Biserica Neagră, Turnul Negru, iar acum Steagul NEGRU. Mai întâi am arborat în Ştefan cel Mare "Steagul Roşu" şi le-am dat de înţeles dinamoviştilor că nu le vom lăsa nici o speranţă în lupta pentru campionat. Apoi, Măldăraşanu şi Roman, l-au înălţat pe catargul "corăbiei" lui Lucescu junior pe "Jolly Roger". Zâmbăreţul acela de pe fundal negru.
Hei! Hei! Hei! Hei! O viaţă de "stegar" pentru mine!
duminică, 31 mai 2009
vineri, 29 mai 2009
Cronica unei zile a extremelor
Vineri, 29 mai, anul de graţie 2009.
De obicei pentru mine ziua de vineri este una a extremelor. Foarte bine, îmi place aşa! Până să plec la 4 la facultate timpul l-am petrecut mâncând o îngheţată pe băţ, apoi încă una, în timp ce mă delectam cu Distrugătorii de Mituri. Înainte să plec spre facultate maică-mea îmi zice să iau umbrela. Refuz să fac acest lucru, gest pe care voi ajunge să-l regret. Când eram pe "şaptişpe", pe la Carrefour se porneşte ploaia. Mai întâi picură, luând parcă pulsul oraşului, apoi din ce în ce mai puternic. Noroc cu Medina, şoferiţa care merge cu autobuzul, că are umbrelă aşă că sunt salvat din Livadă până la Corpul T. Şi pornim noi la braţ prin ploaie. La facultate lumea e binedispusă. Suntem 7 colegi, din care 5 au de prezentat, unul vrea să-şi afle tema de prezentat şi altul sunt eu. Mirific! Seminarul se termină după vreo jumătate de oră. Fetele sunt mai rapide şi pleacă care încotro la adăpostul umbrelelor. Stau vreo 10 minute cu Liviu în pragul uşii de la Corpul T cât timp acesta aştepta un taxi. După ce-i soseşte "umbrela" pe patru roţi plec şi eu spre Livadă, unde aveam să mă întâlnesc cu fata aceea drăguţă despre care v-am povestit vinerea trecută. Geaca este rapid străpunsă de picăturile de apă, iar elevele de a 12-a ce ies de la Aro "pentru a da un tel" par oricând o soluţie alternativă la drumul pavat cu apă spre Livadă. Nu cad pradă ispitelor în fuste scurte şi decoltee adânci ci îmi continui "odiseea" purtând în gând fata respectivă. Ajuns în Livadă mă adăpostesc în pragul uşii de la Rectorat şi mă sprijin de perete, ocazia cu care umărul drept al gecii capătă o culoare roşiatică. UD, cu umărul colorat, îmi zic în gând că dacă fata respectivă nu mai ajunge, aceasta ar fi frişca de pe coliva mea plouată. Puţin după ora 6, îi zăresc silueta ascunsă sub umbrelă în dreptul Cercului Militar moment în care uit de ploaie şi de tot. După politeţurile de rigoare pornim spre Dramatic. La 7 începe comedia "Fanteziile sexuale ale soţului meu aproape că m-au înnebunit". Cel care a scris comedia asta, John Tobias, este acelaşi care a conceput şi seria de jocuri Mortal Kombat, lucru ce pentru un neanderthal ca mine reprezintă un punct de referinţă. Comedia nu m-a dezamăgit. Agresivitatea fizică din Mortal Kombat a fost transpusă într-o agresivitate comică de mare efect. De la începutul piesei şi până la sfârşit am fost cu gura până la urechi. Finalul m-a găsit suferind de puternice dureri de stomac şi de afecţiuni ale maxilarului. De la Dramatic pornim în sus pe Republicii. Din Piaţa Sfatului urmăm silueta elegantă a Mureşenilor, traversăm Parcul şi pornim spre Memorandului. Ce am făcut în tot acest timp? Am povestit. Seara se închesiase frumos, sau cel puţin senzaţia asta se întipărea tot mai puternic în mine. Ploaia care m-a udat de pe Lungă până în Livadă am luat-o ca pe un prieten de drum. Aşteptând autobuzul în Livadă am ocazia să văd două BMW-uri demosntrându-şi calităţile pe asfalt umed. Drift-uri de toată frumuseţea în faţa Cercului Miliar urmate de un dfrit în sensul giratoriu. Deşi şoferul uneia din maşini pierde controlul acesta se redresează fără vreun incident. De altfel, şi ora relativ târzie le permitea să efectueze astfel de manevre, traficul nefiind la fel de intens. În momentul în care m-am urcat în "şaptişpe" pot spune că acolo s-a încheiat partea frumoasă a zilei. E vreo 10 jumate. La o astfel de oră te aştepţi ca zumezetul din timpul amiezii să-şi fi pierdut din intensitate. Aşa şi este până la... Dramatic. Cocalarii îşi fac măiestuos intrarea în scenă. După ce testează nivelul de receptivitate al călătorilor prin poveşti la decibili puternici, aceştia au grijă să îi atenţioneze pe călători că ei sunt "tare la bătaie şi că, pula mea, noroc că m-a ţinut că altfel îl băteam, şi, pula mea, e nasol să te baţi la chef." După ce s-au asigurat că toţi călătorii ştiu cât de potenţi sunt în gură dar mai ales în pumni unul din cocalari îşi scoate telefonul pentru a înfiora atmosfera. După un minimal de tot căcatul peste care unul din cocalari a decretat că "asta e piesa ta să moară mama", a urmat o schimbare de gen. Şi cum în codul etic al cocalarilor scrie că după minimal urmează manele, păi manele să fie. Îl suport pe Guţă. Urmează un moment de linişte. Îmi zic că retardaţii au obosit de propria lor prostia. O utopie. Cocaraus-retardus căuta să o bage "pe aia de la Denisa că e tare rău". Şi o bagă cocalarul, moment în care îmi bag şi eu pula în gura lor. Cocalarilor, patru la număr, nu le-a convenit bineînţeles ca cineva să le critice gusturile muzicale. După feţe îi recunosc pe unii ca fiind din Noua. Îmi zic în sinea mea să vezi "dancing in the rain" când ajungem în staţie. Cocalarus-violentus mă asigură că voi vedea eu. Deja am văzut şi auzit destul. Se părea că John Tobias va fi omul zilei reuşind să-mi ofere şi a doua sa mare creaţie. Dar cocalarii cu bidonul de vin coboară la Marton.
Ajung acasă, mă dezbrac de hainele ude, mănânc ceva şi-mi torn un pahar cu bere.
Vă salut!
De obicei pentru mine ziua de vineri este una a extremelor. Foarte bine, îmi place aşa! Până să plec la 4 la facultate timpul l-am petrecut mâncând o îngheţată pe băţ, apoi încă una, în timp ce mă delectam cu Distrugătorii de Mituri. Înainte să plec spre facultate maică-mea îmi zice să iau umbrela. Refuz să fac acest lucru, gest pe care voi ajunge să-l regret. Când eram pe "şaptişpe", pe la Carrefour se porneşte ploaia. Mai întâi picură, luând parcă pulsul oraşului, apoi din ce în ce mai puternic. Noroc cu Medina, şoferiţa care merge cu autobuzul, că are umbrelă aşă că sunt salvat din Livadă până la Corpul T. Şi pornim noi la braţ prin ploaie. La facultate lumea e binedispusă. Suntem 7 colegi, din care 5 au de prezentat, unul vrea să-şi afle tema de prezentat şi altul sunt eu. Mirific! Seminarul se termină după vreo jumătate de oră. Fetele sunt mai rapide şi pleacă care încotro la adăpostul umbrelelor. Stau vreo 10 minute cu Liviu în pragul uşii de la Corpul T cât timp acesta aştepta un taxi. După ce-i soseşte "umbrela" pe patru roţi plec şi eu spre Livadă, unde aveam să mă întâlnesc cu fata aceea drăguţă despre care v-am povestit vinerea trecută. Geaca este rapid străpunsă de picăturile de apă, iar elevele de a 12-a ce ies de la Aro "pentru a da un tel" par oricând o soluţie alternativă la drumul pavat cu apă spre Livadă. Nu cad pradă ispitelor în fuste scurte şi decoltee adânci ci îmi continui "odiseea" purtând în gând fata respectivă. Ajuns în Livadă mă adăpostesc în pragul uşii de la Rectorat şi mă sprijin de perete, ocazia cu care umărul drept al gecii capătă o culoare roşiatică. UD, cu umărul colorat, îmi zic în gând că dacă fata respectivă nu mai ajunge, aceasta ar fi frişca de pe coliva mea plouată. Puţin după ora 6, îi zăresc silueta ascunsă sub umbrelă în dreptul Cercului Militar moment în care uit de ploaie şi de tot. După politeţurile de rigoare pornim spre Dramatic. La 7 începe comedia "Fanteziile sexuale ale soţului meu aproape că m-au înnebunit". Cel care a scris comedia asta, John Tobias, este acelaşi care a conceput şi seria de jocuri Mortal Kombat, lucru ce pentru un neanderthal ca mine reprezintă un punct de referinţă. Comedia nu m-a dezamăgit. Agresivitatea fizică din Mortal Kombat a fost transpusă într-o agresivitate comică de mare efect. De la începutul piesei şi până la sfârşit am fost cu gura până la urechi. Finalul m-a găsit suferind de puternice dureri de stomac şi de afecţiuni ale maxilarului. De la Dramatic pornim în sus pe Republicii. Din Piaţa Sfatului urmăm silueta elegantă a Mureşenilor, traversăm Parcul şi pornim spre Memorandului. Ce am făcut în tot acest timp? Am povestit. Seara se închesiase frumos, sau cel puţin senzaţia asta se întipărea tot mai puternic în mine. Ploaia care m-a udat de pe Lungă până în Livadă am luat-o ca pe un prieten de drum. Aşteptând autobuzul în Livadă am ocazia să văd două BMW-uri demosntrându-şi calităţile pe asfalt umed. Drift-uri de toată frumuseţea în faţa Cercului Miliar urmate de un dfrit în sensul giratoriu. Deşi şoferul uneia din maşini pierde controlul acesta se redresează fără vreun incident. De altfel, şi ora relativ târzie le permitea să efectueze astfel de manevre, traficul nefiind la fel de intens. În momentul în care m-am urcat în "şaptişpe" pot spune că acolo s-a încheiat partea frumoasă a zilei. E vreo 10 jumate. La o astfel de oră te aştepţi ca zumezetul din timpul amiezii să-şi fi pierdut din intensitate. Aşa şi este până la... Dramatic. Cocalarii îşi fac măiestuos intrarea în scenă. După ce testează nivelul de receptivitate al călătorilor prin poveşti la decibili puternici, aceştia au grijă să îi atenţioneze pe călători că ei sunt "tare la bătaie şi că, pula mea, noroc că m-a ţinut că altfel îl băteam, şi, pula mea, e nasol să te baţi la chef." După ce s-au asigurat că toţi călătorii ştiu cât de potenţi sunt în gură dar mai ales în pumni unul din cocalari îşi scoate telefonul pentru a înfiora atmosfera. După un minimal de tot căcatul peste care unul din cocalari a decretat că "asta e piesa ta să moară mama", a urmat o schimbare de gen. Şi cum în codul etic al cocalarilor scrie că după minimal urmează manele, păi manele să fie. Îl suport pe Guţă. Urmează un moment de linişte. Îmi zic că retardaţii au obosit de propria lor prostia. O utopie. Cocaraus-retardus căuta să o bage "pe aia de la Denisa că e tare rău". Şi o bagă cocalarul, moment în care îmi bag şi eu pula în gura lor. Cocalarilor, patru la număr, nu le-a convenit bineînţeles ca cineva să le critice gusturile muzicale. După feţe îi recunosc pe unii ca fiind din Noua. Îmi zic în sinea mea să vezi "dancing in the rain" când ajungem în staţie. Cocalarus-violentus mă asigură că voi vedea eu. Deja am văzut şi auzit destul. Se părea că John Tobias va fi omul zilei reuşind să-mi ofere şi a doua sa mare creaţie. Dar cocalarii cu bidonul de vin coboară la Marton.
