustacee şi căluţi de mare puşi în formol întru eterna contemplare a tinerilor şcolari veniţi în excursie cu clasa. Piesa de rezistenţa, un glob pământesc realizat la scară 1:80 de milioane, pe care este reprezentat atât relieful uscatului cât şi cel submarin. Globul e unic în Europa.

Unul din ghizi explicându-le copiilor cam ce văd ei acolo. Din ce am înţeles, partea albastră chiar e... apă. Învelit într-un soi de plexiglas, părţile care reprezeintă oceanele şi mările sunt umplute cu apă.

Un alt punct de atracţie este "Acvariul", a cărui intrare (foto-sus) este flancată de o ancoră "normală" şi una de navă-amiral. O chestie asemănătoare am mai văzut la Parcul Zoologic din Roma, evident la o scară puţin mai mare şi mai tehnologizată, dar şi aşa am fost extrem de foare plăcut surprins de mica bijuteria descoperită în târgul Fălticenilor. Bineînţeşes, nu lipseşte o sală dedicată patronului spiritual al muzeului, Mihai Băcescu, şi lui Emil Racoviţă, plus una plină de diorame cu animale împăiate aflate în diverse ipostaze chiar pe iazul de la marginea oraşului, în diferite perioade ale anului, vara sau iarna.

Carassius Auratus (sau ceva de genu' ), primii peşti... domesticiţi din istorie. Adică puşi la acvariu. Se întâmpla prin sud-est Asiei acum foaaarte mulţi ani.

Sala cu diorame

Asta-i pentru fete. Ştim cu toţii că "diamonds are a girl's best friends", dar nu cred că aţi refuza un colier din perle autentice.

Ce să mai zic? Fain, fain, fain ! Dacă vreodată aveţi drum prin Fălticeni, băgaţi în program şi o vizită la muzeu' ăsta. Nu e Luvru, aşa că aproximativ oră vă ajunge pentru a căsca ochii şi admira toate cele.

Am vrut să merg şi la Muzeul de Artă "Ion Irimescu" însă era în renovare. Cică deţine cea mai mare colecţie de autor din ţară dar... c'est la vie. Data aviatoare nu scapă.

Până una-alta, azi e cer senin în Fălticeni aşa că se anunţă un apus de soare magistral. O să vedeţi care-i treaba cu asta.

La ţară: la pas prin "Făltişeni" | Ep. 3

2011-06-13T20:47:00.000+03:00

Titlul e pentru a-i face pe plac tovarăşului Mitel care e mândru că locuieşte în zona Onyx din Braşov. Adică "la oraş", cum deseori se recomandă, el nefiind "un ţăran"din Noua ca mine.

De la orele dimineţii am fost "în târg". Aşe i se spune zonei urbane a Fălticenilor, "în târg", pentru că Fălticeniul asta a fost la origini şi, mai mult sau mai puţin, cam asta e şi acum: târg. Şi a plouat în târg dar asta nu m-a descurajat deloc. Poze cu soare au toţi amatorii, măcar acuma-i şansa mea să par cel puţin semi-pro.

După ce am constatat cu stupoare că băncile şi muzeele îs închise fiindcă ieri au fost Rusaliile, m-am văzut handicapat de posibilitatea colectării premiului "dă 500 dă lei" de la Cava d'Oro şi de şansa culturalizării pe plaiuri fălticenene. Ce e de făcut? Luăm de băut, luăm de băut, luăm de băut! După două beri, una blondă alta brunetă, date gata până-n ora 11, m-am simţit capabil să dansez în ploaie cu aparatul foto. Nu înainte însă de a descoperi că hala centrală a pieţii din Fălticeni datează din 1897. Bă, Mitele, Noua era o respectată staţiune la vremea aia, pe când Onyx-ul tău nici nu era pe hartă.

După ce-am dat gata şi nişte mici eram cu adevărat gata de acţiune.

Prima oprire: Piaţa Nada Florilor (Nada Florilor Square pentru hipsteri)

Panoramă cu Piaţa Nada Florilor. Abia mă deprind cu "panoramarea" asta aşa că luaţi-mă uşor.

