Chestii în Braşov ce merită detonate

Ca să nu fiu acuzat de plagiat, menţionez că detonarea anumitor obiective nu este nouă pentru Braşov. Pe vremea stăpânirii austro-ungare, mai precis în anul 1913, şi mai precis pe 27 septembrie, doi indvizi aruncau în aer soclul statuii lui Arpad de pe Tâmpa. De fapt statuia înfăţişa un războinic din vremea lui Arpad. Gagiu' ăsta, Arpad, e cel care i-a condus pe maghiari în Câmpia Panoniei şi mai apoi în Transilvania. Statuia a fost ridicată în 1896 cu ocazia împlinirii a 1000 de ani de cânt triburile maghiar au ajuns pe meleagurile astea. Detonatorii, un anume Ilie Cătărău din Orhei şi Timotei Kirilov.


No bun, acum ştiţi că în Braşov detonările sunt o tradiţie. No, tipii ăştia doi din 1913 au aruncat în aer statuia arcaşului de pe Tâmpa pentru că nu plăcea lor cum dă la impresia artistică a oraşului. Ce-i drept că au distrus doar soclul, dar în 1916, când trupele române au intrat în oraş, soldaţii au mai efectuat o detonare iar arcaşul era cum s-ar spune... caput!

Astfel, ajungem la o concluzie sumbră, din punctul meu de vedere. Ştii, folosesc expresia din punctul de vedere ca să nu fiu acuzat de instigare la acte de terorism. Expresia în sine acţionând ca un strat de protecţie. Aaa, da, concluzia. Concluzia e că braşovenii sunt comozi şi acceptă orice construcţie, indiferent cât de grotească şi nelalocul ei este. Asta, ori braşovenilor le place grotescul şi mixajul între artă şi căcat arhitectonic.

Aşadar, iată lista "explozivă":

3. Vilele ş chiciurile mov, verzi şi portocalii din Şcheii Braşovului. Astea le-aş arunca în aer cu tot cu proprietari în ele.

2. "Chestia", că nici nu ştiu ce dracu' e, din sticlă din Livada Poştei de lângă Oficiul Forţei De Muncă. Mă doare fix în cot de ce rol o avea "chestia" odată terminată, e de căcat.

1. Locul unu, cu coroniţă, fundiţie şi explozii cu artificii este deţinut de Bellevue Residence. Ştiţi voi, cartierul ăla exclusivist de pe Dealul Warthe ce veghează peste întreg Centrul Vechi.

Poza de mai sus e înainte ca maniacii cu bani să-şi facă de cap.Asta ca să vedeţi că detonarea apartamentelor de pe Warthe nu ar fi un lucru chiar aşa de rău.

Etimologia cuvântului "pulă"

Înainte de toate, scuturaţi-vă de complexe şi ştergeţi-vă grimasa împietrită de pe faţă.

Cineva m-a trezit din cel mai profund somn ce l-am avut în ultima perioadă pentru a mă întreba de originile acestui cuvânt pe motivul "că ne-ai mai spus tu odată, dar am uitat." Eu zic că e un lucru bun, faptul că lumea vrea să ştie. Ei şi ce dacă nu vrea să ştie care-i treaba cu teoria relativităţii şi preferă să afle originile celui mai folosit, dar în acelaşi timp, cel mai secret cuvânt de pe planetă? Despre teoria relativităţii poţi afla de pe gugăl, despre pulă tre' să cauţi bine.

No, nu-mi propun ca teoria mea despre etimologia acestui cuvânt să fie infailibilă, ci doar un umil aport la elucidarea unui mister ce nu lasă lumea să doarmă (sic!).

Cuvântul "pulă" îşi origini antice, el provenind din latinescul pulus, -i, ce înseamnă "pui". Romanii, cărora le plăcea s-o ardă cu băieţei, foloseau acest diminutiv pentru a-i alinta. De altfel, expresii precum "ce faci pui?", "te iubesc, pui!" etc. sunt folosite şi în zilele noastre.

După ce au cucerit Dacia în 106 după Hristos, dacii au preluat limba cuceritorilor şi au combinat-o cu cea proprie. Asta era un fel de latină vulgară. No, când mai eşti şi cucerit, tinzi să devii şi mai vulgar. Cunoscut fiind faptul că dacii, deşi consideraţi barbari, se simţeau bine cu femei, aceştia au considerat că, decât să-şi plângă de milă, e mai bine să facă haz de poponăria intelectualităţii romane, deturnând semnficaţia acelui "pulus" care, graţie ingeniozităţii dacice, a fost asociat cu penisul. "Dă-te-n pula mea!" ajungând să fie cea mai răspândită expresia de pe întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic.