Ajung acasă, mă dezbrac de hainele ude, mănânc ceva şi-mi torn un pahar cu bere.
Vă salut!
joi, 28 mai 2009
Impresii despre Ziua Eroilor
Ziua a început devreme. După ce maică-mea a plecat la biserică m-am dat şi eu jos din pat, am scos tricolorul şi l-am arborat la balcon. N-o să fiu ipocrit. Într-un fel am o oarecare satisfacţie că am fost singurul de pe toată strada care a pus steagul la geam, dar am şi o urmă de regret pentru că asta înseamnă că prea puţin ne mai aducem aminte de sărbătorile noastre şi să-i cinstim aşa cum se cuvine pe cei care, vrând nevrând, au murit pentru pământul ăsta, "bun şi frumos". (ghilimelele nu sunt pentru a sublinia vreo ironie ci pentru că este o replică rostită de Amza Pellea în filmul Decebal). Pornit-am apoi spre Cimitirul Militar din Şprenghi. Nu mai fusesem niciodată acolo aşa că nu ştiam exact la ce să mă aştept şi nici prea exact cum să ajung acolo. Sosesc la destinaţie cu vreo jumătate de oră înaintea începerii festivităţii propriu-zise. Spre surprinderea mea, în faţa bisericii erau foarte mulţi copii. Alţii în uniforme, alţii la liceu.
Câteva cadre militare se agită pentru a pune la punct ultimele detalii. Eu urc pe un deal din faţa impozantului Cimitir al Eroilor de unde pot vedea, asemeni lui Napoleon, foarte bine toate mişcările de "trupe".
Zăresc şi doi profesori de la facultate. Unul din ei este purtătorul de cuvânt al Primăriei, Sorin Toarcea parcă se numeşte, n-am cursuri cu el, dar îl văd des pe holurile din Corpul T. Celălălt profesor este Claudiu Coman, cu el fac ceea ce se numeşte comunicare politică. Tip jovial şi glumeţ la cursuri, m-a surprins prin prezenţa lui acolo. Îmi place să cred că patriotismul l-a îndemnat să ia drumul Temeliei şi nu vreo sarcină de partid. Începe şi ceremonia. Se face obişnuita slujbă după care se trece la momentul depunerii de coroane. PD-L, PNL, PRM, PC, UDMR au fost partidele politice ce au depus coroane. Nu ştiu cum se face că doar momentul în care PD-L a depus coroana a smuls ropote de aplauze. Brigada 2 Sarmizegetusa, SRI Braşov, Academia "Henri Coandă", Poliţia Comunitară, "15 Noiembrie 1987" şi alte instituţii au depus şi ele coroane. Apoi a urmat defilarea Gărzii de Onoare. Defilare frumoasă ce a fost pe placul asistenţei, mai ales a copiilor. Prea multe poze n-am pentru că am preferat să filmez mai mult. Cât de curând poate o pun şi câteva fragemente.
După ce toate festivităţile au luat sfârşit nori negri s-au abătut asupra oraşului anunţând sosirea unei ploi binevenite.
Câteva cadre militare se agită pentru a pune la punct ultimele detalii. Eu urc pe un deal din faţa impozantului Cimitir al Eroilor de unde pot vedea, asemeni lui Napoleon, foarte bine toate mişcările de "trupe".
Zăresc şi doi profesori de la facultate. Unul din ei este purtătorul de cuvânt al Primăriei, Sorin Toarcea parcă se numeşte, n-am cursuri cu el, dar îl văd des pe holurile din Corpul T. Celălălt profesor este Claudiu Coman, cu el fac ceea ce se numeşte comunicare politică. Tip jovial şi glumeţ la cursuri, m-a surprins prin prezenţa lui acolo. Îmi place să cred că patriotismul l-a îndemnat să ia drumul Temeliei şi nu vreo sarcină de partid. Începe şi ceremonia. Se face obişnuita slujbă după care se trece la momentul depunerii de coroane. PD-L, PNL, PRM, PC, UDMR au fost partidele politice ce au depus coroane. Nu ştiu cum se face că doar momentul în care PD-L a depus coroana a smuls ropote de aplauze. Brigada 2 Sarmizegetusa, SRI Braşov, Academia "Henri Coandă", Poliţia Comunitară, "15 Noiembrie 1987" şi alte instituţii au depus şi ele coroane. Apoi a urmat defilarea Gărzii de Onoare. Defilare frumoasă ce a fost pe placul asistenţei, mai ales a copiilor. Prea multe poze n-am pentru că am preferat să filmez mai mult. Cât de curând poate o pun şi câteva fragemente.
După ce toate festivităţile au luat sfârşit nori negri s-au abătut asupra oraşului anunţând sosirea unei ploi binevenite.
Ziua Eroilor
Postez un articol mai vechi. Articol ce a fost scris şi publicat în fazele incipiente ale acestui blog. Odată cu această sărbătoare îl scot la lumină pentru că este mai actual ca niciodată şi este despre bunicul meu.
Bunicul meu, eroul meu
S-a numit Beraru Neculai şi era din oraşul Fălticeni, judeţul Suceava. Amintirile mele cu el sunt foarte puţine şi înceţoşate întru-cât eu aveam 5 ani şi jumătate atunci când el a murit în vara lui '96. Ţin minte că mă iubea foarte mult şi mereu se bucura când venea în vizită "nepotul de la Braşov". Iar pentru mine orice vizită era o adevărată incursiune în trecut. Bunicul meu avea un talent extraordinar de a povesti amintirile sale de pe vremea "răsboiului cel mare", iar eu, bineînţeles, mă imaginam fiind în locul lui, în linia întâi la Odessa sau eliberând Ardealul. Eram fascinat pur şi simplu! Pe atunci nu priveam moartea ca pe ceva urât, ci ca pe ceva de care doar eroii au parte. Aşa gândeam la momentul acela, la 5 ani, fără să realizez că stăteam lângă un veritabil erou. "Am fost şi eu la Odessa, apoi la Cotul Donului şi la Stalingrad". Pentru el erau monumente ale durerii şi atrocităţilor războiului, în timp ce, pentru mine erau doar nişte nume cu rezonanţă simpatică, şi nu înţelegeam de ce ochii i se înlăcrimau atunci când îmi vorbea despre ele. "O să înţelegi tu, Ioane, când ai fi mai mare". L-am întrebat dacă a omorât mulţi ruşi: "câţi am putut, şi eu, Ioane". Aşa îmi spunea el, Ioane, zicea că mă cheamă "ca pe mareşalul României, Ion Antonescu". "Am omorât şi ruşi, măi Ioane dragă, dar i-am salvat şi viaţa unui neamţ, atunci, când noi luptam cu ruşii împotriva nemţilor. Am luat câţiva nemţi prizonieri şi ruşii vroiau să-i omoare pe dânşii, atunci, eu şi cu-n alt soldat român am sărit să-i apărăm, pentru că nu era voie să-i omori pe ăia de-i luai prizonieri pe front. Am pus mâna în faţa la puşcă şi uite aşa mi-a retezat degetul". Mereu îmi spunea povestea asta râzând, iar eu când mă întorceam la Braşov, de la ţară, le povesteam copiilor din faţa blocului cum tătuca (aşa îi ziceam eu)l-a salvat pe un neamţ. "Din Rusia, am venit pe jos în ţară, am luat Ardealul şi-apăi tocmai din Cehoslovacia iar m-am întors pe jos acasă". Mai ţin minte cum îmi povestea că după ce s-a terminat războiul, avea un bar în sat. Ruşii, care bineînţeles au spus la revedere dar au uitat să plece, veneau la barul bunicului meu. El, cum n-a uitat "că ruşii au făcut prăpăd mare pe oriunde au trecut", aştepta să se ivească doar "sămânţă de scandal" pentru a-i fugări pe rusnaci, cu puşca, pe uliţa satului. "Îi fugăream pe dânşii până dincolo de Unceşti (un sat vecin), ca să ştie altă dată că n-au ce căuta AICI!"
În vara lui '96, aşa cum ziceam la început, s-a dus să-şi revadă foştii camarazi de pe front.
Dumnezeu să te odihnească, bunicule!
Troiţă din Hreaţca, satul bunicului meu
GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !
Bunicul meu, eroul meu
S-a numit Beraru Neculai şi era din oraşul Fălticeni, judeţul Suceava. Amintirile mele cu el sunt foarte puţine şi înceţoşate întru-cât eu aveam 5 ani şi jumătate atunci când el a murit în vara lui '96. Ţin minte că mă iubea foarte mult şi mereu se bucura când venea în vizită "nepotul de la Braşov". Iar pentru mine orice vizită era o adevărată incursiune în trecut. Bunicul meu avea un talent extraordinar de a povesti amintirile sale de pe vremea "răsboiului cel mare", iar eu, bineînţeles, mă imaginam fiind în locul lui, în linia întâi la Odessa sau eliberând Ardealul. Eram fascinat pur şi simplu! Pe atunci nu priveam moartea ca pe ceva urât, ci ca pe ceva de care doar eroii au parte. Aşa gândeam la momentul acela, la 5 ani, fără să realizez că stăteam lângă un veritabil erou. "Am fost şi eu la Odessa, apoi la Cotul Donului şi la Stalingrad". Pentru el erau monumente ale durerii şi atrocităţilor războiului, în timp ce, pentru mine erau doar nişte nume cu rezonanţă simpatică, şi nu înţelegeam de ce ochii i se înlăcrimau atunci când îmi vorbea despre ele. "O să înţelegi tu, Ioane, când ai fi mai mare". L-am întrebat dacă a omorât mulţi ruşi: "câţi am putut, şi eu, Ioane". Aşa îmi spunea el, Ioane, zicea că mă cheamă "ca pe mareşalul României, Ion Antonescu". "Am omorât şi ruşi, măi Ioane dragă, dar i-am salvat şi viaţa unui neamţ, atunci, când noi luptam cu ruşii împotriva nemţilor. Am luat câţiva nemţi prizonieri şi ruşii vroiau să-i omoare pe dânşii, atunci, eu şi cu-n alt soldat român am sărit să-i apărăm, pentru că nu era voie să-i omori pe ăia de-i luai prizonieri pe front. Am pus mâna în faţa la puşcă şi uite aşa mi-a retezat degetul". Mereu îmi spunea povestea asta râzând, iar eu când mă întorceam la Braşov, de la ţară, le povesteam copiilor din faţa blocului cum tătuca (aşa îi ziceam eu)l-a salvat pe un neamţ. "Din Rusia, am venit pe jos în ţară, am luat Ardealul şi-apăi tocmai din Cehoslovacia iar m-am întors pe jos acasă". Mai ţin minte cum îmi povestea că după ce s-a terminat războiul, avea un bar în sat. Ruşii, care bineînţeles au spus la revedere dar au uitat să plece, veneau la barul bunicului meu. El, cum n-a uitat "că ruşii au făcut prăpăd mare pe oriunde au trecut", aştepta să se ivească doar "sămânţă de scandal" pentru a-i fugări pe rusnaci, cu puşca, pe uliţa satului. "Îi fugăream pe dânşii până dincolo de Unceşti (un sat vecin), ca să ştie altă dată că n-au ce căuta AICI!"
În vara lui '96, aşa cum ziceam la început, s-a dus să-şi revadă foştii camarazi de pe front.
Dumnezeu să te odihnească, bunicule!