Principalele atracţii din Piaţă sunt biserica aflată în construcţie încă de când aveam eu 6 ani (extremitatea dreaptă a panoramei), o "chestie" care arată cât e ora locală şi, din câte mi-am dat eu seama, ora pe alte meridiane. Piesa de rezistenţă este însă monumentul dedicat eroilor din Al Doilea Război Mondial. Şi din Primul Război Mondial. Şi din Războiul de Independenţă. Sincer, habar n-aveam că un oraş atât de mic a dat atâtea vieţi pentru Independenţa şi Reîntregirea României. Cinste fălticenenilor !

Asta-i faţada monumentului, ca să zic aşa. Două tunuri anti-tanc şi un porumbel veghează. Pe "verso" sunt trecuţi fii oraşului căzuţi în cele trei războaie.

Ceasul

Următoarea oprire: Faleza

Aflată în imediata apropiere a Pieţei Nada Florilor, Faleza nu e chiar faleză ci o pietonală în genul Republicii de la noi. I se spune Faleză, cred, datorită iazului de la marginea oraşului. În fine.

Pe Faleză se găsesc magazine, restaurante şi nişte instituţii ale statului printre care şi Primăria Fălticeni. E destul de pitorească zona însă de evitat restaurantul-casino Royal. Nu ştiu cum mă-sa am nimerit acolo, dar, constrâns de împrejurări, m-am văzut nevoit să-mi beau berea de la 8.45 acolo. Chelneriţa era o posibilă fată faină dacă ar fi zâmbit măcar o dată pe tot parcursul şederii. De zâmbete au avut parte doar micro-interlopii locali care-şi serveau cafeaua. Probabil ei erau clienţi vechi şi de aia lor le zâmbea iar pe mine mă trata cu scepticism. Sau să fi fost scepticismul generat de faptu' că la 8.45 beam bere şi nu cafea. Istoria mă va judeca!

Intrarea pe Faleză dinspre Piaţa Nada Florilor. Galben-Negru !!!

"Punks not dead" (Puşlamalele n-or murit, pentru cei nefamiliarizaţi cu engleza) pe Faleza din Fălticeni.

Clădirea Primăriei din Fălticeni, aflată cam pe la mijlocul Falezei.

Câteva din clădirile cu arhitectură interesantă de pe Faleză, partea stângă dacă mergi dinspre Nada Florilor. E o combinaţie de stil austriac şi românesc. Cică din Bucovina ar face parte judeţul Suceva, cu excepţia oraşului Fălticeni. Aşa că eium blondei de la turism cu pancarta ei de la intrarea în Fălticeni: "Bine aţi venit în Bucovina!". This is MOLDOVA !

Pe partea dreaptă a Falezei se află Primăria (foto-dreapta), alte clădiri şi, în centru, un monument închinat celor căzuţi la 1877-1878.

Rătăcirea

În celălalt capăt al Falezei se află Piaţa Sadoveanu, iar o statuie a scriitorului Mihail Sadoveanu veghează mersul turiştilor, al cetăţenilor şi maşinilor. De aici am ţinut direcţia drept în faţă prilej pentru a remarca un contrast uluitor între ce-a fost cândva şi ce e acuma.

Cândva nu erau blocuri. Se stătea la casă, curţile erau imense, numai bune pentru boierii cu caleaşcă la... poartă. Urbanizarea de după '48 a adus şi aici omniprezentele blocuri iar, printre ele, rătăcite, se mai găsesc câteva "reminiscenţe" de altă dată. Precum în fotografia de mai jos.

Pe vremea când în bijuteria asta se ţineau baluri cu domni la patru ace şi cucoane dichisite, precum în Noua, Onyx-ul lui Mitel era încă loc de păşunat.