De ce e greu să spui te iubesc?

Cred, nu știu sigur, dar cred că am găsit un răspuns la întrebarea asta. Așa că fetelor, ochii mari, băieților, să-mi ziceți dacă am sau nu dreptate.

Evident, răspunsul pornește din universul meu, care se împarte în viața de zi cu zi și extensia acestei vieți, fotbalul. Așa că e normal să nu fie un răspuns general valabil, dar cel puțin pentru o parte dintre noi merge direct la țintă.

La recentul meci din semifinalele Cupei României cu FC Vaslui, una din colegele mele de facultate prezentă în galeria Steagului era foarte surprinsă de ușurința cu care bărbații își strigă și afișează dragostea timp de 90 de minute față de o echipă de fotbal, dar cât de greu le vine acestora să-i spună unei femei, față-n față, "te iubesc!". Chestia asta m-a surprins şi pe mine, dar după câteva minute de gândire nu am mai fost surprins deloc. Din contră, mi se pare o chestie chiar firească.

Am schimbat melodia celor de la Bloodhound Gang, Ballad of Chasey Lane, pe una mai romantică. Nu de alta, dar să-mi iasă scrisul ca lumea.

Buuun! Deci, de ce mi se pare firesc să strigi şi să-ţi afişezi dragostea faţă de o echipă de fotbal şi să te îneci în propriile gânduri şi cuvinte când ai în faţă o fată căreia ai vrea să-i zici cât de mult o iubeşti? Continuitatea. Sunteţi surprinşi? Staţi să vedeţi de ce răspunsul ăsta.

Ideea, de fapt, e simplă. Echipa aia de fotbal va fi week-end de week-end, şi uneori miercurea în restanţă, alături de mine. Şi eu alături de ea. Mă va bucura. Mă va face să sufăr cumplit. Dar oricât de mult m-ar face să sufăr ştiu că şi data viitoare va fi acolo încercând să mă facă fericit. Odată îndrăgostit de ea n-o mai pot schimba. EA e cea mai frumoasă! Nu mai există alta ca EA, indiferent că lumea îmi arată altele pline de mărgele, cupe şi inele. Nu, EA e singura mea dragoste. Iată de ce mi se pare firesc ca la meciurile de acasă ale Steagului să nu lipsească bannerul cu "I Love You To Death" şi declaraţiile de amor cu "Prima dragoste" sau "Te iubim la infinit!". Cum să-ţi vină greu să-ţi arăţi dragostea în condiţiile astea? Imposibil!

Cu fetele... cu fetele e incertitudine mare. Dacă nu vă spunem prea des "te iubesc!" sau dacă ne ia o eternitate să-l spunem, să nu credeţi că nu vă iubim. Pur şi simplu ne vine al naibii de greu să spunem cuiva "te iubesc!" când nu ştim dacă ea va fi lângă noi mereu. Dacă eu ţi-aş zice "te iubesc!" iar de mâine n-ai mai fi lângă mine, m-aş simţi al naibii de nasol. De fapt, majoritatea dintre noi am trecut prin asta. La început ne-a venit greu să zicem cuvintele magice, da' le-am zis. Apoi le ziceam ca pe ceva banal. Cuvintele or fi fost banale, dar sentimentele nu. Apoi, dintr-o dată, ea nu mai era acolo. Iubeşte-o de unde nu-i!

No, acuma sper că aveţi măcar o vagă idee de ce ne vine atât de greu să vă spunem "te iubesc!". Putem spune te iubesc unei machete din copilărie, unui joc sau unei căni pentru că ştim că va fi pentru totdeauna cu noi. Să-ţi spun ţie te iubesc iar apoi să mă trezesc fără tine... Deci, e o chestie de continuitate.

Frateee, mă duc să-mi torn o bere pe gât că's îndrăgostit rău :))

Pescaru stegaru'

Statisticile reţin că a jucat 311 meciuri şi a marcat 62 de goluri pentru Steagul. Doar în Liga 1. Nu sunt contabilizate meciurile din Liga a II-a şi Cupa României, altfel numerele ce ar ieşi ar fi greu de procesat pentru orice statistică. De-a lungul celor 19 ani cât a jucat pentru Steagu’ a strâns vreo 600 de meciuri pentru clubul ăsta. Tind să cred că e record absolut în România.