Troiţă din Hreaţca, satul bunicului meuGLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !
marți, 26 mai 2009
Ion Bârlădeanu, americanii şi Tenebras
Locotenent aviatorul Ion Bârlădeanu sau "Tenebras al cerului". Informaţiile găsite despre el sunt foarte puţine motiv pentru care am încercat să-i reconstituiesc povestea asemeni unui pazăl. Este cunoscut faptul că a făcut parte din Grupul 1 Vânătoare staţionat la Roşiorii de Vede (judeţul Teleorman) şi că a fost doborât în ultima zi a lunii mai, anul 1944, în zona localităţii Ruşii lui Asan, judeţul Giurgiu, în urma luptelor intense cu aviaţia americană de bombardament şi vânătoare.
Pe lângă numărul incert de misiuni la care a luat parte este incert şi numărul de victorii aeriene pe care le-a obţinut. Sigure sunt două bombardiere americane doborâte în ziua Operaţiunii "Tidal Wave" (1 august 1943). Ion Bârlădeanu a doborât două bombardiere americane B-24, unul deasupra comunei Poienarii-Burchi (Prahova) şi altul în apropierea comunei Butimanu (Dâmboviţa).
Emblema personală a locotenetului Bârlădeanu era Tenebras, regele coţcarilor, aşa cum scrie pe forumul de pe worldwar2.ro.
GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !
Pe lângă numărul incert de misiuni la care a luat parte este incert şi numărul de victorii aeriene pe care le-a obţinut. Sigure sunt două bombardiere americane doborâte în ziua Operaţiunii "Tidal Wave" (1 august 1943). Ion Bârlădeanu a doborât două bombardiere americane B-24, unul deasupra comunei Poienarii-Burchi (Prahova) şi altul în apropierea comunei Butimanu (Dâmboviţa).
Emblema personală a locotenetului Bârlădeanu era Tenebras, regele coţcarilor, aşa cum scrie pe forumul de pe worldwar2.ro.
GLORIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !
vineri, 22 mai 2009
Cronica unei zile ciudate
Vineri, 22 mai, anul de graţie 2009.
Ce zi! Nu scriu în termeni laudativi ci mai degrabă mirat, stupefiat. Începuse bine ziua. Firma care instalează termopane pe scară îşi făcea treaba cât se poate de discret, cerul era senin, păsărelele ciripeau. Prima parte a zilei o pierd dându-mă pe internet, făcând un duş şi tragând apoi niţel cu ochiul pe la TV. Nimic deosebit până acum. Se prefigura chiar posibilitatea ca următoare parte a zilei să o petrec alături de o fată foarte drăguţă. Fată ce o cunoscusem prin intermediul unei colege de facultate. Pe la 4 şi 10 plec spre facultate. Aveam un seminar la care două colege trebuiau să prezinte un proiect, deci nici un stres. Ziua este foarte frumoasă, timp mai este până la seminar, aşa că am coborât la Parc. Am purces agale prin parc. Am făcut câteva poze
şi, la ieşirea din parc, la mesele de şah şi remi, era plin de bătrâni, majoritatea bărbaţi. I-am remarcat printre aceştia chiar şi pe fostul meu profesor de sport din liceu, deosebit de concentrat pentru a da lovitura de graţie în aprigul joc de remi, motiv pentru care nu l-am deranjat.
Domnul cu şapca neagră, de la masa din dreapta, este el... deosebit de concentrat după cum puteţi vedea şi voi.
Ajuns la facultate, politeţurile şi glumele de rigoare cu colegii. La seminar toată lumea e bine dispusă, dar eu plec după vreo jumătate de oră pentru a mă întâlni cu respectiva fată în Livadă şi de acolo să luăm calea stadionului. Sprintez de la Corpul T până în Livadă, pentru că întârziasem să ajung la ora stabilită. Trebuia să ajung la 5 şi 20, eu am ajuns pe la vreo 5 şi 37. Ajung în Livadă şi examinez atent fiecare siluetă feminină pentru a o găsi pe fata cu pricina. N-o găsesc. Mă gândesc dacă nu cumva colega mea nu a uitat să-i transmită locul şi ora întâlnirii. Sunt un pic bulversat. Cu toate astea îmi cumpăr un bilet şi mă duc în staţie să iau "cinciu". Mă tot gândesc la fata aceea. Mă macina gândul dacă ea a venit în Livadă şi eu n-am văzut-o. Mă încurajez spunându-mi că n-aveam cum să nu o remarc. Mă încearcă un sentiment de jenă. Trec peste moment pentru că autobuzul a ajuns în Bartolomeu. Cobor şi la pas grăbit pornesc spre stadion. E 5, 47 şi-mi imaginez coada de la bilete, coada de la intrare. Mi-am uitat abonamentul acasă şi voi fi nevoit să-mi iau bilet. Îmi dau repede seama că meciul cu Oţelul e lipsit pentru noi de orice fel de miză aşă că mai încetinesc puţin pasul. În timp ce stăteam la coadă, văd un amic din galerie alergând pe lângă stadion. N-am timp să-l opresc pentru că tipul e hotărât să doboare vreun record mondial. Totuşi, mă întreb de cine şi de ce aleargă? Intru lejer pe stadion când mai sunt vreo 5 minute până la începutul meciului. Dar n-apuc să mă fac comod pentru că în peluză dau de alte năstruşnicii. Firma de pază face gura mare la suporteri, sau invers, depinde cum preferaţi. N-am prins scânteia scandalului dar în mod cert este ceva legat de steaguri şi benăre. La ultimele partide de acasă am avut mari probleme cu forţele de (dez)ordine pe această temă. În timp ce un membru al firmei de pază, un fel de şef al lor pe stadion, cu ceafă lată, burtă proeminentă şi etnie îndoielnică, se certa cu un amic de-al meu, nu ezită să-l ameninţe pe acesta cu bătaie în afara stadionului. Orice norme erau doborâte. Urcând treptele peluzei, i-am spus unui membru al firmei că "mie mi se rupe de voi", moment în care pantalonii mei trei-sferturi cu camuflaj de iarnă s-au divizat între picioare dând naştere unei veritabile falii.
Băieţii de la firma de pază mereu pregătiţi să intervină în combaterea foarte periculoşilor huligani braşoveni.
Mai întâi fata, apoi abonametul, scandal cu ăştia şi acum pantalonii. Ce mai, o zi de milioane! Toată ziua n-am făcut altceva decât să mă autoîncurajez. N-a venit fata, nu-i nimic, n-a fost anunţată. N-am abonament, nu-i nimic, am bani de bilet. Scandal cu paza, nu-i nimic le dăm la muie. Mi s-au rupt pantalonii, nu-i nimic, mi se aerisesc "bijuteriile" supraîncălzite. În prima repriză nu s-a cântat deloc, doar ici colo remarci răzleţe la adresa lui Vamă sau Mircioiu. La golul alor noştri bucuria a fost mai mult una forţată. Nu-mi vine să cred în ce hal ne-au adus conducătorii clubului şi gibonii de la stadion că nici să mă mai bucur sincer la un gol nu pot. În repriza a doua ne-am dat un pic drumul la glăscioare pentru a nu-i lăsa pe fanii gălăţeni să se simtă stingheri. Ne-au egalat şi ratările ce au urmat au avut doar harul de a da un plus de dramatism meciului. La final mi-am spus, nu-i nimic, oricum meciul n-avea nici o importanţă, fiind mai mult unul de factură amicală.
De la stadion am stat puţin cu băieţii la o şuetă prilej cu care am aflat că au fost evacuaţi şi băieţi de la Tribuna a II-a pentru simplul motiv că au strigat diferite expresii ce în structura lor lexicală conţineau şi cuvântul "pulă". Am mai aflat că mulţi au primit şi interdicţie. Şi-au făcut băieţii care se ocupă cu (dez)ordinea norma pentru întregul sezon. Am pornit apoi agale pe Strada de Mijloc cu ventilaţia la pantaloni făcându-şi pe deplin datoria. O senzaţie mai relaxantă ca asta n-am simţit în viaţa mea. Să mergi cu ditamai "craterul" între craci prin centrul oraşului. Primul "şaptişpe" în care m-am urcat din Livadă puţea ca buda de tren. Exact ca buda de tren! I-am suportat duhoare până la Dramatic, unde am coborât. Am îndurat multe pe parcursul zilei şi am găsit o alternativă fericită la tot ce am îndurat, dar la putoarea aia nu exista nici o parte plină a paharului. Pe al doilea "şaptişpe" m-am întâlnit cu un fost coleg din generală care m-a rugat să-i fac o scurtă cronică a meciului. Bineînţeles că nu l-am refuzat. Ajuns în Noua, acelaşi pas agale m-a ghidat spre casă. Printre blcouri am avut plăcerea să văd o scenă absolut superbă. Trei copii, două fete şi-un băiat, stăteau pe bordură la ora 9 seara. Pentru mine, care sunt un melancolist incurabil, scena asta mi-a mers direct la inimă.
Am ajuns în cele din urmă acasă, am mâncat puţin, m-am dat niţel pe internet şi v-am scris articolul ăsta.
Vă salut!
Ce zi! Nu scriu în termeni laudativi ci mai degrabă mirat, stupefiat. Începuse bine ziua. Firma care instalează termopane pe scară îşi făcea treaba cât se poate de discret, cerul era senin, păsărelele ciripeau. Prima parte a zilei o pierd dându-mă pe internet, făcând un duş şi tragând apoi niţel cu ochiul pe la TV. Nimic deosebit până acum. Se prefigura chiar posibilitatea ca următoare parte a zilei să o petrec alături de o fată foarte drăguţă. Fată ce o cunoscusem prin intermediul unei colege de facultate. Pe la 4 şi 10 plec spre facultate. Aveam un seminar la care două colege trebuiau să prezinte un proiect, deci nici un stres. Ziua este foarte frumoasă, timp mai este până la seminar, aşa că am coborât la Parc. Am purces agale prin parc. Am făcut câteva poze
şi, la ieşirea din parc, la mesele de şah şi remi, era plin de bătrâni, majoritatea bărbaţi. I-am remarcat printre aceştia chiar şi pe fostul meu profesor de sport din liceu, deosebit de concentrat pentru a da lovitura de graţie în aprigul joc de remi, motiv pentru care nu l-am deranjat.
Domnul cu şapca neagră, de la masa din dreapta, este el... deosebit de concentrat după cum puteţi vedea şi voi.Ajuns la facultate, politeţurile şi glumele de rigoare cu colegii. La seminar toată lumea e bine dispusă, dar eu plec după vreo jumătate de oră pentru a mă întâlni cu respectiva fată în Livadă şi de acolo să luăm calea stadionului. Sprintez de la Corpul T până în Livadă, pentru că întârziasem să ajung la ora stabilită. Trebuia să ajung la 5 şi 20, eu am ajuns pe la vreo 5 şi 37. Ajung în Livadă şi examinez atent fiecare siluetă feminină pentru a o găsi pe fata cu pricina. N-o găsesc. Mă gândesc dacă nu cumva colega mea nu a uitat să-i transmită locul şi ora întâlnirii. Sunt un pic bulversat. Cu toate astea îmi cumpăr un bilet şi mă duc în staţie să iau "cinciu". Mă tot gândesc la fata aceea. Mă macina gândul dacă ea a venit în Livadă şi eu n-am văzut-o. Mă încurajez spunându-mi că n-aveam cum să nu o remarc. Mă încearcă un sentiment de jenă. Trec peste moment pentru că autobuzul a ajuns în Bartolomeu. Cobor şi la pas grăbit pornesc spre stadion. E 5, 47 şi-mi imaginez coada de la bilete, coada de la intrare. Mi-am uitat abonamentul acasă şi voi fi nevoit să-mi iau bilet. Îmi dau repede seama că meciul cu Oţelul e lipsit pentru noi de orice fel de miză aşă că mai încetinesc puţin pasul. În timp ce stăteam la coadă, văd un amic din galerie alergând pe lângă stadion. N-am timp să-l opresc pentru că tipul e hotărât să doboare vreun record mondial. Totuşi, mă întreb de cine şi de ce aleargă? Intru lejer pe stadion când mai sunt vreo 5 minute până la începutul meciului. Dar n-apuc să mă fac comod pentru că în peluză dau de alte năstruşnicii. Firma de pază face gura mare la suporteri, sau invers, depinde cum preferaţi. N-am prins scânteia scandalului dar în mod cert este ceva legat de steaguri şi benăre. La ultimele partide de acasă am avut mari probleme cu forţele de (dez)ordine pe această temă. În timp ce un membru al firmei de pază, un fel de şef al lor pe stadion, cu ceafă lată, burtă proeminentă şi etnie îndoielnică, se certa cu un amic de-al meu, nu ezită să-l ameninţe pe acesta cu bătaie în afara stadionului. Orice norme erau doborâte. Urcând treptele peluzei, i-am spus unui membru al firmei că "mie mi se rupe de voi", moment în care pantalonii mei trei-sferturi cu camuflaj de iarnă s-au divizat între picioare dând naştere unei veritabile falii.