Iar acum, dragii moşului, evident că m-am rătăcit. Când o ţii drept înainte cu speranţa că la un moment dat dai de-o stradă care să ducă înapoi spre centru trebuie să ai în minte următoarele:

1. Există posibilitatea să nu dai peste acea stradă pentru că ea nu există.

2. Dacă strada nu există dar tu continui să mergi drept înainte înseamnă că eşti un "explorator".

3. Orice explorator are nevoie de o rută de întoarcere. S-ar putea să fie aceeaşi pe care ai venit. Nu oricine e Columb să-şi permită să creadă toată viaţa că a ajuns în India când, de fapt, el a ajuns în America.

În cazu' meu, cred că mai aveam "oleacă" şi ajungem din Moldova în Bucovina.

"Io-te al naibii turist... Niciodată n-a ajuns vreunu' atât de departe..."

Revenind pe traseu: La Stadion

Ca un iubitor al fotbalului ce sunt, n-aveam cum să ratez o vizită la fosta casă a legendarei Foresta Fălticeni, ulterior Suceava. Stadionul se cheamă, evident, "Nada Florilor" (am înţeles că Sadoveanu, care a scris ceva intitulat "Nada Florilor - amintirile unui pescar cu undiţă" - trăiască Wikipedia - a trăit în perioada Primului Război Mondial la Fălticeni, şi de aici afinitatea Fălticenilor pentru monsieur Sadoveanu).

La porţile acestui stadion am avut cel mai mişto prim sărut care nu s-a întâmplat. Porţile alea au fost dărâmate pentru a construi o sală de sport, dar amintirea primăverii lui 2007 a rămas. Cică ea s-a măritat între timp. The end.

Aici a învăţat Foresta să bată mingea pentru ca mai apoi să le rupă fâşu' dinamoviştilor printr-un apoteotic 5-4, în toamna lui 2000, chiar în ograda bucureştenilor. Era 4-0 pentru Dinamo în minutul 65 sau ceva de genu'.

Încheire traseu: podul, iazul, dealul

Din târg, ca să ajung înapoi la ţară, trebuie să trec podul peste iaz şi apoi să urc un deal mare.

Bătea destul de tare vântul, chiar cu un şuierat sinistru pe alocuri, însă gândul la ţuica de acasă şi acela că tre' să scriu o scrisoare m-au ajutat să depăşesc momentul dificil. A, şi nu ştiu de ce, dar tot fredonam "It's a long way to the top". Probabil era un fel de autoîmbărbătare pentru dealul ce mă aştepta.

Da, frate, lebede ! Şi astea-s doar o parte din cârdu' de vreo 20.

Fălticeni sky-line, aşa cum se vede de pe calea Pleşeşti Gane.

Mâine sper să ajung şi pe la muzee. Cică e aici un Muzeu al Apelor tare fain. Mi-a venit ţuica. Cius!

La țară: pisoii, rachiu' şi câinii (Ep. 2)

2011-06-12T18:47:00.000+03:00

În episodul de astăzi vom trata aspecte ceva mai idilice. Este vorba despre puii de mâţă, rachiul moldovenesc şi nişte câini care cică-s fraţi.

Din ce am înţeles, idea asta de moldovean sau bucovinean e asemănătoare cu cea de transilvănean sau ardelean. Adică e vorba de o chestie de nuanţă foarte fină. În fine, până părăsesc meleagurile lui Ştefan voievod poate o să lămuresc şi aspectul ăsta. Revenind la tema acestei postări.

În primu' rând, despre puii de mâţă. Sunt patru la număr şi stau în podul casei. Au loc berechet să alerge ca nişte mici tigrişori ce sunt fără riscu' de a fi ciocăniţi în cap de găini sau cei doi cocoşi. Fiind pisoi de la ţară au şi o mamă care ţine la ei. Mă-sa lor e gri iar seara, când Moş Aurel urcă în pod să le pună lăptic, se adună toată familia în jurul castronului. Mama lor ia câteva guri de lapte apoi veghează ca nu cumva dubiosu' cu aparat foto să încerce ceva aiurea. Tatăl este unul absent, preferând să alerge după alte cozi de mâţă în loc să aibă grijă de buna creştere a pisoilor. Un bulangiu cu blană, ce să mai...