Altfel, lăsând deoparte cifrele ajungem în sfera fanteziei. Nicolae Pescaru, căci despre el e vorba, împlineşte astăzi venerabila vârstă de 67 de ani. Vreo 30 şi ceva şi i-a petrecut în galben-negru. Ca fotbalist, antrenor principal la echipa mare, antrenor secund sau antrenor la copii şi juniori, Nae Pescaru le-a făcut pe toate.

Ca fotbalist a jucat pe aproape toate posturile, mai puţin portar. S-a remarcat atât ca un mijlocaş de contrucţie fantastic cât şi ca un fundaş central foarte talentat. Cei de la Dinamo l-au vânat ani de zile dar promisiunea pe care o făcuse tatălui său pe când avea doar 14 ani, de a juca DOAR la Steagu’ nu putea fi încălcată pentru nimic în lume.

Ca antrenor principal şi secund a salvat Steagul în vreo două rânduri de la retrogradare.

Ca antrenor la juniori a adus un titlu naţional Braşovului.

Nae Pescaru rămâne colosul de sub Tâmpa şi ar merita fără doar şi poate o statuie în faţa stadionului pe al cărei soclu să fie scris simplu dar semnificativ: “Nicolae Pescaru – o viaţă de stegar”

Între vis şi realitate

Aş scrie despre cum a decurs ziua de ieri şi apogeul meciului din Cupă. Dar aş plictisi cei 2 cititori de "Braşoave".

Aşa că o să vă zic doar nişte chestii mai scurte, aşa, dar de profunzime.

La meciul de ieri am retrăit emoţiile primei întâlniri. De regulă am emoţii înainte de orice meci, dar aseară m-au năpădit pur şi simplu fel şi fel sentimente. Abia ce ieşim dintre blocuri şi se vedea nocturna stadionului cum lumina dincolo de autogară. Frateee, ce senitiment... epic!

Pe stadion, în minutul 5, când au marcat ai noştri, energia, bucuria, fericirea, descătuşarea şi tot ce mai vreţi voi au depăşit orice orgasm. Desigur, ăsta a fost motiv de caterincă, dar poate că încă n-am găsit o fată care să mă facă să mă simt ca la un gol :))

În timpul meciului, mi-a fost dată să văd cea mai sexy chestie posibilă. O tipă, cu o geacă de piele pe ea, părul desfăcut, ruj de un roş aprins, ţigara pe vârful buzelor şi fularul galben-negru la gât. Să-mi sară inima din piept şi nu alta.

No, bun, acum câteva poze cu coregrafia, cu mesajul pentru legenda Nae Pescaru ce mâine îşi serbează ziua de naştere, un clip cu coregrafia şi un clip cu infernul edenic de la gol. Infern edenic? Hmmm, îmi place cum sună.

Love is Football sau chestii faine ce se întâmplă în Brașov

 Filmulețul de mai jos nu face parte din programul Primăriei pentru "Braşov 775" ci din campania internaţională a celor de la Puma - "Love Is Football".

No, cu o zi înainte de Ziua Femeii, ne-am strâns în Piaţa Sfatului, suporteri ai Steagului de pretutindeni şi împreună cu Andi Moisescu şi cei de la Puma România am pus în scenă declaraţia de amor de mai jos.

Pentru cine este această declaraţie de dragoste? Hehe, pentru Steagul. Iar dacă ei îi spun că o iubesc la fel de mult ca pe Steagu' atunci ar trebui să stea fără griji.

Castele de bere şi visare

 Dă-i click pe titlu ca să-ţi apară pe pagină doar articolul şi să poţi vedea toate pozele. Cred că blogul nu suportă atâta bere într-un singur post, haha.

Frateee, berea o iubesc nu doar pentru că mă răcorește. E ca atunci când iubești o fată. Visezi! N-o iubești doar pentru că-i frumoasă şi că te mângâie pe obraz. O iubeşti şi pentru toate celelalte chestii ale ei, care nu se văd. Mă refer la suflet, băi, nu te gândi aiurea.