Băieţii de la firma de pază mereu pregătiţi să intervină în combaterea foarte periculoşilor huligani braşoveni.Mai întâi fata, apoi abonametul, scandal cu ăştia şi acum pantalonii. Ce mai, o zi de milioane! Toată ziua n-am făcut altceva decât să mă autoîncurajez. N-a venit fata, nu-i nimic, n-a fost anunţată. N-am abonament, nu-i nimic, am bani de bilet. Scandal cu paza, nu-i nimic le dăm la muie. Mi s-au rupt pantalonii, nu-i nimic, mi se aerisesc "bijuteriile" supraîncălzite. În prima repriză nu s-a cântat deloc, doar ici colo remarci răzleţe la adresa lui Vamă sau Mircioiu. La golul alor noştri bucuria a fost mai mult una forţată. Nu-mi vine să cred în ce hal ne-au adus conducătorii clubului şi gibonii de la stadion că nici să mă mai bucur sincer la un gol nu pot. În repriza a doua ne-am dat un pic drumul la glăscioare pentru a nu-i lăsa pe fanii gălăţeni să se simtă stingheri. Ne-au egalat şi ratările ce au urmat au avut doar harul de a da un plus de dramatism meciului. La final mi-am spus, nu-i nimic, oricum meciul n-avea nici o importanţă, fiind mai mult unul de factură amicală.
De la stadion am stat puţin cu băieţii la o şuetă prilej cu care am aflat că au fost evacuaţi şi băieţi de la Tribuna a II-a pentru simplul motiv că au strigat diferite expresii ce în structura lor lexicală conţineau şi cuvântul "pulă". Am mai aflat că mulţi au primit şi interdicţie. Şi-au făcut băieţii care se ocupă cu (dez)ordinea norma pentru întregul sezon. Am pornit apoi agale pe Strada de Mijloc cu ventilaţia la pantaloni făcându-şi pe deplin datoria. O senzaţie mai relaxantă ca asta n-am simţit în viaţa mea. Să mergi cu ditamai "craterul" între craci prin centrul oraşului. Primul "şaptişpe" în care m-am urcat din Livadă puţea ca buda de tren. Exact ca buda de tren! I-am suportat duhoare până la Dramatic, unde am coborât. Am îndurat multe pe parcursul zilei şi am găsit o alternativă fericită la tot ce am îndurat, dar la putoarea aia nu exista nici o parte plină a paharului. Pe al doilea "şaptişpe" m-am întâlnit cu un fost coleg din generală care m-a rugat să-i fac o scurtă cronică a meciului. Bineînţeles că nu l-am refuzat. Ajuns în Noua, acelaşi pas agale m-a ghidat spre casă. Printre blcouri am avut plăcerea să văd o scenă absolut superbă. Trei copii, două fete şi-un băiat, stăteau pe bordură la ora 9 seara. Pentru mine, care sunt un melancolist incurabil, scena asta mi-a mers direct la inimă.Am ajuns în cele din urmă acasă, am mâncat puţin, m-am dat niţel pe internet şi v-am scris articolul ăsta.
Vă salut!
Descoperă România: Muzeul Primei Şcoli Româneşti
Nu e numele vreunei campanii de promovare a jalnicului brend de ţară "dă lend ăv ciois", ci doar o viziune personală a ceea ce trebuie neapărat vizitat în ţara noastră.
Ca un prim popas în acest periplu românesc am ales Şcheii Braşovului. Muzeul Primei Şcoli Româneşti, Muzeul Junilor Braşoveni şi Biserica Sfântul Nicolae mai exact. Imaginile prezentate sunt numai cu exteriorul obiectivelor menţionate mai sus, pentru că eu nu-s firmă de turism virtual. Vă interesează să le vedeţi, vedeţi-le!
Ca un prim popas în acest periplu românesc am ales Şcheii Braşovului. Muzeul Primei Şcoli Româneşti, Muzeul Junilor Braşoveni şi Biserica Sfântul Nicolae mai exact. Imaginile prezentate sunt numai cu exteriorul obiectivelor menţionate mai sus, pentru că eu nu-s firmă de turism virtual. Vă interesează să le vedeţi, vedeţi-le!
joi, 21 mai 2009
Lansare electorală
Dacă toată lumea o ţine în lansări electorale fie pentru Parlamentul European, fie pentru Preşedenţia României, ia că îmi lansez şi eu candidatul pentru preşedenţie. "Boierii" corupţi din România să ia aminte, că de nu, vă ia neica Vlad în ţeapă.
luni, 18 mai 2009
Despre campania GSP
"Nouă ne pasă de sport... poate prea mult". Acesta este sloganul campaniei iniţiate de Gazeta Sporturilor pentru revitalizarea sportului românesc. Daaaar! E o problemă în toată tevatura asta creată de ziariştii GSP-ului. Sportul românesc? Mă îndoiesc. Cei de acolo, aşa cum reiese şi din clipul de promovare a campaniei, se referă la fotbal, pentru că nu-mi explic de ce Vochin dă buzna în vestiarul unei echipe de fotbal şi nu se aruncă în lacul de la Snagov pentru a face gura mare la Patzaichin şi băieţii lui de la canotaj. De vină sunteţi voi, aşa zişii ziarişti sportivi, pentru că promovaţi incultura, mediocritatea şi incompetenţa din sportul românesc, din fotbal mai exact. Voi sunteţi cei care aţi creat un "monstru" prin ştirile voastre senzaţionale şi avide de tiraj iar acum, odată ce experimentul vostru tâmpit a scăpat de sub control, o daţi pe slogane siropoase şi campanii la nivel naţional. În acelaşi clip de promovare domnii de la GSP îi întreabă pe fotbaliştii manelişti, bişniţari şi cocalari din vestiar despre ce să scrie dacă ei nu le dau subiecte de presă. Eu cred că acei ziarişti ori ne cred pe noi proşti, ori încearcă să scoată basma curată. Subiecte mereu au existat. Parcă vă numiţi Gazeta SPORTURILOR... în câte pagini din ziarul vostru apar articole şi despre alte sporturi decât fotbal? Păi nici nu ar avea cum să apară prea multe din moment ce voi (cei de la Pro Sport să nu mijească vreun zâmbet că nici ei nu se diferenţiază foarte tare de colegii de la GSP) îndesaţi în paginile ziarului tot felul de tâmpenii despre Becali, Borcea şi alţii ca ei. Bineînţeles că în ziarul vostru de luni nu va apărea pe prima pagina fantasticul meci de la Iaşi dintre Poli şi Gaz Metan ci jumate de ziar va fi ocupat de pseudo-partida de fotbal Steaua - Rapid. În martie, Naţionala masculină de handbal a aniversat patru titluri de Campioana a lumii, asta n-o ştiaţi, nu? Cum dracu' să mai aveţi timp să-i luaţi interviu lui Birtalan sau Gaţu când voi eraţi ocupaţi cu chestii ce nu ţin de sport.
Înainte să postaţi în victime şi să vă plângeţi că n-aveţi despre ce performanţe să scrieţi vedeţi un pic unde greşiţi voi şi apoi săriţi trufaşi în campanii care nu transmit nimic altceva decât incapabilitatea voastră de a diferenţia sportul şi performanţa adevărată de non-valori şi scandal.
"Ce-are ăştia mă?"... exact asta mă întreb şi eu.
Înainte să postaţi în victime şi să vă plângeţi că n-aveţi despre ce performanţe să scrieţi vedeţi un pic unde greşiţi voi şi apoi săriţi trufaşi în campanii care nu transmit nimic altceva decât incapabilitatea voastră de a diferenţia sportul şi performanţa adevărată de non-valori şi scandal.
"Ce-are ăştia mă?"... exact asta mă întreb şi eu.
duminică, 17 mai 2009
Declaraţie de dragoste
Ştiţi senzaţia aceea, de a merge cu pe o alee cu crini sau flori de liliac şi de te lăsa purtat de mireasma lor? Ei bine, asta simt eu ori de câte ori calc pe "Silviu Ploeşteanu". Ţigările care fumegă pe betonul tribunei încins de soare, zarva, agitaţia şi speranţa... mirosul de iarbă umedă la ora şase seară, ora magică, lucrurile astea sunt crinii şi liliecii mei.
joi, 14 mai 2009
Despre primul român în cosmos, steagul de pe Tâmpa şi Romeo Surdu
În primul rând o să scriu câteva rânduri despre Dumitru Dorin Prunariu, primul român care a ajuns în cosmos. De la isprava braşoveanului nostru se împlinesc astăzi 28 de ani. Mulţi vor spune că Prunariu a câştigat cursa spaţială cu gălăţeanul Dumitru Dediu pentru că el ar fi făcut partea din rândurile masonilor. Personal nu ştiu în ce an s-a băgat Prunariu în lojele masonice şi prea puţin îmi pasă. Pentru paranoici, datele biografice ale lui Dumitru Prunariu vă stau la dispoziţie pe Gugăl. Revenind la astronautul de sub Tâmpa, acesta a plecat în prima misiune românească în spaţiul cosmic la 14 mai 1981 şi a revenit pe Pământ la 22 mai. A avut loc în Braşov vreo ceremonie, manifestare sau orice altceva legat de acest eveniment? Nu! Păcat, mare păcat! Nu ştiu ce se ocupă edilii oraşului în ultima vreme, că de Ziua Independenţei nu i-am văzut şi auzit, iar azi nu am cunoştinţă de vreo modalitate de a marca evenimentul, până la urmă, istoric pentru România şi Braşov.
Ca să mai adaug o bilă neagră în ceea ce priveşte activitatea liderilor oraşului din ultima perioadă voi scrie în continuare despre trufaşul drapel galben-albastru ce tronează pe culmile Tâmpei. Vestea am aflat-o mai întâi aseară de pe blogul Uniristului (aveţi şi poze cu steagul ciuntit la link) şi azi, când am coborât la Parc şi am privit spre Tâmpa am crezut că am devenit eu brusc miop. Roşul din drapel nu mai există. Toate ca toate până la Drapel! Nu-mi pot închipui cum cineva poate fi atât de nepăsător faţă de steag. E simbolul ţării noastre, pentru numele lui Dumnezeu şi nimeni, în două zile, n-a binevoit să schimbe naibii steagul rupt cu unul nou. Mi-e greu să cred ca cei din conducerea oraşului n-au văzut drapelul schingiuit de pe Tâmpa. Se vede foarte bine atât de la ferestrele Primăriei cât şi ale Prefecturii. Mai mult sigur vor urma celebrele acuze: "nu era de datoria noastră să-l schimbăm era de datoria lor." "Ba domnii se înşeală, conform articolului x din legea y, alineatul z ei ar fi trebuit să schimbe steagul." Dă-o-n gura mă-sii de treabă. Dacă aveam azi steagul cu mine cred că urcam pe Tâmpa să-l pun.