Buuun, băieţi, acum să trecem la lucruri serioase în timp ce fetele încă se "aaaaa, ce drăăăguuuuţi" la pozele cu pisoii. Şi când zic treburi serioase mă refer la "whisky-ul" plaiurilor moldo-bucovinene: rachiul ! Dom'le, cât rachiu am băut de vineri şi până azi, n-am băut în toată viaţa mea. "Hai că masa-i gata... poftim un păhărel cu rachiu !"... "Aţi mâncat, să vă fie de bine... poftim un păhărel cu rachiu !"... "Te-ai trezit, bună dimineaţa, poftim un păhărel cu rachiu !". Desigur, "un păhărel" e un fel de-a spune. Da' nu mă plâng ! Tulai Doamne cât îi de bun şi, curios lucru, nu mă-mbăt. Secretu' e să nu bei păhărelu' din mai mult de trei gâturi. De la patru gâturi în sus te-ai putea crede mai uşor de cât eşti de fapt, lucru de nedorit când wc-ul are o podea şubredă.

Moldovenilor le-a plăcut berea de la munte în timp ce ardelenii s-au împrietenit cu rachiul (bidonul din stânga, pentru necunoscători). Măcar ăsta e un aspect pozitiv al Unirii de la 1918. "Let's all get drunk tonight !"

Iar acum, despre căţei. Pe unu', cel negru, îl cheamă Bursuc, iar pe celălalt Bobiţă. Deşi nu seamănă deloc unu' cu altu', cică ar avea aceeaşi mamă, adică-s fraţi. Bobiţă e mai mic din punct de vedere al vârstei şi mereu aleargă de bezmetic. Frac'su, ca orice frate mai mare care ţine la ghindoc, nu ezită să se alerge cu el prin curte şi să se joace. Evident, ca să pot merge prin curte liniştit, fără ca ei să-mi ia măsura la picior, a trebuit să le arăt că "I'm their brother from another mother" cu nişte felii de chec. A funcţionat.

Things will never be the same again. Zicala "te înţelegi precum câinele cu mâţa" ar trebui înlocuita cu una de genu' "te înţelegi precum Răzvan cu Delia". Eee, ia zi Anda, bună asta, e că?

Me gustas tu...

La ţară: WC-ul | (Ep. 1)

2011-06-11T21:57:00.002+03:00

Ca mulți brașoveni, provin din părinți ai căror origini sunt mai apropiate sau depărtate de Brașov. Taică-miu e de undeva din județul Buzău, adică din Vechiu Regat, în vreme ce maică-mea e din Fălticeni, județul Suceava, adică Bucovina. Unii o confundă cu Moldova. Nu că ar fi ceva rău în asta, dar simțeam nevoia să mă dau mare cu cunoștințele mele.

Iar eu mi-s în Fălticeni, zona rurală mai exact. La țară, adică. N-am mai fo' aici de patru ani.

Oricum, ce voiam să vă scriu e legat despre wc-ul rural. Un set se sfaturi utile ca să zic aşa:

1. Dacă suferiţi de arahnofobie, găsiţi mai bine un copac dosit pentru a da curs chemărilor naturii.

2. Dacă suferiţi de arahnofobie şi un copac mai dosit nu există în jur, folosiţi autosugestia: "Sunt bărbat, ce dracu'! Hai că pot!"

3. Dacă eşti suficient de bărbat şi ai intrat, nu ridica capul pentru a vedea ce-i în jur şi nu-ţi folosi vederea periferică. Ce nu ştii că există, nu te sperie.

4. Asigură-te că podeaua nu e şubredă. Dacă o simţi şubredă, învaţă să ţinteşti gaura din "tocul" uşii.

5. Dacă faci treaba mare şi podeaua e şubredă, caută un copac dosit. Chiar dacă el este în pădure.

6. Dacă te rişti să stai pe podeaua şubredă, îţi asumi şi riscul unei cădere libere spre cea mai de căcat amintire a vieţii tale.

7. Fredonarea unui cântec îţi dă impresia că te afli într-un loc mai puţin nasol decât eşti cu adevărat. "It's just a another day for you, for you and me in Paradise..."