Aşa şi cu berea. Crede-mă! O bei, te face să te simţi bine, dar poţi face o mulţime de alte chestii cu ea după ce o bei sau în timp ce o bei. Pentru că berea nu înseamnă doar lichidul acela fermecat. Nu, frateee! Lichidul acela împreună cu recipientul, sticlă, cutie, bidon, constituie un întreg. Deci ca la o fată. Suflet perfect cu un chip angelic. No, la bere, nu ştiu exact să spun care ar fi sufletul şi chipul angelic, pentru că berea şi, în cazul de faţă, cutia şi sticla, pot face deseori rocadă între ele.

Bine, bine, hai, gata cu filosofiile unui băutor de bere şi să trecem la partea nevăzută a... berii.

Atlantida poate prinde diverse forme pentru diverşi oameni.

Vreau să-nalţ castele de gândire...

Cea mai tare declaraţie de dragoste de care am fost capabil până acum în viaţa mea.

Turnul cu Bere, Turnul Fără, Turnul cu Bere, Turnul Fără...

Un fix despre patriotism

M-am uitat în seara asta pe TVR2 la o emisiune în care erau invitaţi doi studenţi. Băiatul era masterand, iar fata prin anul 2 sau 3, după fizic. Moderatorul, băiat finuţ şi foarte entuziast mi s-a părut mie.

N-am prins chiar de la început emisiunea, dar m-am prins că ea naviga uşor în sfera patriotismului şi ce mai înseamnă acesta pentru tinerii din România. Pentru mine, patriotismul înseamnă dragostea necondiţionată faţă de ţară. Da, şablonul ăsta pe care-l bagă oricine când e întrebat vizavi de chestiunea asta. Sau mă rog, aproape acelaşi şablon. Pentru că, pentru mulţi, ca să-ţi iubeşti ţara e imperativ necesar ca şi ea să fii făcut ceva pentru tine. Îmi vine acum în minte o chestie amuzantă: pe mama o iubesc de când eram mic doar pentru că era lângă mine mereu, cu mult înainte de a realiza că ea face chestii concrete pentru mine (îmi dă să mănânc, mă îmbracă, mă spală etc)

Ei bine, tinerii din emisiunea asta mi-au confirmat că dragostea noii generaţii faţă de România e condiţionată. Ei nu văd România ca fiind opera celor ce au dat sânge pentru pământul pe care ei calcă acum. O văd ca fiind opera politicienilor corupţi şi laşi şi a cocalarilor ce pozează pe la televiziuni de maximă audienţă în modele de societate. Într-adevăr, un străin aterizat în România ar fi îngrozit de ce există la noi acum. Dar un român adevărat, unul cu tupeu şi cu sânge-n instalaţie n-ar trebuie să se cocârjească în faţa tuturor sclavilor şi imbecililor cu 2 clase şi alea cu şpagă. N-ar trebui să de-a bir cu fugiţii la străini ca să-i fie lui mai bine. La urma urmei, care-i diferenţa dintre evadarea ta şi a unuia care lasă în urmă familie, prieteni, rude pentru a se salva de pe vaporul ce se scufundă? Niciuna, dixit!

Toată lumea e în criză de modele şi vrea un model la care să se raporteze, care să-i dea speranţe de mai bine. Deschide-ţi în paştele mamii voastre o carte de istorie şi căutaţi modele. Mereţi la bunicul vostru care şi-a văzut moartea cu ochii în ultimul război şi întrebaţi-l cum stă treaba cu patriotismul, onoarea şi dragostea de ţară. De asta mă tot agăţ ori de câte ori am ocazia de exemple din război, pentru că întrevederea omului cu moartea e cea mai extremă chestie pe lumea asta. Atunci se vede cine nu e întreg la minte, în sensul bun al cuvântului, şi cine o arde convenţional. Adică ar face un pact cu dracu' doar-doar i-o fi şi lui mai bine.

La încheiere, moderatorul le-a dat un citat din Alexandru Şerbănescu, aviatorul acela din al Doilea Război care a spus că "un inamic, indiferent cât de puternic şi de mare este, nu poate intra în ţara mea ca-n sat fără câini şi s-o pustiiască!" Invitaţi să-şi dea cu părerea despre vorbele căpitanului aviator Alecu Şerbănescu, cei doi au spus:
gagiul: "foarte tare! Da este o dovadă de patriotism, dar ştii cum e, în momentele alea poţi spune lucruri în care nu chiar crezi. Eu nu făceam asta."
tipa: "Într-adevăr, frumos. Dar eu n-aş fi făcut sau zis aşa ceva. Nu ştiu ce a fost în capul lui."