Apropo, o chestie care m-a amuzat foarte tare a fost un panou electoral pus pe un bloc de prin Steagul. Era cu Crin Antonescu şi încă vreo câteva personaje panoul respectiv şi pe fundal era reprezentat un steag galben-albastru fluturând în bătaia vântului. A naibii fatalitate!
Şi, la final, câteva vorbe despre fotbalistul braşovean, Romeo Surdu. Conform saitului Pro Sport acesta îşi doreşte să revină din vară la Steaua (actualmente este împrumutat de la Steaua la Steagul) şi să se impună în echipa "militarilor" cu orice preţ, indiferent care va fi noul antrenor al steliştilor. Nu ştiu dacă cei din conducerea "stegară" l-ar putea cumpăra definitv pe Surdu, însă mă întreb dacă ne-am dori un mercenar în curtea noastră. Da, a dat 8 goluri până acum sezonul ăsta. A dedicat golul din meciul cu Gaz Metan lui Ibrahim Dossey. Tot el, la meciul din tur cu Pandurii, nu s-a sfiit să scandeze alături de tribuna braşoveană "Muie Steaua!", iar el acuma afirmă că doreşte să se întoarcă în Ghencea şi să se impună ca titular. Surdule, Surdule... zău că nu te înţeleg tată. Cum să-ţi zic mai pe limbajul tău? Tu ştii câţi din cei care suntem suporteri "stegari" ne-am fi dorit să fim noi cei care marchează pe "Silviu Ploeşteanu" şi să ne strige tot stadionul numele? Tu trăieşti un vis băi băiatule şi eşti în stare să te pişi din nou pe el vis. Cum naiba Pescaru a putut să joace 19 ani la rând în galben şi negru şi nu a plecat de aici deşi putea să o facă oricând? Iar tu habar n-ai cum să faci ca să pleci de la Braşov mai repede. Dacă asta ţi-e ţie dorinţa, apăi du-te şi joacă la ce echipe vrei tu. Dacă nici acum, când suporterii braşoveni ţi-au arătat că te-au iertat pentru retrogradare din 2005 şi pentru faptul că ai dat bir cu fugiţii, nu ţi-a venit mintea la cap, no, cum am scris mai sus, du-te şi nu te mai întoarce la Braşov niciodată.
Ca să mai adaug o bilă neagră în ceea ce priveşte activitatea liderilor oraşului din ultima perioadă voi scrie în continuare despre trufaşul drapel galben-albastru ce tronează pe culmile Tâmpei. Vestea am aflat-o mai întâi aseară de pe blogul Uniristului (aveţi şi poze cu steagul ciuntit la link) şi azi, când am coborât la Parc şi am privit spre Tâmpa am crezut că am devenit eu brusc miop. Roşul din drapel nu mai există. Toate ca toate până la Drapel! Nu-mi pot închipui cum cineva poate fi atât de nepăsător faţă de steag. E simbolul ţării noastre, pentru numele lui Dumnezeu şi nimeni, în două zile, n-a binevoit să schimbe naibii steagul rupt cu unul nou. Mi-e greu să cred ca cei din conducerea oraşului n-au văzut drapelul schingiuit de pe Tâmpa. Se vede foarte bine atât de la ferestrele Primăriei cât şi ale Prefecturii. Mai mult sigur vor urma celebrele acuze: "nu era de datoria noastră să-l schimbăm era de datoria lor." "Ba domnii se înşeală, conform articolului x din legea y, alineatul z ei ar fi trebuit să schimbe steagul." Dă-o-n gura mă-sii de treabă. Dacă aveam azi steagul cu mine cred că urcam pe Tâmpa să-l pun.
Apropo, o chestie care m-a amuzat foarte tare a fost un panou electoral pus pe un bloc de prin Steagul. Era cu Crin Antonescu şi încă vreo câteva personaje panoul respectiv şi pe fundal era reprezentat un steag galben-albastru fluturând în bătaia vântului. A naibii fatalitate!
Şi, la final, câteva vorbe despre fotbalistul braşovean, Romeo Surdu. Conform saitului Pro Sport acesta îşi doreşte să revină din vară la Steaua (actualmente este împrumutat de la Steaua la Steagul) şi să se impună în echipa "militarilor" cu orice preţ, indiferent care va fi noul antrenor al steliştilor. Nu ştiu dacă cei din conducerea "stegară" l-ar putea cumpăra definitv pe Surdu, însă mă întreb dacă ne-am dori un mercenar în curtea noastră. Da, a dat 8 goluri până acum sezonul ăsta. A dedicat golul din meciul cu Gaz Metan lui Ibrahim Dossey. Tot el, la meciul din tur cu Pandurii, nu s-a sfiit să scandeze alături de tribuna braşoveană "Muie Steaua!", iar el acuma afirmă că doreşte să se întoarcă în Ghencea şi să se impună ca titular. Surdule, Surdule... zău că nu te înţeleg tată. Cum să-ţi zic mai pe limbajul tău? Tu ştii câţi din cei care suntem suporteri "stegari" ne-am fi dorit să fim noi cei care marchează pe "Silviu Ploeşteanu" şi să ne strige tot stadionul numele? Tu trăieşti un vis băi băiatule şi eşti în stare să te pişi din nou pe el vis. Cum naiba Pescaru a putut să joace 19 ani la rând în galben şi negru şi nu a plecat de aici deşi putea să o facă oricând? Iar tu habar n-ai cum să faci ca să pleci de la Braşov mai repede. Dacă asta ţi-e ţie dorinţa, apăi du-te şi joacă la ce echipe vrei tu. Dacă nici acum, când suporterii braşoveni ţi-au arătat că te-au iertat pentru retrogradare din 2005 şi pentru faptul că ai dat bir cu fugiţii, nu ţi-a venit mintea la cap, no, cum am scris mai sus, du-te şi nu te mai întoarce la Braşov niciodată.
luni, 11 mai 2009
Braşov, Brasso, Kronstadt... probably the best city in the world
În primul rând sunt un subiectivist convins, obiectivismul mă enervează atunci când nu mă avantajează. Îmi iubesc oraşul şi sunt suficient de ţicnit să spun şi să scriu că Braşovul e mai tare chiar şi decât New York. Că Biserica Neagra e de 1000 de ori mai plină de farmec şi istorie decât excesiv mediatizatul Turn Eiffel. Că Şcheii rivalizează oricând cu dealurile Toscanei. "Ai văzut, bă dobitocule, vreunul din obiectivele pe care le pomeneşti?" Nu, doar în poze. Poate o să le văd cândva şi "în direct" dar până atunci mai e. De ce să nu cred că Braşvoul meu şi Braşovul tău e cel mai tare? "Pentru că aşa zic sondajele, boule! Că New York-ul e capitala nedeclarată a lumii şi că Paris e cel mai vizitat oraş din lume!" Aşa, şi? Vezi că noile sondaje au zis că e cul să te sinucizi... sări! Da, ştiu, de curând am scris despre nişte filme care propovăduiau buna înţelegere între oameni şi respectul reciproc. Am scris foarte frumos, nu-i aşa? Să nu cădeţi în extreme şi să credeţi că prin bună înţelegere şi respect reciproc eu trebuie să acept că cutare loc e cel mai tare pentru că aşa zice nu-ştiu-cine şi să înţeleg şi să respect chestia asta. Pe noi cine ne respectă? Hai să facem şi noi din Casa Poporului (deja mă extind la nivel de ţară) ceva de care să ne mândrim. Ruşii, care cică-s democraţi, au în Moscova o piaţă ce se cheamă "Piaţa Roşie" şi sărbătoresc cu mare fast şi mândrie victoria bolşevicilor contra nemţilor în '45. La noi, de Ziua Independenţei, lumea se calcă în picioare pentru mici şi bere moca. Dă-o dracu' de treabă că deja-s nervos şi mi s-a mai terminat şi berea pe deasupra, şi nu e moca berea mea, e luată de la Clarisa, cu 5 lei bidonul.
duminică, 10 mai 2009
10 mai, de trei ori pentru România
N-o să compun introduceri pompoase pentru a vă scrie despre ziua de 10 mai, care a fost Ziua Naţională până l-a venirea comuniştilor la putere.
Despre 10 mai, aşa cum aţi putut citi şi în titlu, pe noi românii ne leagă trei evenimente cruciale.
Primul 10 mai important în istoria ţării noastre a avut loc în 1866 când Carol de Hohenzollern Sigmaringen depunea jurământul de credinţă.
Tot pe 10 mai, dar 11 ani mai târziu, după ce Kogălniceanu citea Declaraţia de Independenţă cu o zi înainte, Princepele Carol proclama solem Independenţa de stat a României.
Declaraţia de Independenţă rostită la 9 mai 1877 de Mihail Kogălniceanu
Carol, pe front, luptând cot la cot cu Armata Română pentru a obţine mult dorita Independenţă
La Braşov, de 9 mai, tricolorul a fluturat sub cerul senin.
Despre 10 mai, aşa cum aţi putut citi şi în titlu, pe noi românii ne leagă trei evenimente cruciale.
Primul 10 mai important în istoria ţării noastre a avut loc în 1866 când Carol de Hohenzollern Sigmaringen depunea jurământul de credinţă.
Tot pe 10 mai, dar 11 ani mai târziu, după ce Kogălniceanu citea Declaraţia de Independenţă cu o zi înainte, Princepele Carol proclama solem Independenţa de stat a României.Declaraţia de Independenţă rostită la 9 mai 1877 de Mihail Kogălniceanu
Carol, pe front, luptând cot la cot cu Armata Română pentru a obţine mult dorita IndependenţăÎn fine, pe 10 mai 1881 Princepele Carol de Hohenzollern Sigmaringen devenea Carol I, primul rege al României, iar România devenea Regat. Coroana lui Carol a fost confecţionată dintr-un tun turcesc capturat la Plevna.
La Braşov, de 9 mai, tricolorul a fluturat sub cerul senin.
sâmbătă, 9 mai 2009
Eroi necunoscuţi
Îi vedem pe stradă, trecem pe lângă ei fără să-i băgăm măcar în seamă. Nu găsim timpul necesar de a strânge mâna unor oameni care ani de zile au privit moartea în ochi, în schimb golim chioşcurile de ziare luni dimineaţă pentru a citi despre "vedetele" autohtone produse peste noapte. Piaţa Unirii a fost sâmbătă locul unde veteranii români ai celui de-al Doilea Război Mondial s-au întâlnit pentru a-i comemora pe camarazii lor căzuţi pentru obţinerea Independenţei. Eroi necunoscuţi împreună pentru a prezenta onorul altor eroi necunoscuţi. Am avut onoarea şi plăcerea să schimb câteva vorbe cu doi astfel de oameni. Purtau demni "Crucea comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial". Deşi războiul i-a îmbătrânit înainte de vreme ochii lor aveau o privire senină, calmă, era privirea bunicului ce-şi ţine nepotul în braţe povestindu-i întâmplările de pe front. Ei sunt adevăraţii eroi ai acestei ţări, aşă că atunci când veţi vedea pe stradă aceste două monumente ale demnităţii, opriţi-vă, strângeţi-le mâna şi spuneţi-le "vă mulţumim!".P.S. m-au întrebat la final "în ce ziar putem să vedem şi noi poza?" În orice ziar local de luni dimineaţă. Pentru ziarele braşovene interesate să publice "ceva mai aparte" ofer acest scurt articol şi poza din dreptul lui. Nu e nevoie să-mi menţionaţi numele, doar să faceţi o mică bucurie unor oameni cărora nu le-a fost teamă să-şi pună viaţa în joc pentru ceea ce noi astăzi numim România. Vă mulţumesc!
vineri, 8 mai 2009
9 mai, zi de sărbătoare
Nu sărbătorim nu ştiu câţi ani de când s-au pus bazele U.E. ci 132 de ani de când Mihail Kogălniceanu rostea Declaraţia de Independenţă. Presimt că mâine capul de afiş îl va ţine "Ziua Europei" iar Ziua Independenţei va fi doar o notă de subsol în jurnalele de ştiri: "În aceeaşi zi în care sărbătorim Ziua Europei, avem onoarea de a aniversa şi Independenţa de stat a României". Mai degrabă Europa are onoarea şi privilegiul de a-şi sărbători ziua concomitent cu Independenţa noastră. Nu gândesc obtuz dar modul în care anticipez că acest eveniment istoric al ţării noastre va fi tratat mă face să judec aspru. Da, facem parte din Uniune, dar noi suntem România, şi dacă noi nu avem grijă să ne cinstim sărbătorile aşa cum se cuvine cu siguranţă că Bruxelles-ul nu va avea această grijă.