A murit Ioan Alecu

2011-06-10T01:07:00.001+03:00

Mureşenilor colţ cu Sfântul Ioan. Început de toamnă braşoveană acum vreo doi ani.
Îmbrăcat cu foiţa sa stil anii ’90, Ioan Alecu trage răbdător din ţigară şi priveşte trecătorii grăbiţi. Eu, la fel ca toţi ceilalţi. Traversam grăbit pentru a ajunge la facultate, numai că-l văd pe nea’ Alecu. Ne-am recunoscut din priviri, îi luasem un interviu în mai pentru un proiect. Mi-am băgat picioru’ în el seminar şi am stat la şuete cu “Foca”.

Îmi vorbea cu luciditate despre întâmplări şi oameni de acum 30-40 de ani. Vorbea apăsat despre fotbalul prezentului dar plin de speranţă despre Steagu’. “Noi câştigam puţin mai mult decât un muncitor de la fabrică (n.a. Uzina de Autocamioane). Nu existau mari diferenţe între cât primea, să zic, Adamache şi cât lua un puşti de la echipa mare. Totul era din plăcere, mă-nţelegi? Păi să fi fost eu şi cei de-o generaţie cu mine fotbalişti în ziua de azi, le înnodam picioarele “vedetelor” de acuma”.

Colegi de facultate treceau pe lângă mine fără să ştie cine-i moşu’ cu care stau la taclale. “Hai, Răzvan, nu vi la facultate, că e târziu deja.” … “Lasă că ajung…”, venea răspunsul. Tot cu un “lăsă că”, numai că într-o variantă mai elegantă, s-a încheiat şi şueta mea cu Ioan Alecu: “Lăsaţi, domnule Alecu, că o să facem o întâlnire a tuturor foştilor stegari la dumneavoastră acasă”. El venise cu idea, locuia la “etajul verde” vizavi de Biserica Catolică şi avea un salon foarte mare şi aerisit. “Lăsaţi, domnule Alecu, că o să facem…”, şi n-am făcut nimic, dar un “stegar” a mai plecat dintre noi.

În clădirea din stângaa "Taromului", la etaj, a locuit Ioan Alecu, Stegar.

Pe 8 iunie ne-a părăsit nea’ Alecu. Mâine, 11 iunie, un alt “stegar” colosal, Ioan Szigety, împlineşte 77 de ani. Locuieşte în Braşov, pe Bulevardul Ştefan cel Mare, bloc 10, scara C, apartamentul 10. Din păcate, eu nu voi fi în Braşov pentru a-i face o vizită, cei care aveţi posibilitate să mergeţi, faceţi-o. O felicitare şiun “La Mulţi Ani!” din partea unor necunoscuţi nici nu ştiţi cât de mult contează. “Lasă că mergem la anul” … vă rog, nu.

Când revin acasă o să facem şi întâlnirea aceea a “stegarilor” din alte vremuri acasă la Nae Pescaru. Doar el ne-a invitat, iar “lasă că facem altădată” nu se cade.

Iată de ce lui Ioan Alecu i se spunea “Foca”.

Invitaţie la fotbal.... din Ucraina

2011-06-07T18:43:00.000+03:00

Suporterii echipei FC Braşov au fost invitaţi să participe la cea de-a 5-a ediţie a competiţiei "EUROFAN" (link pe Wikipedia despre turneu), ce va avea loc între 23-26 iunie, în oraşul ucrainean Lvov. Invitaţia am primit-o pe mail, la începutul săptămânii.

Echipe de 11 (suporteri) pe 11, fără profesionişti sau semi-profesionişti, doar amatori sadea dornici să bată mingea şi să bea bere.

Our motto might sound like this:
play some football, drink some beer,
make friends, have fun! "

Alte fragmente din e-mail:

Tournament rules: 11-a-side teams,
matches played in qualifying groups will have duration of 50 minutes (2 halves, 25 minutes each),
matches played in playoffs will have duration of 60 minutes (2 halves, 30 minutes each).