Sic transit gloria mundi

Brașov = Auschwitz

Matematica literară din titlu este motiv de controverse în zilele acestea. Un panou publicitar amplasat pe un bloc de lângă Tribunalul Braşov are rolul de a păstra vie memoria eroului braşovean Liviu Cornel Babeş care în ziua de 2 martie 1989 şi-a dat foc pe pârtia Bradul din Poiana Braşov purtând cu el mesajul motivelor ce l-au împins spre această faptă: "Stop morder! Braşov = Auschwitz". Era răspunsul lui la atrocităţile regimului antedecembrist.

Astăzi, cuvintele ce l-au însoţit pe ultimul drum în nebunia sa curajoasă provoacă repulsie anumitor persoane. Locatarii blocului respectiv doresc ca acel panou să fie dat jos. Într-un ziar local, editorialistul porneşte o cruciadă oferind nişte forme fără fond drept soluţii.

Domnilor, asumaţi-vă istoria! Asumaţi-vă eroii! Când voi eraţi prea fricoşi şi prea complăcuţi în obscuritate, un om şi-a dat foc şi a spus lucrurilor pe nume. El a fost scânteia pseudo-revoluţiei din decembrie 1989. El a rămas o scânteie permanentă a demnităţii şi libertăţii iar voi, acum, vreţi să stingeţi această scânteia pentru că vă simţiţi lezat patriotismul local? Halal patriotism local!

Turnurile (aproape) gemene

Undeva-n cartierul Steagul, pe-un bloc de vreo 10 etaje, stau întipărite două declaraţii: una de dragoste şi alta de vise. Le leagă culorile: galben şi negru.

Dacă pentru tine fotbalul nu e o prelungire a vieţii nu prea ai cum să înţelegi cele două declaraţii. Cel mult o să zici "da, fain!" dar nu te vor trece fiorii. Cum ce fiori? Ai dragostei. Ai dragostei pentru o idee. Pentru o entitate ce nu-ţi garantează mereu fericire, ci din contră, te poate supune celor mai crunte decepţii şi nenorocite dezamăgiri. Sunt fiorii speranţei! Visăm că se poate. Visăm că am putea fii într-o bună zi şi noi primii.

 

  

 

0-2 cu Israel. Cronică de mama

"Uite la ei, aleargă şi sunt schimbaţi. Păi eu în uzină când lucram, "alergam" într-o zi cât aleargă ei în câteva meciuri şi nu mă schimba nimeni."

"Aşa, ia-o şi aşeaz-o la picior până vine şi ţi-o ăla!"

"Nu, deci, nu-s harnici deloc. Uite şi ăla, dă în ia de parca "ia pleacă de-aici, ce vrei de la mine!?". Păi ăsta-i fotbal?"

Chiar aşa. Ăsta-i fotbal? Nu, e noua atitudine a Naţionalei de la Ursus.

"IAR 80 PH" sau reconstruirea avionului IAR

Ziceam că dacă o să fiu vreodată primarul oraşului acesta că aş m-aş da peste cap pentru a readuce pe cer avionul de vânătoare IAR 80. Ei bine, pot să fac lucrul ăsta şi fără a fi primarul Braşovului.

Recent m-am alăturat unui grup de entuziaşti compus din foşti aviatori, ingineri, specialişti în aerodinamică, istorici, designeri 3D, ce avem drept scop reconstruirea unui avion de vânătoare IAR 80 care să zboare.
Senzaţia mea e că sunt cel mai tânăr membru al echipei dar acest lucru nu mă intimidează, din contră.

Majoritatea "coechipierilor" mei sunt localizaţi în Bucureşti, unii prin ţări străine, astfel că n-am avut prilejul să discut cu ei decât prin intermediul online-ului. Oricum, ideea e clară şi sfântă: Vom face tot ce ţine de noi pentru a fi siguri că avionul acesta, care a reprezentat o capodoperă a ingineriei aviatice româneşti, să-şi desfăcă din nou aripile în albastrul cerului.