Pentru cei care încă mai simt româneşte, mâine, 9 mai, cu începere de ora 10 fix vă invit în Piaţa Unirii din Braşov (Prund) pentru a asista la ceremonia religioasă şi militară dedicată Zilei Independenţei.
"Fii român adevărat chiar dacă doare cel mai tare!"
P.S. începând de azi voi prezenta în detaliu momentele în care Armata Română a obţinut mult dorita Independenţă pe câmpul de luptă.
Pentru cei care încă mai simt româneşte, mâine, 9 mai, cu începere de ora 10 fix vă invit în Piaţa Unirii din Braşov (Prund) pentru a asista la ceremonia religioasă şi militară dedicată Zilei Independenţei.
"Fii român adevărat chiar dacă doare cel mai tare!"
P.S. începând de azi voi prezenta în detaliu momentele în care Armata Română a obţinut mult dorita Independenţă pe câmpul de luptă.
Constantin Baltă
Primii paşi
S-a născut pe 19 august 1920 în comuna Bivol din judeţul Suceava. Tatăl său, Gheorghe era jandarm, iar mama sa, Ortansa, era casnică. A făcut şcoala generală la Girov şi apoi la Războieni, între 1927 şi 1931. A fost admis apoi la liceu în Piatra Neamţ, unde a rămas până în 1933, când, datorită problemelor financiare ale familiei a fost nevoit să urmeze Liceul Militar din Iaşi.
A absolvit în 1940 şi a fost admis la Şcoala de Ofiţeri a Forţelor Aeriene din Cotroceni. A zburat pentru prima dată pe 7 mai 1941, la bordul unui avion Fleet F 10G numărul 226 iar instrucorul său a fost adj. av. Ioan Popovici. În august a început zborurile pe IAR 23 iar până în octombrie acumulase 60 de ore de zbor.
Pe 10 mai 1942 a fost promovat la gradul de sublocotenent. În iunie a început să zboare pe Nardi FN-305 şi a fost selectat pentru a urma cursurile de vânătoare. Antrenamentele le-a început luna următoare iar în august 1942, tânărul sublocotenent a făcut cunoştinţă cu primul său avion de vânătoare adevărat: P.11. Pe 8 octombrie 1942 slt. av. Constantin Baltă a absolvit cursurile Şcolii de Ofiţeri de Aviaţie al 8-lea din 112.
A fost detaşat apoi la Centrul Militar de Zbor de la Ziliştea, unde a învăţat să piloteze pe He-112B şi pe IAR 80, avionul pe care avea să trăiască cele mai intense experienţe în 1944. În aprilie 1943 s-a înscris la Şcoala de Vânătoare de la Galaţi, ce avea instructori germani. A îndeplinit apoi prima sa misiune în timpul războiului făcând parte dintr-o patrulă ce a încercat să intercepteze un Pe-2. Până în iulie, când a absolvit, a mai luat parte la alte cinci misiuni.
Atacuri la americani
Pe 6 mai 1944, slt. av. Constantin Baltă a decolat cu întreaga escadrilă împreună cu o patrulă de Bf-109G pentru a intercepta bombardierele Forţelor Aeriene Americane ce se îndreptau spre Braşov. Germanii au atacat primii, dar au fost "săriţi" de Mustang-uri şi s-au angajat într-o luptă aeriană. Acest lucru a uşurat sarcina românilor de pe IAR-urile 81C. În timpul primului atac, slt. av. Baltă a distrus stabilizatoarele de pe coada unui Liberator ce a început să se îndrepte spre sol. Au luat altitudine şi au atacat din nou. De data asta Baltă a tras în motoarele de pe aripa dreaptă a unui alt B-24. Unul din motoare a luat foc şi în curând toată aripa a fost cuprinsă de flăcări. Şi acesta s-a prăbuşit. În timpul celui de-al doilea atac a fost rănit de un glonţ ce a explodat în carlingă şi a început să sângereze. Pentru ca lucrurile să fie cât se poate de rele maneta de accelerare a fost stricată de un alt glonţ. Totuşi, slt. av. Constantin Baltă a reuşit să aterizeze avariatul IAR 81, în ciuda tuturor problemelor. Cele două victorii au fost confirmate mai târziu.
Pe 18 şi 31 mai, Escadrila 44 Vânătoare a participat din nou la apărarea contra raidurilor Forţei a 15-a Americane, dar angajamentele au lipsit din cauza inferiorităţii numerice.
Pe 6 iunie a reuşit să se apropie de două Liberatoare şi să deschidă focul asupra unuia din ele. A fost însă imediat atacat din spate de escorta americană şi lovit serios. Cu mari dificultăţi a reuşit o aterizare forţată lângă Predeal fără a fi urmări de Mustang-uri.
Memoriile unui yankeu
Singurul pilot american ce a cerut confirmarea unei victorii în acea zi în zona Braşovului a fost lt. Robert C. Curtis din Escadrila 2 Vânătoare/ Grupul 52. A fost unul dintre cei mai buni aşi din teatrul de operaţiuni al Mediteranei (al cincilea) cu 14 victorii. Iată un fragment din jurnalul său:
"Zburând la 6,000 de metri, la ora 8 în dreptul avionului ce conducea formaţia de bombardiere care tocmai trecuse deasupra obiectivului, am văzut un vânător inamic urcând de la ora 12 la ora 3 în poziţie relativă faţă de bombardiere. Am virat dreapta şi am început să-l urmăresc. Mă apropiam de el când un Fw-190 mi-a tăiat calea, de la ora 3 la ora 9, îndreptându-se spre bombardiere. Am executat o întoarcere de 90 de grade spre stânga şi am tras o rafală lungă de la 300-350 de yarzi, dar nu am observat vreo lovitură. M-am apropiat repede la 150 de yarzi şi am tras o rafală lungă ce l-a lovit în partea stângă, în eleron, aripă, carlingă şi fuselaj. S-a dus în jus rotindu-se, lăsând în urmă o dâră de fulm alb şi negru. Coechipierul meu (Robinett) l-a văzut prăbuşindu-se."
Totuşi, Robert Curtis nu a fost convins că Fw-150-ul (o evidentă eroare de identificare a IAR-ului 80, comună printre piloţii americani) chiar s-a prăbuşit. Cel care a insistat a fost coechipierul său. Curtis a decis că este mai bine să rămână lângă bombardiere decât să urmărească IAR-ul avariat al lui Baltă. Niciun avion german Fw-190 nu a fost declarat pierdut pe data de 6 iunie în acea zonă.
Americanii câştigă
Slt. av. Constantin Baltă a fost nevoit să renunţe la al său IAR 80C, numărul 372, ce trebuia reparat, până pe 15 iulie. A mai participat între timp la alte trei misiuni zburând pe numărul 371 şi 312. Aflat din nou la bordul lui "372", pe data menţionată mai sus, s-a angajat în luptă contra a opt Mustang-uri. Coechipierul său, adj. av. Gheorghe Popescu a fost doborât. În mod cu totul ciudat, în acea zi, piloţii americani au declarat doar cinci Messerschmitt-uri 109G doborâte deasupra României, în apropiere de Turnu Severin şi de Ploieşti şi nici un avion cu motor radial.
Până pe 23 august 1944, a mai luat parte la şapte misiuni contra americanilor, pilotând un Bf-109G în două dintre acestea, dar fără niciun rezultat. Forţa a 15-a Americană câştigase deja războiul contra vânătorilor germani şi români.
Post 23
După armistiţiul încheiat cu Aliaţii, situaţie a evoluat spre un conflict deschis cu forţele Axei. Trupele române din Sudul Transilvaniei aveau nevoie de protecţie aeriană, până când trupele Aliate puteau să ajungă în acea zonă. Astfel, Escadrila 44 a Şcolii de Vânătoare Ghimbav a fost aruncată în misiuni de luptă. Pe 29 august slt. av. Baltă a efectuat două misiuni de recunoaştere în zonele Lupşa - Turda şi Întorsura Buzăului - Sf. Gheorghe. În ziua următoare a zburat deasupra zonei dintre Sf. Gheorghe şi Miercurea Ciuc. Pe 8 septembrie a încercat să intercepteze câteva He-111 ce probabil vroiau să atace aerodromul, dar acestea au dispărut înainte ca aviatorul român să le ajungă. Ultima sa misiune a fost pe 10 septembrie când a patrulat zona Blaj - Aiud la bordul unui IAR 81C numărul 432. După acea dată, instructorii Şcolii de Vânătoare nu au mai luat parte la alte misiuni de zbor, întrucât Corpul 1 Aerian Român a ajuns în zonă precum şi câteva unităţi sovietice.
După război
Constantin Baltă şi-a continuat activitatea în această unitate şi apoi la Centrul Militar de Zbor şi Aviaţie de la Buzău. Pe 1 septembrie 1947 a fost transferat la Braşov ca instructor pentru piloţii ce făceau trecerea de pe bombardiere pe avioane de vânătoare sau asalt. În august 1948 a fost admis în cadrul Academiei Militare, pe care a terminat-o doi ani mai târziu. A fost detaşat la Comandamentul Militar al Forţelor Aeriene ca ofiţer ce deţinea comanda forţelor de vânătoare şi apoi ca şef al secţiei de antrenament.
Pe 15 aprilie 1952 a fost dat afară din armată şi s-a retras din orice fel de activitate. O perioadă scurtă, dar dificilă, a urmat, dar a reuşit să-şi croiască un drum nou în viaţă. În acelaşi an a fost admis la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii şi tot în acelaşi an a reuşit să se angajeze în cadrul Institutului de Telecomunicaţii, absolvind în 1957.
În 1964 a reuşit în final să se întoarcă la prima sa dragoste, obţinând un transfer la Autoritatea Generală de Aviaţie Civilă, ca şef de navigaţie şi al serviciilor de informaţii aeronautice.
S-a pensionat în 1977. După 1990 a fost promovat la gradul de maior general. A strâns 40 de misiunui pe front şi a reuşit să obţină 6 victorii confirmate plus alte 3 probabile, fiind decorat pentru acţiunile sale cu Ordinul "Virtutea Aeronautică" Clasa Curcea de Aur şi Ordinul german "Crucea de Fier" Clasa a II-a. A murit pe 16 ianuarie 2001, în Bucureşti.
O ultimă întrevedre a doi cavaleri ai cerului, Constantin Baltă (stânga) şi Ioan Dobran (dreapta).
GLROIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !
S-a născut pe 19 august 1920 în comuna Bivol din judeţul Suceava. Tatăl său, Gheorghe era jandarm, iar mama sa, Ortansa, era casnică. A făcut şcoala generală la Girov şi apoi la Războieni, între 1927 şi 1931. A fost admis apoi la liceu în Piatra Neamţ, unde a rămas până în 1933, când, datorită problemelor financiare ale familiei a fost nevoit să urmeze Liceul Militar din Iaşi.