The final list of participants will include 24 fans’ teams from all over Europe, including Liverpool (England), Chievo (Italy), Copenhagen (Denmark), Zenit and Lokomotiv (Russia), Dinamo Minsk (Belarus), National supporters teams of Sweden, Czech Republic, Moldova, Wales, Slovenia, Croatia, Slovakia, Armenia, Poland, Ukraine and many others.

Se precizează, de asemenea, că o noapte de cazare la un hotel bun costă 13 Euro de persoană (cu mic-dejun inclus) şi că trebuie achitată o taxă de înscriere în valoare de 150 de Euro/echipă (vreo 13-14 Euro de persoană adică).

Ce să zic? Suntem onoraţi de invitaţie dar nu ştiu în ce măsură o vom putea onora. Cu atât mai mare e regretul cu cât suntem prima echipă de suporteri din România invitată să participe la această competiţie. Dar, vorba aia, majoritatea studenţi, majoritatea nema loc de muncă... şi pentru escapada asta fotbalistică ne-ar trebui cel puţin 200 de Euro de căciulă. Că na, nici Lvov-ul nu e la un drum cu bicicleta distanţă. Oricum, vedem ce va fi şi, c-o fi de bine, c-o fi de rău, o să vă ţinem la curent.

Facultatea de Sociologie şi Comunicare | Clip de promovare

2011-05-27T18:10:00.003+03:00

Un fel de "trailer" pentru filmul fictiv numit "Studenţie".

Clipul de promovare a Facultăţii de Sociologie şi Comunicare a fost realizat de o echipă de studenţi de la CRP (Comunicare şi Relaţii Publice), anul III. Nu am beneficiat de aparatură profesionistă în realizarea acestui clip şi, majoritatea, ne-am aflat la prima experienţă de acest gen. Sperăm, însă, că am făcut o treabă bună.

http://www.unitbv.ro/socio

Clipul de faţă este doar o parte a proiectului de promovare a F.S.C. Braşov, echipa ce a lucrat la clip ocupându-se şi de conceperea pliantelor şi afişelor pentru anul universitare 2011-2012.

Am fost o echipă de 7. Eu m-am ocupat de "regie", ca să zic aşa. Ca orice echipă care se respectă am auvt şi un 1st assistant director şi 2end camera unit :)) Am avut producător şi asistent de producător, project manager, pe cineva responsabil cu castingul, pe cineva care s-a ocupat de muzica, tot tacâmu' ! Şi actori, după cum se vede. Doi dintre ei, "Andreea" şi "Bogdan", elevi de liceu în timp ce "Oana" e colegă de-a noastră.

P.S. din anul universitar 2011-2012, Facultatea de Sociologie şi Comunicare o să dispună de propriul studio TV. No, să-mi dea atunci o cameră pe mână şi sigur câştig un premiu ceva la final.

Visul unor generații | O Fortuna

2011-05-06T10:22:00.000+03:00

Cum să-i zic? Să-i zic clip motivațional? Să-i zic promo? Îi zicem și-așa, și-așa. Băieții noștri, fotbaliştii de la FC Braşov, aceşti cavaleri moderni ai Kronstadt-ului, să câştige miercuri seară meciul cu Steaua din semifinalele Cupei României.

De la Juni (O tonă de poze)

2011-05-03T13:33:00.000+03:00

Deşi au fost mii de oameni de 1 mai în Centrul Vechi pentru a-i vedea pe Juni călare, "câteva" fotografii nu strică. Click pe poze pentru a le vedea mari, puteți salva ce vă place.