"IAR 80 PH" este numele ce-l va purta avionul atunci când va fi gata, "PH" venind de la "Phoenix". "Fie să renască numai cel ce har are de-a renaşte curăţit prin jar. Din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum. Astăzi ca şi mâine, pururi şi acum!". Parcă aşa erau versurile, nu? Ei bine, ăsta e lait motivul acestui proiect. După ce comuniştii au distrus toate exemplarele de IAR 80 rămase după război, noi îl vom readuce la viaţă.

Acesta a fost doar un intro, detalii despre întregul proiect cât de curând.

Muzeul Sportului Transilvănean... undeva într-un beci

Nu în orice beci, însă. Beciul Muzeului de Istorie (Casa Sfatului) are onoarea de a "găzdui" exponatele ce acum câţiva ani făceau vâlvă printre străinezii ce ne vizitau oraşul.

Chiar aşa, era foarte apreciată expoziţia, întreţinută de câţiva voluntari, al cărei sediu era clădirea Bazei Sportive "Olimpia". De altfel, locul ideal pentru o astfel de expoziţie.

Prin 2007, monsieur Aristotel Căncescu, preşedintele Consiliului Judeţean, a găsit de cuviinţă să renoveze Baza Olimpia iar expoziţia a fost împachetată urmând a fii scoasă din cutii după ce treburie erau gata. Faza e că treburile s-au gătat dar expoziţia n-a mai avut loc în clădirea "Olimpia" din cauza birourilor şi sălilor de conferinţă ce au fost amenajate în locul muzeului.

Cât de redus poate fi cineva încât să considere că mai utile sunt nişte facilităţi administrative decât un muzeu a cărui valoarea depăşeşte orice imaginaţie? Se pare că trebuie să fii redus până la o cotă concurentă Gropii Marianelor ca să împachetezi exponate cu valoare de tezaur şi să le ţii ascunse în diverse locuri pregătit de a le scoate la lumină la "momentul oportun" (înţelegeţi ce vreţi voi prin "moment oportun")
Se vorbeşte acum despre faptul că Muzeul Sportului Transilvănean va fi reactivat, dar nu în clădirea "Olimpia" ci într-un stabiliment aflat undeva pe Aleea de sub Tâmpa. Stabilimentul acesta găzduieşte acum şi sediul Direcţiei de Spot şi Tineret a Municipiului Braşov (nu ştiu exact dacă e Direcţia pe Municipiu sau pe Judeţ).

Clădirea, prin aspectul ei total inestetic, este nedemnă de a găzdui un muzeu unic în România, iar relocarea patrimoniului muzeal acolo constituie o jignire fără margini pe principiul "na d'aici şi ciocul mic!"

Dacă aş fii primarul Braşovului, aş face tot posibiliul şi imposibilul pentru ca muzeul să revină în singura clădire ce merită privilegiul de a-l găzdui, "Olimpia". M-aş asigura ca administratorii muzeului să dispună de fondurile necesare întreţinerii exponatelor (unele din ele unice) şi de promovare a muzeului.
Una, alta despre muzeu
A fost înființat în anul 1961 iar la momentul respectiv colecția muzeului cuprindea 300 de exponate, din județele Brașov, Sibiu și Covasna.

În 1967 este desființat de către autoritățile comuniste. Motivele sunt necunoscute opiniei publice.

Până la Revoluția din 1989, exponatele au stat depozitate iar lipsa de îngrijire a dus chiar la deteriorarea ireversibilă a unora dintre ele.

Redescoperite în 1990, exponatele au fost recondiționate (care s-au putut) și redate publicului.

Clubul Olimpic Brașov, al cărui președinte se numește Toader Verdeș, este cel care administra muezul și întreținea exponatele din colecție.

Că tot veni vorba de exponate, printre ele se număra o pereche de patine din anii 1700 și altă pereche din secolul XIX. Sănii, schiuri din diverse epoci și biciclete din lemn. Trofeele, diplomele și medaliile (de la campioni olimpici sau mondiali până la competiții sătești) întregesc patrimoniul muzeal.

Muzeul este în continuare arondat Comitetului Olimpic de la Lausanne (Elveția).

În România, muzeul se află sub tutela Consiliului Județean Brașov.

Acest tip de muzeu este unic în România, iar în Europa mai există doar patru astfel de muzee.

Din 2007 el nu mai există. Birourile de la "Olimpia" sunt considerate de o valoare şi importanţă mult mai mare.