A absolvit în 1940 şi a fost admis la Şcoala de Ofiţeri a Forţelor Aeriene din Cotroceni. A zburat pentru prima dată pe 7 mai 1941, la bordul unui avion Fleet F 10G numărul 226 iar instrucorul său a fost adj. av. Ioan Popovici. În august a început zborurile pe IAR 23 iar până în octombrie acumulase 60 de ore de zbor.
Pe 10 mai 1942 a fost promovat la gradul de sublocotenent. În iunie a început să zboare pe Nardi FN-305 şi a fost selectat pentru a urma cursurile de vânătoare. Antrenamentele le-a început luna următoare iar în august 1942, tânărul sublocotenent a făcut cunoştinţă cu primul său avion de vânătoare adevărat: P.11. Pe 8 octombrie 1942 slt. av. Constantin Baltă a absolvit cursurile Şcolii de Ofiţeri de Aviaţie al 8-lea din 112.
A fost detaşat apoi la Centrul Militar de Zbor de la Ziliştea, unde a învăţat să piloteze pe He-112B şi pe IAR 80, avionul pe care avea să trăiască cele mai intense experienţe în 1944. În aprilie 1943 s-a înscris la Şcoala de Vânătoare de la Galaţi, ce avea instructori germani. A îndeplinit apoi prima sa misiune în timpul războiului făcând parte dintr-o patrulă ce a încercat să intercepteze un Pe-2. Până în iulie, când a absolvit, a mai luat parte la alte cinci misiuni.
Atacuri la americani
Pe 6 mai 1944, slt. av. Constantin Baltă a decolat cu întreaga escadrilă împreună cu o patrulă de Bf-109G pentru a intercepta bombardierele Forţelor Aeriene Americane ce se îndreptau spre Braşov. Germanii au atacat primii, dar au fost "săriţi" de Mustang-uri şi s-au angajat într-o luptă aeriană. Acest lucru a uşurat sarcina românilor de pe IAR-urile 81C. În timpul primului atac, slt. av. Baltă a distrus stabilizatoarele de pe coada unui Liberator ce a început să se îndrepte spre sol. Au luat altitudine şi au atacat din nou. De data asta Baltă a tras în motoarele de pe aripa dreaptă a unui alt B-24. Unul din motoare a luat foc şi în curând toată aripa a fost cuprinsă de flăcări. Şi acesta s-a prăbuşit. În timpul celui de-al doilea atac a fost rănit de un glonţ ce a explodat în carlingă şi a început să sângereze. Pentru ca lucrurile să fie cât se poate de rele maneta de accelerare a fost stricată de un alt glonţ. Totuşi, slt. av. Constantin Baltă a reuşit să aterizeze avariatul IAR 81, în ciuda tuturor problemelor. Cele două victorii au fost confirmate mai târziu.
Pe 18 şi 31 mai, Escadrila 44 Vânătoare a participat din nou la apărarea contra raidurilor Forţei a 15-a Americane, dar angajamentele au lipsit din cauza inferiorităţii numerice.
Pe 6 iunie a reuşit să se apropie de două Liberatoare şi să deschidă focul asupra unuia din ele. A fost însă imediat atacat din spate de escorta americană şi lovit serios. Cu mari dificultăţi a reuşit o aterizare forţată lângă Predeal fără a fi urmări de Mustang-uri.
Memoriile unui yankeu
Singurul pilot american ce a cerut confirmarea unei victorii în acea zi în zona Braşovului a fost lt. Robert C. Curtis din Escadrila 2 Vânătoare/ Grupul 52. A fost unul dintre cei mai buni aşi din teatrul de operaţiuni al Mediteranei (al cincilea) cu 14 victorii. Iată un fragment din jurnalul său:
"Zburând la 6,000 de metri, la ora 8 în dreptul avionului ce conducea formaţia de bombardiere care tocmai trecuse deasupra obiectivului, am văzut un vânător inamic urcând de la ora 12 la ora 3 în poziţie relativă faţă de bombardiere. Am virat dreapta şi am început să-l urmăresc. Mă apropiam de el când un Fw-190 mi-a tăiat calea, de la ora 3 la ora 9, îndreptându-se spre bombardiere. Am executat o întoarcere de 90 de grade spre stânga şi am tras o rafală lungă de la 300-350 de yarzi, dar nu am observat vreo lovitură. M-am apropiat repede la 150 de yarzi şi am tras o rafală lungă ce l-a lovit în partea stângă, în eleron, aripă, carlingă şi fuselaj. S-a dus în jus rotindu-se, lăsând în urmă o dâră de fulm alb şi negru. Coechipierul meu (Robinett) l-a văzut prăbuşindu-se."
Totuşi, Robert Curtis nu a fost convins că Fw-150-ul (o evidentă eroare de identificare a IAR-ului 80, comună printre piloţii americani) chiar s-a prăbuşit. Cel care a insistat a fost coechipierul său. Curtis a decis că este mai bine să rămână lângă bombardiere decât să urmărească IAR-ul avariat al lui Baltă. Niciun avion german Fw-190 nu a fost declarat pierdut pe data de 6 iunie în acea zonă.
Americanii câştigă
Slt. av. Constantin Baltă a fost nevoit să renunţe la al său IAR 80C, numărul 372, ce trebuia reparat, până pe 15 iulie. A mai participat între timp la alte trei misiuni zburând pe numărul 371 şi 312. Aflat din nou la bordul lui "372", pe data menţionată mai sus, s-a angajat în luptă contra a opt Mustang-uri. Coechipierul său, adj. av. Gheorghe Popescu a fost doborât. În mod cu totul ciudat, în acea zi, piloţii americani au declarat doar cinci Messerschmitt-uri 109G doborâte deasupra României, în apropiere de Turnu Severin şi de Ploieşti şi nici un avion cu motor radial.
Până pe 23 august 1944, a mai luat parte la şapte misiuni contra americanilor, pilotând un Bf-109G în două dintre acestea, dar fără niciun rezultat. Forţa a 15-a Americană câştigase deja războiul contra vânătorilor germani şi români.
Post 23
După armistiţiul încheiat cu Aliaţii, situaţie a evoluat spre un conflict deschis cu forţele Axei. Trupele române din Sudul Transilvaniei aveau nevoie de protecţie aeriană, până când trupele Aliate puteau să ajungă în acea zonă. Astfel, Escadrila 44 a Şcolii de Vânătoare Ghimbav a fost aruncată în misiuni de luptă. Pe 29 august slt. av. Baltă a efectuat două misiuni de recunoaştere în zonele Lupşa - Turda şi Întorsura Buzăului - Sf. Gheorghe. În ziua următoare a zburat deasupra zonei dintre Sf. Gheorghe şi Miercurea Ciuc. Pe 8 septembrie a încercat să intercepteze câteva He-111 ce probabil vroiau să atace aerodromul, dar acestea au dispărut înainte ca aviatorul român să le ajungă. Ultima sa misiune a fost pe 10 septembrie când a patrulat zona Blaj - Aiud la bordul unui IAR 81C numărul 432. După acea dată, instructorii Şcolii de Vânătoare nu au mai luat parte la alte misiuni de zbor, întrucât Corpul 1 Aerian Român a ajuns în zonă precum şi câteva unităţi sovietice.
După război
Constantin Baltă şi-a continuat activitatea în această unitate şi apoi la Centrul Militar de Zbor şi Aviaţie de la Buzău. Pe 1 septembrie 1947 a fost transferat la Braşov ca instructor pentru piloţii ce făceau trecerea de pe bombardiere pe avioane de vânătoare sau asalt. În august 1948 a fost admis în cadrul Academiei Militare, pe care a terminat-o doi ani mai târziu. A fost detaşat la Comandamentul Militar al Forţelor Aeriene ca ofiţer ce deţinea comanda forţelor de vânătoare şi apoi ca şef al secţiei de antrenament.
Pe 15 aprilie 1952 a fost dat afară din armată şi s-a retras din orice fel de activitate. O perioadă scurtă, dar dificilă, a urmat, dar a reuşit să-şi croiască un drum nou în viaţă. În acelaşi an a fost admis la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii şi tot în acelaşi an a reuşit să se angajeze în cadrul Institutului de Telecomunicaţii, absolvind în 1957.
În 1964 a reuşit în final să se întoarcă la prima sa dragoste, obţinând un transfer la Autoritatea Generală de Aviaţie Civilă, ca şef de navigaţie şi al serviciilor de informaţii aeronautice.
S-a pensionat în 1977. După 1990 a fost promovat la gradul de maior general. A strâns 40 de misiunui pe front şi a reuşit să obţină 6 victorii confirmate plus alte 3 probabile, fiind decorat pentru acţiunile sale cu Ordinul "Virtutea Aeronautică" Clasa Curcea de Aur şi Ordinul german "Crucea de Fier" Clasa a II-a. A murit pe 16 ianuarie 2001, în Bucureşti.
O ultimă întrevedre a doi cavaleri ai cerului, Constantin Baltă (stânga) şi Ioan Dobran (dreapta).GLROIE ETERNĂ EROILOR NEAMULUI !
joi, 7 mai 2009
Într-adevăr, "nimic nou pe frontul de vest"
"All quiet on the Western front" este din 1930 şi, aşa cum scrie şi pe carcasa dvd-ului, a fost interzis în ţările ce se pregăteau să pornească cea mai sângeroasă luptă din istoria umanităţii. Filmul prezintă aventura unui grup de soldaţi germani părtaşi la evenimentele Marelui Război chiar de acolo din prima linie. Începutul, după care în mod cert s-au inspirat şi producătorii lui "Joyeux Noel", prezintă o sală de clasă în care un profesor în vârstă le ţine elevilor săi un discurs despre cât de frumos este să mori pentru patrie. Elevii, bineînţeles, sunt fascinaţi de vorbele profesorului lor şi îndemnaţi să se înroleze în armata germană nu ezită pentru că o astfel de experienţă, "care nu va dura decât vreo câteva luni, are menirea de a vă căli". De aici începe iureşul. Filmul este memorabil prin replici şi prin modul în care transpune disperarea şi frica fără a beneficia de un fundal sonor specific momentului sau de mişcări "slow-motion", aşa cum se obişnuieşte în ziua de azi. Trei scene mi-au rămas întipărite profund pe retină: discuţia filosofică purtată de soldaţi la popotă, dialogul din craterul de obuz dintre un soldat neamţ şi victima sa franceză, precum şi faimoasa scenă cu soldatul ce este împuşcat atunci când iese din tranşeu pentru a atinge un fluture.
Aşa cum am scris la început, filmul este din 1930, farmecul este incredibil, interpretarea artistică de asemenea, simţeam cum poveştile bunicului meu despre război au fost fidel surprinse în această peliculă, de la şuieratul aproape nebunesc al obuzelor până la disperarea şi frica ce încet dar sigur iau locul plăcerii de a muri pentru ţară. "Încercăm doar să nu murim, atâta tot."