Câteva vorba despre "Tradiţiile Militare ale Braşovului". Foarte faină ideea cu oamenii în costume reprezentând războinici din diferite epoci ale Braşovului, însă de ce e treaba doar pe jumătate? Avem Cavaleri Teutoni, militari din secolul XVI şi Gărzi Imperiale (sec. XVIII), dar Războaiele Mondiale de ce nu sunt reprezentante? Că Braşovul n-ar avea ce să ofere în această privinţă este o aberaţie mai infinită decât universul. Trei-patru ostaşi ai Marelui Război amintind de momentul "8 octombrie 1916" şi câţiva aviatori din al Doilea Război ar fi făcut imaginea să fie completă. Desigur, partea cu aviatorii era mai grea, că nu puteau planta un IAR 80 la scară normală... dar, plm, hai să ne facem de cap până la cap: n-ar fi fost mişto să fie adus de la Bucureşti IAR-ul de la Muzeul Aviaţiei? Că vorba aia, IAR 80 is made in Braşov. Şi aviatorii în uniformele lor prezentând mişunând prin mulţime, nişte machete cu avioane şi hărţi de luptă. No, să fi văzut atunci frenezie foto.

Pe Deal

2011-04-28T21:54:00.001+03:00

Interesant lucru cu tehnologia asta. Nu credeam că prima mea vizită pe Dealul Melcilor se va produce în "online" şi nu în viaţa reală. Iată că s-a întâmplat dar promit să mă revanşez cu vârf şi îndesat faţă de realitate. Istoria mă va judeca!

No, treaba asta cu DealulMelcilor.com stă în felu' următor: c'est un blog colectiv care vine să facă un pic de concurenţă (cică!) PrinBraşovului. Mărturisesc că nu-mi dau seama despre ce fel de competiţie ar putea fi vorba din moment ce nu e foarte greu pentru cititori să aibe două tab-uri cu ambele site-uri deschise. Dar, mă rog, no me importa atât de tare axpectul ăsta ca să-l dezvolt.

Cât mă priveşte pe moi, am fo' invitat de Ionuţu să scriu pe DealulMelcilor.com şi am şi lăsat deja un text acolo încadrat, cum altfel, dacă nu în a mea sfântă treime - bere, fotbal şi patriotism local? Evident, n-o să scriu DOAR despre "din astea", dar am zis s-o dau la debut cu ce ştiu mai bine.

Să fie într-un ceas bun!

Bere cu pasiune. Şi un pic de artă

2011-04-26T13:24:00.002+03:00

E ca şi cu femeile. Nu le "consumi" şi gata. Le priveşti, le mângăi, le adumelci parfumul şi te laşi îmbătat de el. Aşa şi cu berea, trebuie mereu savurată. E drept, uneori, de sete, o dai pe gât în doi timpi, dar asta-i ca sexul de dimineaţă. Şi cine naiba şi-ar dori numa' sex de dimineaţă?

Dacă m-am făcut înţeles, bine. Dacă nu, desfă o bere şi priveşte pozele.

Braşovenii au fost în Ghencea. A fost fain!

2011-04-22T18:46:00.000+03:00

Trei sute de suporteri stegari au plecat până la urmă din Braşov pentru a susţine echipa oraşului în meciul cu Steaua din semifinalele Cupei României. Organizaţi ad-hoc pe microbuze şi maşini personale după ce varianta deplasării cu trenul a picat în ultima clipă, "stegarii" au făcut spectacol în Ghencea, dominând destul de copios în multe momente ale meciului fondul sonor.

Or vrea "mai-marii" fotbalului românesc o finală Dinamo - Steaua la Braşov, însă pe 11 mai nu vom ceda fără o luptă pe cinste. Hai BRAŞOV !!!

Pentru fotografii din deplasare, daţi un click AICI.

Cu toţii în Ghencea pe 21 aprilie !!!

2011-04-19T18:07:00.000+03:00

BRAŞOV

Luna plină de la mine de la geam

2011-04-18T09:39:00.000+03:00

În noaptea de 17 spre 18 aprilie 2011, ieşit la geam în pijamale să iau o gură de aer, am văzut luna şi am vrut să-i fac nişte poze. Am o grămadă de prim-planuri mişto cu luna. Numa' că aseară nu-mi ieşea pozele deloc cum voiam eu. Au ieşit, în schimb, alte poze.