Aşa cum am scris la început, filmul este din 1930, farmecul este incredibil, interpretarea artistică de asemenea, simţeam cum poveştile bunicului meu despre război au fost fidel surprinse în această peliculă, de la şuieratul aproape nebunesc al obuzelor până la disperarea şi frica ce încet dar sigur iau locul plăcerii de a muri pentru ţară. "Încercăm doar să nu murim, atâta tot."
marți, 5 mai 2009
Impresii despre un film
Am văzut multe filme în ultima perioadă, însă dintre toate, doar unul m-a impresionat până la lacrimi: Joyeux Noel (Crăciun Fericit). Filmul l-am văzut în Ajunul Crăciunului pentru a simţi mai bine atmosfera acţiunii ce se desfăşoară în aceeaşi perioadă dar în 1914. Este vorba despre armistiţiul de Crăciun încheiat între francezi, germani şi scoţieni, care luptau în prima linie. Această idee a filmului porneşte de la întâmplări reale, multe astfel de armistiţii fiind semnalate în Primul Război Mondial dar şi în al Doilea. Ideea este pe cât de simplă pe atât de profundă. Soldaţii a trei naţiuni, duşmani înverşunaţi, părăsesc tranşeele în Ajunul Crăciunului pentru a sărbători împreună. Francezii vin cu şampania, scoţienii cu cimpoaiele şi nemţii cu cântăreţii. Ostaşii încing chiar şi câteva meciuri de fotbal pe front, şi, dintr-un armistiţiu ce ar fi trebuit să ţină câteva zile se naşte o legătură puternică între soldaţi. Aceştia nu mai luptă unii împotriva altora ci îşi petrec timpul din linia întâi vizitându-şi reciproc tranşeele. Superiorii bineînţeles că prind de veste moment în care soldaţii din linia întâi sunt înlocuiţi. Memorabilă de-a dreptul mi s-a părut scena din final când soldaţii germani dintr-un vagon încep să îngâne la plecarea trenului şi a superiorului un cântec tradiţional scoţian acompaniaţi de o muzicuţă.
Revenind la realitate, în anii ce au urmat Marelui Război şi ai celui de-al Doilea, în serile de Ajun şi de Crăciun bateriile de artilerie loveau necontenint liniile frontului pentru a împiedica fraternizările între soldaţi.
Am citit diferite opinii despre acest film. Unii spun că este o formă subtilă de manipulare a maselor pentru a spori puterea Uniunii Europene. Eu zic că cei care afirmă aşa ceva sunt paranoici şă suferă prea mult de sindromul conspiraţiei. E un film despre istorie şi despre cum oamenii pot fi umani chiar şi atunci când au ordin să ucidă.
Mi-am cumpărat odată cu ziarul România Liberă şi dvd-ul filmului "All quiet on the Western Front", în care de asemenea se nasc întrebări simple dar cu răspuns complicat: cine este de fapt duşmanul nostru şi împotriva cui luptăm? Impresiile despre "All quiet..." cât de curând, până atunci vă recomand să vedeţi "Joyeux Noel".
Trailer "Joyeux Noel"
Revenind la realitate, în anii ce au urmat Marelui Război şi ai celui de-al Doilea, în serile de Ajun şi de Crăciun bateriile de artilerie loveau necontenint liniile frontului pentru a împiedica fraternizările între soldaţi.
Am citit diferite opinii despre acest film. Unii spun că este o formă subtilă de manipulare a maselor pentru a spori puterea Uniunii Europene. Eu zic că cei care afirmă aşa ceva sunt paranoici şă suferă prea mult de sindromul conspiraţiei. E un film despre istorie şi despre cum oamenii pot fi umani chiar şi atunci când au ordin să ucidă.
Mi-am cumpărat odată cu ziarul România Liberă şi dvd-ul filmului "All quiet on the Western Front", în care de asemenea se nasc întrebări simple dar cu răspuns complicat: cine este de fapt duşmanul nostru şi împotriva cui luptăm? Impresiile despre "All quiet..." cât de curând, până atunci vă recomand să vedeţi "Joyeux Noel".
Trailer "Joyeux Noel"
Gura mă-sii
Nici nu ştiu ce să zic despre înfrângerea de la Bistriţa. Să mă bucur că nu m-am trezit de dimineaţă ca să plec la Bistriţa sau să cred ca un nebun că prezenţa mea acolo ar fi putut influenţa în vreun fel soarta meciului? Gol primit din penalty în mintul 85. Arbitrul şi-a recunoscut la final greşeala de a fi acordat penalty pentru Gloria. Mai contează scuzele? Participarea în cupele europene ţine deja de domeniul miracolelor dar oare să ne dorim un asemenea miracol în condiţiile în care nu reuşim să batem pe Gloria Bistriţa, cu tot cu arbitri?
luni, 4 mai 2009
Start vis
Consider meciul de mâine, de la 5, cu Gloria Bistriţa ca fiind decesiv pentru atingerea obiectivului de a juca sezonul viitor în Europa. Netelevizarea meciului mă face însă să am dubii asupra modului în care meciul se va desfăşura. Nu mă refer aici la vreun aranjament între cele două echipe. Noi luptăm pentru Europa deci nu ne permitem să dăruim puncte doar de amorul artei. Iar Neluţu Sabău sunt sigur că preferă să pice onorabil în liga secundă decât să se menţină prin mijloace nesportive. Ca tot veni vorba de Ioan Ovidiu Sabău. Îmi place "Moţul". Mulţi spun că are o atitudine pasivă şi că tăria de caracter nu e punctul său forte. Eu ţin să cred că aşa se spune despre oricine e fair-play şi îşi vede doar de fotbal. Cu această atitudine Bistriţa a bătut pe Atletico în vara trecută cu 2-1. Desigur, a trecut mult timp de atunci, dar antrenorul şi mare parte din jucători sunt aceiaşi deci să nu ne culcăm pe o ureche. Plus că, în atacul Gloriei, este şi Dorel Zaharia, decepţia turului pentru Steagu' şi care probabil va fi mânat de dorinţa de revanşă faţă de fosta echipa. Foarte bine, înseamnă că vom avea un meci tare mâine la Bistriţa. Sper însă că această "tărie" nu va afecta integritatea fizică a fotbaliştilor braşoveni, pentru că la asta mă refeream în debutul articolului când menţionam de suspiciuni. Sper că "Kosova" Pietricica nu s-a mutat în "bârlogul" lui Pădureanu şi că netelevizarea partidei nu va afecta în vreun fel meciul de mâine.
Cât despre mine, nu cred că voi fi prezent mâine pe stadionul Gloriei întrucât nici zeii finanţelor şi nici cei ai transporturilor nu sunt de partea mea. Voi asculta meciul la radio, parcă îmi era dor de senzaţia asta. Ultimul meci ascultat la radio a fost cel din şaisprezecimile Cupei, cu Farul, şi am bătut 1-0.
Start vis!
Cât despre mine, nu cred că voi fi prezent mâine pe stadionul Gloriei întrucât nici zeii finanţelor şi nici cei ai transporturilor nu sunt de partea mea. Voi asculta meciul la radio, parcă îmi era dor de senzaţia asta. Ultimul meci ascultat la radio a fost cel din şaisprezecimile Cupei, cu Farul, şi am bătut 1-0.
Start vis!
duminică, 3 mai 2009
Cea mai emoţionantă interpretare a imnului naţional
Campionatul Mondial de Rugby din Franţa, din 2007. Naţionala de rugby a României face o demonstraţie de cum se cântă imnul cu pasiune şi nu pentru imagine. Bărbaţi plângând, unii cu capul în piept alţii cu fruntea ridicată la cer, şi nu după vreun placaj în cel mai dur sport de echipă din lume ci în timpul imnului. Trăiască "Stejarii"!
sâmbătă, 2 mai 2009
Poveşti frumoase
Suporterii judecă după filosofia "alb sau negru", niciodată nu poate fi gri. Iar oamenii sunt fie buni, fie răi, niciodată între. Astăzi, tribuna braşoveană la inclus pe Răzvan Lucescu în categoria oamenilor buni. Legendele se nasc nu se fabrică. Acum totul depinde de Răzvan Lucescu şi de băieţii în galben şi negru pentru naşterea legendei echipei venite din liga secundă, care luptă pentru un loc la masa festinului fotbalistic european de la anul şi care a dat antrenorul Naţionalei de fotbal a României. Mai sunt doar şase meciuri până ca această poveste să se scrie şi legenda să se nască. Doamne ajută!
P.S. despre meci? 2-0 pentru ai noştri pe ploaie.
P.S. despre meci? 2-0 pentru ai noştri pe ploaie.
Despre 1 mai
Prima parte a zilei am petrecut-o în familie (adică cu maică-mea). Am fost la Pescăruş să bem o bere şi să mâncăm nişte mici. În imediata apropiere a restaurantului se desfăşurau două lumi paralele. Este vorba de Parc Aventura şi spectacolul organizat de PSD. În timp cât am aşteptat afară ca micii să se facă am privit cu oarecare uimire şi amuzament aceată "bătălie a lumilor". Tineri, cu rucsace, ghete şi trei-sferturi luau drumul traseelor din parcul mai sus numit în timp ce oameni tineri, între două vârste şi trecuţi de prima tinereţe luau drumul micilor şi berii oferite gratis de psd-işti. Nu ştiu de ce dar aveam senzaţia că fiecare dintre tabere o priveşte pe cealaltă cu reticenţă. În tot acest timp, un client care îşi aştepta rândul la tejgheaua Pescăruşului a afirmat că "eu nu mă duc să stau ca milogul la pesedişti să-mi dea ei nişte mici, mai bine le dau banii ăstora". Interesantă filosofia acestuia însă omul este suveran peste ideile şi principiile lui. În fine, după ce maică-mii i-a căzut un mic pe jos ce a fost imediat reperat de un căţel, am intrat în Pescăruş. Am stat la taclale, am mâncat şi am sorbit tacticos din doza de Skol în timp ce maică-mea crea trasee spre infinit cu fumul de ţigară. La plecare am mai privit încă o dată spre "câmpul de luptă" al umanităţii şi am pornit agale într-o tură de lac. Priveliştea de ansamblu oferită de poteca lacului era una de unde totul părea calm pe front, muzica orechestrei militând parcă pentru un armistiţiu între părţi. În cele din urmă şi-a făcut intrarea în scenă şi Aurel Tămaş, mândrul clujean. Mă aflam cu maică-mea pe lângă deal şi ea n-a scăpat prilejul pentru a readuce în discuţie antipatia pe care i-o poartă acestuia. "Să se ducă la muncă, nu să iasă în stradă", ar fi afirmat solistul cu ocazia unei demonstraţii a muncitorilor de Roman care, culmea, nu aveau comenzi la fabrică, deci nu aveau ce să lucreze. "Să nu-l mai văd în ochi", a spus maică-mea, "pentru mine, cu vorba aia care a spus-o atunci, e un fals". Poate că este, poate că nu e, mie cel puţin îmi place tipul, dar îmi vine foarte uşor să înţeleg aversiunea maică-mii faţă de el. După această dezbatere de a fi sau a nu fi antipatic şi fals, l-am auzit pe Tămaş antrenând în joc "rădăcinile" moldoveneşti ale cartierului şi oraşului putând lejer să-i citesc în glas satisfacţia că, dintre oraşele din Ardeal, doar Clujul mai păstrează o autenticitate specifică zonei, Braşovul căzând pradă expansiunilor industriale. De la deal am cotit dreapta spre baza sportivă şi cartierul rezidenţial, admirând şi rememorând împreună cum era pe vremuri la restaurantul Dumbrava Minunată şi minunându-ne de frumoasa baza sportivă, de cochetul stadion de rugby şi de impozantul cartier rezidenţial. Toate acestea, împreună cu un avion ce cresta norii, au fost suficiente pentru a ne deconecta de la ploaia ce s-a pornit. N-am dansat în ploaia ci am mers agale prin ea. Staţia plină de lume din faţa poieniţei, baloanele roşii şi străzile "sugrumate" de maşini staţionate împrăştiau în aer sentimentul de sărbătoare. Ajuns acasă, n-am avut prea mult timp de odihnă, pentru că ziua de 1 mai nu se sfârşise iar prietenii mă aşteptau la cotitură pentru "a sărbători întâi mai atunci când se termină". Din petrecerea cu prietenii vă scriu doar atât: am aflat că blogul meu este citit şi de ei (chiar m-a surprins lucrul acesta), am aflat că pentru unii dintre ei pozele sunt un punct forte (deci nu ştiu câţi din ei vor citi postul ăsta) şi, nu în ultimul rând, mi-au propus, mai în glumă, mai în serios, să scriu câte ceva şi despre Fălticeni.
O zi frumoasă!
O zi frumoasă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)