FC Braşov - Steaua : Război psihologic la Carrefour Braşov

2011-04-16T19:23:00.001+03:00

Am fost în cursul zilei de sâmbătă la Carrefour să fac oareşce cumpărături pentru sărbători. O aglomeraţie de te făcea să te întrebi “ce este, de fap, criza?” şi un şoc încă de cum am intrat printre raioane.
Văd nişte zorzoane roş-albastre într-un raft şi-mi zic în gând: “p!?a mea, şi bomboane cu Barcelona acuma?”. Mă uit mai bine şi văd că scrie numele clubului bucureştean şi o steluţă de mare zâmbitoare pe ambalaj. Profit de faptul că maică-mea se uita la nişte vinuri şi dau printre dinţi un “băga-mi-aş p!?a în ciocolata voastră!!!”. Mă eliberasem de frustrare pentru ca vreo câteva raioane mai încolo să mă umplu de satisfacţie. Iată descrierea situaţiei fază cu fază:

El, aflat la conducerea căruţului de cumpărături, se strecoară cu greu prin mulţime. Ea, ca un veritabil Hagi al cumpărăturilor, are privirea sus pentru a observa produsele ce s-au demarcat la promoţie. Cumva, el găseşte un culoar îngust şi se strecoară cu căruţul. E undeva la raionul de dulciuri. Observă ambalajului stelist şi brusc i se luminează faţa. Ia o pungă, o priveşte, o întoarce pe toate feţele, radiind de fericire. Ar vrea s-o pună în coş, dar mai întâi are nevoie de aprobarea ei. Se duce la ea ca un copilaş plin de speranţe. “Uite, iubito, nu-i aşa că-s faine?”, zice el. Ea, cu o privire de fier, priveşte ciocolăţile, dar nu le atinge. “Nu vreau. Oricum vă rupem ambalajul joia viitoare…”

They regret to inform me...

2011-04-11T19:56:00.001+03:00

La sfârşitul lui februarie am fost la meci şi am făcut un film. Apoi l-am trimis la Cannes.

Juca Braşovul la Alba Iulia. Cu noaptea-n cap ne-am adunat vreo 50 de inşi în Gara Braşov şi-am pornit spre Cetatea Unirii. Eu mi-am luat toate sculele cu mine (o cameră Samsung şi un aparat foto-video Sony) şi eram determinat să mă întorc acasă cu un film.

Am filmat tot drumul, am filmat prin oraş, am filmat la meci, am filmat la întoarcere. Ce n-am filmat !?! Voiam să fac un documentar cât mai "crud" posibil. După o săptămână intensă de montaj am terminat filmul. Scurt-metraj, 11 minute. M-am uitat la el şi zicându-mi că "e ceva de capu' lui" m-am gândit să-l înscriu la Festivalul de la Cannes. Intru pe site la ei, completez formularul, pun filmul pe DVD, îl expediez în Franţa. Deja am considerat o mare victorie momentul când mi-au răspuns că l-au primit. Cum naiba să nu te simţi bine când te bagă cineva în seamă? Mi-am zis că poate, poate... Apoi, pe 11 aprilie, am primit mail-ul de la ei: "we regret to inform you..."

În sinea mea mereu mi-am zis că filmul nu prea are şanse să fie ales mai ales din pricina naturii sale de "documentar" şi a faptului că se vede că e făcut de un amator. Apoi, cum mi-a zis şi un prieten: "dacă e în juriu vreunu' care ştie ce înseamnă viaţa de suporter şi-i ameninţă pe restu' că se aruncă de pe bloc dacă nu-ţi aleg şi ei filmul, ai şanse să mergi în Franţa." Acuma, că n-o fi fost vreun ultras în juriu, s-au că l-au lăsat ăia să sară, nu vom ştii niciodată.

Un lucru e fain, însă. Cei pentru care am făcut filmul, băieţii din galerie, mi-au spus că le place la nebunie. Bine, nu toţi, pentru că nu l-au văzut toţi. De asta mă gândesc să-l proiectez undeva, să-l vadă cu toţii. Şi nu doar ultraşii, ci şi alţi oameni care ar fi curioşi "ce rahat de film a putut să facă ăsta cu o gaşcă de golani?". Deci, cine mă poate servi, rogu-vă fain de tot, o seară, cu un videoproector?